Foto: Cristina Nichitus Roncea
Marți, 16 aprilie, la Hotel Novotel, a avut loc lansarea volumului Jurnalul unui personaj controversat – rememorări provocate de Vartan Arachelian, realizat pe baza unor ample interviuri cu scriitorul și dramaturgul DINU SĂRARU. La eveniment au luat cuvântul președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, academician Ilie Bădescu, profesor universitar Valeriu Râpeanu, general locotenent Olimpiodor Antonescu, președintele Fundației Niște țărani, Ovidiu Enculescu, directorul Editurii RAO, jurnalistul și scriitorul Vartan Arachelian (video).
„Dinu Săraru se prezintă pe scena istoriei ca un protagonist. În multe situații a fost Protagonistul, temperând corul, plasându-i unde se cuvenea pe ceilalți actori, atent la direcția impecabilă, dar mai ales la mesaj, pentru că stăpânul său a fost – mai mult chiar decât muzele inspiratoare – publicul. Numai că publicul lui Dinu Săraru a fost și este poporul român, iar clipa sa se confundă cu veșnicia”, spune Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române.
“Sunt vrute și nevrute de spus despre scriitorul și omul de cultură Dinu Săraru… Probabil că în cartea abia lansată ne va spune și versiunea sa, de ce este un personaj controversat. Sper să citesc despre perioada în care a creat Teatrul Foarte Mic, cum și cu cine s-a bătut ca să obțină spațiul unde funcționa un prăfuit magazin de jucării, să povestească despre vremea în care a fost directorul Teatrului Național sau al TVR, cum trecea de cenzură, ce compromisuri de comunist a făcut ca să reușescă să aibă libertatea de a pune în scenă niște piese „periculoase” pentru regim”, scrie jurnalista Simona Ionescu pentru EvZ, care ne mai informează și că “în cartea de memorii se găsesc întâmplări cu mai toți marii oameni de cultură ai României, de la academicieni, scriitori și actori, la zbirii cenzurii comuniste”.
”Eu sunt născut să mor controversat” a spus Dinu Săraru la lansarea volumului său, din care ne-a oferit spre publicare următorul fragment:
Jurnalul unui personaj controversat
DINU SĂRARU
Adrian Păunescu – naşul romanului
Când a venit colectivizarea, valul colectivizării, deşi la Slătioara, în satul Olari, unde e zonă de munte, nu s-a făcut colectivizarea, au intrat în panică toţi. Năiță avea şase copii şi cumpărase pământ pentru ei. Atunci l-a apucat această disperare, disperare care este pornirea românului, şi pe şase bucăţi de pământ a început câte o temelie de casă, căci aşa era rânduiala, aşa ştiau ei că e, şi anume că acolo unde puneai temelie, nu-ţi lua pământul la colectivizare. Aşa a început demenţa! Şi-a chinuit nevasta şi copii; o fugăreală, un cros dement, temelie după temelie, să se repeadă în luncă şi de acolo la altă sfoară de pământ, ca să pună altă temelie, să apuce unde avea curelele de pământ să sape o temelie, cum-necum. Într-adevăr, a înşirat şase temelii de casă, şi nu mai venea odată colectivizarea ca să nu apuce să se surpe temeliile astea! El era disperat că se dărâma temelia, fiindcă bani să ridice casele nu avea, dar era împăcat că dacă ar veni colectivizarea el ar scăpa de colectivizare!
Ei bine, această poveste m-a urmărit şi pe mine, tot timpul. Tot lui – pentru nu ştiu ce încurcătură – i-au făcut un proces şi trebuia să se judece la Horezu. A pus toţi copiii în car, cu nevastă cu tot, şi i-a dus la judecătorie, la Horezu. I-a spus judecătorului că, domnule, ce se hotărăşte nu contează, el se supune, e disciplinat, dar nevasta şi copiii îi lasă judecătorului, să facă ce o şti cu ei, până se întoarce el de unde îl trimit, dar ăştia mor de foame şi atunci el îi lasă judecătorului…
V.A.: Şi care era infracţiunea pe care o comisese?
D.S.: Tăiase lemne din pădure. Fapt obişnuit. Tăiase din pădurea care fusese a lui, dar acum era a statului. Vă daţi seama că nu l-au mai condamnat! Locuri care erau ale lui, dar acum erau ale statului… Domnule, ei nu considerau că furau din pădurea statului! El tăiase lemnele de la el din pădure… Din această confuzie între proprietatea statului şi proprietatea personală s-a iscat o tragică epopee, al cărei epilog îl trăiesc ei şi astăzi! Pe de altă parte însă, e bine să ne amintim că din această confuzie – dintre proprietatea individuală, devenită proprietate de stat, şi proprietatea de stat ca atare –, s-a născut şi liniştea cu care s-a generalizat orice problem din socialism, pentru ca furtul din avutul obştesc să nu fie un păcat, fireşte, din punctul de vedere al hoţului!
Aici, lângă casa mea, în spatele căsuţei de vară în care stăm noi acum, am făcut o fântână, într-o vară, în ’80 şi ceva; erau călduri mari de tot, nişte zile toride, o vară chiar năbădăioasă, şi lucrătorii de la fântână veneau pe la patru dimineaţa, cum se crăpa bine de ziuă, ca să poată lucra, că nu puteau de căldură, şi vorbeau tare, ca şi când ar fi strigat unul la altul, şi m-au sculat şi pe mine, că erau aproape, îi auzeam. Aveau un mod de a vorbi foarte tare, parcă era unul în Măgură, iar celălalt, în Măgurice, şi m-am sculat şi eu pe la patru şi jumătate şi m-am dus la ei. „Bună dimineaţa!“ „Bună dimineaţa, domnule Dinu!“ „Ce faceţi, măi, aici?“ „Ce să facem? Ne apucarăm de fântâna asta“. Unul era jos în fântână şi încărca cu hârleţul un cazan mare de tot, ca o oală, un ceaun imens, „hârdău“ îi ziceau ei, şi era altul care stătea pe buza fântânii, cu picioarele desculţe atârnând deasupra capului ăluia care săpa la vreo patrucinci metri jos, şi fuma un chiştoc de ţigară, şi mai era unul care stătea lângă fântână, în picioare, cu pălăria trasă pe ochi şi cocăia în picioare. Ăsta era schimbul celui de jos. Cel din fântână trebuia să încarce hârdăul şi să strige „Gata, trage!“ şi ăştia doi de sus învârteau o roată de lemn ca la fântână şi trăgeau cu lanţul hârdăul plin de pământ, îl descărcau şi pe urmă trecea celălalt jos, şi aşa mai departe. „Şi tu ce faci, mă, tu, aici?“ „Păi, ce să fac, mai cocăi şi eu – zice ăsta cu picioarele atârnate deasupra celui care săpa – că n-am dormit, sunt rupt de oase, n-am dormit absolut deloc“. „Dar unde ai fost?“ „Am fost la furat de lemne, domnule! Mi-am terminat lemnele şi m-au trimis ai mei: «Du-te mă şi tu şi fură, că toţi au furat, toţi şi-au luat partea şi tu nu te-ai dus şi acum încep ăştia să cotrobăie iar!»“ Cam o dată pe lună veneau paznicii pădurilor, pădurarii, şi controlau pădurea şi muierile îi îndemnau pe bărbaţi să se ducă să fure lemne, să nu rămână mai prejos!
V.A.: Ca pe frontieră, când trece patrula?
D.S.: Da! Şi îmi spunea că a fost la furat, ca o chestie tot de serviciu, foarte firesc. N-avea nicio umbră de ruşine că furase. „Păi, zic, şi furaţi voi, aşa, ziua-n amiaza mare?“ „Ei, în amiaza mare! Nu vedeţi că furăm noaptea?! Ce să facem? Dacă fiecare fură din partea lui, nu-i nicio supărare.“ Asta era toată chestia!
V.A.: Furau din ceea ce li se furase de către stat!
D.S.: Şi atunci confuzia asta totală, şi liniştea cu care se putea fura atunci a făcut ca până astăzi acest cuvânt „furt“ să fie golit de toată semnificaţia lui de vinovăţie.
V.A.: De păcat!
D.S.: Şi de păcat! S-a generalizat şi a devenit un sport naţional. Asta e o globalizare a hoţiei în România, dacă se poate spune aşa. Ei bine, am să mă întorc la acel Năiţă Lucean.
V.A.: Şi la Cenaclul lui Păunescu de la Vâlcea!
D.S.: Da. Mă impresionase în primăvara aia sau în vara aia dinaintea acelei seri de cenaclu, mă impresionase că Ziua Eroilor se sărbătoarea foarte frumos în fiecare sat din Vâlcea. Năiţă Lucean a venit cu o decoraţie pe piept. El avea mai multe decoraţii din război. A ales una şi a venit cu Virtutea Militară. Era o decoraţie cu semnificaţii mai importante pentru el şi mă uitam la el aşa, într-o dungă.
Mi-am adus aminte de o fotografie, pe care o am şi pe care aş vrea să o reproducem, cu el înainte de a pleca la război, îmbrăcat ginere şi cu Gena mireasăi; cum puteau ei să îmbrace o mireasă, şi el cu o servietă în mână, pe care o luase de la fotograf, şi ce tânăr arăta… Și ducându-mă aşa, cu gândul înainte, mă vedeam şi pe mine copil, la aceste serbări de Ziua Eroilor, care la Slătioara, spre deosebire de alte părţi, începeau într-un mod foarte emoţionant, cel puţin pentru mine, dar şi pentru tot satul care era acolo, şi pentru copii, că eram mulţi orfani de război, deci mulţi colegi cu mine de clasă sau de şcoală erau orfani de război, din acel război pe care l-am pomenit înainte. Un copil premiant ţinea un catastif pe care erau trecute numele eroilor şi el citea numele lor, iar alt copil striga: „Mort pentru patrie!“. Şi începea aşa: „Avădanii Ion!“ Şi eu, care eram copilul care striga după nume: „Mort pentru patrie!“ Începea în ordinea gradelor şi era un copil, Ţolea, mai mare ca mine, care era în clasa a V-a, şi eu eram într-a III-a, şi Ţolea striga: „Locotenent Săraru C. Constantin“, şi eu, care eram copilul lui, strigam: „Mort pentru patrie!“ Aşa începea Ziua Eroilor. Stând eu în vara aia de care vorbesc şi uitându-mă la Năiţă Lucean, cu Virtutea Militară pe piept şi cât de important era, şi cât de tulburat era – erau alţi copii acum care strigau şi alţii care spuneau, în locul meu, şi pentru tatăl meu: „Mort pentru patrie!“ Și aşa mai departe…
V.A.: A continuat această tradiţie?
D.S.: Absolut, până târziu de tot. Ăştia, de la Slătioara, n-au ţinut seama că erau două monumente: un monument care era cu eroii din 1916 şi altul din timpul războiului ăsta din 1944. I-au strigat pe toţi, şi pe ăştia din ’44, şi puneau pentru toţi flori şi la un monument, şi la altul, dar serbarea o făceau la monumentul de lângă biserică şi-i citeau pe toţi eroii, indiferent că muriseră în 1916 şi apoi în Uniunea Sovietică sau în Germania, şi uitându-mă eu la cât de emoţionat era Năiţă, la sfârşit acesta îmi zice: „Ei, naşule, aşa putea să mă strige şi pe mine! Am avut un noroc! Am scăpat să mă strige la «Mort pentru patrie»…“
V.A.: Să-l strige la „Mort pentru patrie“?
D.S.: …să strige unul „Năiţă Lucean“ şi altul să răspundă: „Mort pentru patrie!“ Şi el mă întreabă, curios, dar şi îngâmfat: „Mai stăteam noi, acum, aici, amândoi? Nu mai stăteam!“ Şi atunci am scris eu tableta asta Năiţă Lucean, pe care am citit-o la Cenaclul Flacăra, şi Păunescu zice: „Dinule, de ce nu scrii tu un roman cu ţăranii ăştia pe care îi povesteşti tu? Ce faci tu? Stai la toate mesele, cu Barbu, cu D.R., cu ăştia şi le povesteşti şi ăştia fac nuvele şi romane din poveştile tale!“ Şi adevărul e că şi unul, şi altul, şi alţii… din multe dintre poveştile mele, de la mese lungi de tot şi de la petrecerile până noaptea cu Barbu, care a şi recunoscut în Jurnal asta, scriau, modificau, dar porneau uneori chiar de la izvoarele astea, de la poveştile mele… „Şi de ce să scrie alţii, şi să nu scrii tu?“ Şi am spus – eram la el, la Flacăra acum – şi am zis: „Dacă îmi dai spaţiu, uite, domnule, mă apuc acum şi scriu romanul Năiţă Lucean“. Era într-o vineri. „Dacă-mi dai până luni şapte pagini, eu public în foileton romanul, nu şapte, ci opt pagini!“ – a zis el. „Dar după aia îmi dai 16 pagini! 16, să am un număr înainte. Luni te aştept!“ După aia m-am dus acasă şi m-am tot învârtit, m-am tot sucit, apoi m-am dus la Televiziune. Eram redactor-şef şi m-am tot învârtit şi acolo, în birou la Televiziune, şi am început să scriu capitolul „Ploaia“ din romanul Nişte ţărani. Am scris, dar am mai scris şi noaptea acasă. Mă sculam la trei dimineaţa ca să am timp şi linişte, fiindcă trebuia apoi să plec la serviciu. Aveam un apartament care da cu ferestrele spre mare – în Piaţa Iancului –, şi de la ferestrele mele până la Constanţa nu se mai opunea nimic, fiindcă nu se construise încă în Bucureşti, vedeam până în Rusia! Am scris alea opt pagini. M-am dus la Păunescu luni seara şi i-am spus: „Mă băiete, ia citeşte!“ Şi a zis: „Extraordinar! Gata, le publicăm!“ A strigat la cineva, nu ştiu cine era secretar de redacţie atunci şi a zis: „Gata, bagă foileton, roman de Dinu Săraru! Cum îi zicem?“ „Îi zice… – eu am zis – Valea cu pietrele!“ „De ce Valea cu pietrele?“ „Domnule, e o vale cu pietre, am mai descris-o eu odată, unde urlă lupii…“ „Nu, domnule, nu e bine Valea cu pietre!“… „Dar de ce nu e bine?“ „Nu e bine! Hai să-i zicem Nişte ţărani“.
V.A.: Era şocant acest peiorativ.
D.S.: Absolut! Acest peiorativ, da! „Îi zicem, domnule, Nişte ţărani? Eşti de acord?“ „De acord“. „Dă-i, domnule, drumul!“ Şi joi a apărut Flacăra, cu ştraiful, cu un subsol întreg în care apărea romanul, capitolul I, „Ploaia“, şi jos cu „Va urma“. M-am dus, am luat Flacăra fericit, dar pentru acest „va urma“ eu nu mai aveam niciun rând scris şi Păunescu mi-a spus: „Dragă, uite care-i chestiunea! Ai scris?“ „N-am scris! Întâi vroiam să văd că apare“. „Domnule, acum te duci acasă şi dacă nu-mi aduci luni 16 pagini…“ „Păi, domnule, nu…“ „Nu mă interesează! Eu scriu luni că n-ai mai putut să continui romanul şi am terminat…“
V.A.: Şi te fac de ruşine!
D.S.: „Domnule!“ „Domnule, nu discut“. Cum era el apucat, aşa… „Nu discut! Şi dacă nu, voi scrie: «Dinu Săraru ne-a minţit, nu are romanul…»“
Domnule, ştiind că nebunul e nebun, am scris, domnule, 16 pagini şi am venit cu ele şi pe urmă el mă punea: „Îmi dai 16 pagini până joi!“, şi tot aşa. Vreau să vă spun că până când n-a venit de la Comitetul Central indicaţia ca Flacăra să-şi schimbe preocupările şi să nu mai fie săptămânal social-cultural şi literar, ci numai social-politic, nu m-am oprit din scris – săptămânal, 16 pagini…
V.A.: Romanul?
D.S.: Romanul… pentru că aici s-a bătut, spre roman. Era un tovarăş la sectorul de partid – Ignat –, care citise foiletonul, cred că citise până s-a plictisit despre Securitatea pe care o denunţam eu acolo, în Nişte ţărani. Ei, şi până în ziua când s-a oprit serialul, când n-a mai apărut nici Flacăra social-culturală, ci numai social-politică, scrisesem destul încât să nu am cale de întors! Şi m-am trezit cu romanul mai mult de un sfert tipărit, dar şi restul nescris…
Am avut şi eu o eliberare extraordinară, că nu mai trebuia să scriu în fiecare săptămână, dar şi obsedat de ideea că, domnule, mă fac de râs, că nu l-am terminat… şi am plecat la Slătioara. Am venit la Slătioara şi m-a apucat aşa, o ruşine şi o frică, şi o patimă… Și pe măsură ce scriam, mă răzbunam şi pe toate acele pagini de literatură cu ţărani fericiţi că a venit colectivizarea, care mă aduseseră la exasperare. Un prieten luase şi Premiul de Stat pentru romanul intitulat Pâinea albă…
V.A.: Dumitru Mircea, parcă?
D.S.: Da! Şi totul era aşa… şi Titus Popovici, şi toţi ăştia, scriau piese de teatru, pagini…
V.A.: Galan, cu Bărăganul…
D.S.: Domnule, era o nebunie! Şi eu ştiam ce dezastru, ce nenorocire, că veneam acasă mereu, la Slătioara…
V.A.: Da, dar atunci a fost şi o răsucire în felul dumneavoastră de a fi, de la geniul oral pe care l-aţi avut dintotdeauna, la truda de a trebui să vă aşezaţi pe scaun şi să vă apucaţi de scris. Şi îmi amintesc de un profesor pe care l-am avut la „Literatura veche“ – Alexandru Piru, Dumnezeu să-l ierte!, care ne spunea: „Domnule, ca să fii romancier trebuie să ai fesele tari“. Cred că a fost ceva incredibil de chinuitor pentru dumneavoastră să vă refugiaţi în singurătatea romancierului şi să scrieţi.
D.S.: Ei, în orice caz, să scrii douăsprezece romane la rând, pentru mine a fost ceva crâncen!
V.A.: Cere o energie uriaşă scrisul!
D.S.: La un moment dat, cineva m-a învăţat să mă obişnuiesc să dictez, să-mi pun un fel de patefon în mijlocul camerei şi eu să mă plimb. Dar nu mă puteam concentra aşa de bine ca la maşina de scris…
Semnal: Ziaristi Online
