de Elena Solunca Moise

Era după ce, pe muntele Tabor Hristos, s-a schimbat la față, înfățisându-se în slava Sa cea dumnezeiască și când glasul Tatălălui Ceresc a rostit ”Acesta este Fiul meu mult dorit, pe El să-L ascultați”. În preajmă erau apostolii Iacob, Petru și Ioan, mai tot timpul însoțindu- L pe Hristos în viața Sa pământească. Petru, plin de entuziasm, tocmai mărturisise: ”Doamne ce bine este să fim noi aici. Dacă vrei, facem trei colibe; Ție una, lui Moise una și lui Ilie una”. Coborau deci de Tabor despre care Sf. Ieronim spune că semnifică ”veniem lumen”, lumina care vine iar pentru arabi ”Muntele Luminii”. La coborâre, în contrast dureros cu această imagine edenică, din mulțimea venită să-L întâmpine pe Iisus, a ieșit un bărbat, care, zdrobit de durere, a îngenuchiat zicând aproape cu disperare: ”Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic căci pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă”. Spre deosebire de Matei mai lapidar în relatare, Luca,fiind medic, face o descriere mai detaliată a bolii din care se poate deduce ușor că suferea de epilepsie, boală imposibil de tratat, fiind o însumare de simptome care generează convulsii, de neoprit în vreun fel. Metaforic am putea spune că este imaginea umanității aflată într-o criză pe care nu poate să o gestioneze. Tatăl era un om ca oricare altul și faptul că nu i se dă numele ne lasă să întrevedem vedem condiția umană în general, fragilitatea omului căzut din rai prin neascultarea sigurei porunci dată de Ziditor. Mai vedem cu osebire până unde poate merge divolul în ura lui pentru Dumnezeu și creația Sa. Căzut în această Vale a plângerii, omul este pândit de vrăjmaș care caută cu tot dinadinsul a-l lua sub stăpânirea lui ucigașă. Imaginea este, să recunoaștem, de natură să înspăimânte căci nu poate fi altfel atunci când vezi trupul unui copil, pe care îl asociem ades cu frumusețea unui înger, chinuit de convulsii până într-atât încât să fie de nerecunoscut și la un pas de moarte. Cuvântul ”epilepsie” desemnează criză, atac, ceva ce nu ține de firea omului și popular i se spune ”boală neagră”.În fapt sunt incluse tulburări de natură neurologică nu odată revenind la fel de dureros și pentru bolnav și pentru cei din jurul său. Mai mult, asemenea crize pot surveni pe neașteptate, ades fără vreo legătură cu ceva anume și e cumva normal să fie puse pe seama diavolului care vrea să despartă omul de Părintele său ceresc. Cauzele nu se cunosc nici astăzi cu precizie tocmai pentru că impliciă mai multe simptome, fiind emise mai multe ipoteze, fără ca vreouna să reușească să fie confrmată sau acceptată unanim. Date statistice recente arată că aproximativ 1% până la 3% din populația lumii suferă de acesată boală, care poate duce și la moarte. Maladia este cunscută încă din anii antichității, primele documente fiind găsite în Mesopotanmia cu sublinierea că cel mai des se manifestă noaptea pe lună, de unde și numele ”lunatic”. Neputând-o controla, oamenii au pus-o pe seama zeilor și grecii, de pildă, o considerau de natură spirituală, numind-o ”boală sacră” iar în nordul Italiei era cunoscută ca boala Sf. Valentin.

Singurul care are puterea de a porunci duhurilor necurate

Cum am văzut, ucenicii nu au reușit să vindece copilul deși au încercat și disperarea omului a crescut potențată de îndoilă: ”De poți face ceva?” În sufletul său se ducea o luptă cruntă între dorința de a-și vedea copilul sănătos, eșecurile de până atunci și speranța că Hristos poate, totuși, îl va vindeca.În Evanghelia Sf. Marcu citim că Hristos a rostit: ”Duh mut și surd, ieși din el și să nu mai intri”. Comentând aceste cuvinte Sf. Nectarie spune: ”Câtă putere! Ce cuvinte mai presus de fire! Ce măreaţă îndrăznire! Ce minunată expresie sau ilustrare a caracterului ei dumnezeiesc! Eu îţi poruncesc ţie! Cine altul afară de Dumnezeu ar fi putut să îşi impună cu atâta autoritate propriul Eu în faţa unui duh mut şi surd? Cine altul ar fi putut să ceară duhului să iasă din locaşul lui şi să nu mai intre în el niciodată, dacă nu ar avea putere absolută asupra duhurilor necurate? ” Cum ar putea un duh mut şi surd să audă dacă rostirea nu ar face să vibreze întreaga fire, toate cele văzute și nevăzute deopotrivă recunoscând glasul Ziditorului? Acum se încreințau toți de cuvintele Mântuitorului: ”Eu și Tatăl Una suntem”. Dumnezeirea Fiului Omnului, tăinuită până atunci, își vădește acum puterea atotcunoscătoare când a spus imperativ ”duh mut și surd” – cu autoritate supremă – ”Eu îți zic!” Duhul s-a supus, părăsind copilul pe care l-a lăsat inert ca mort.

Nedumeriți, ucenicii L-au întrebat, firesc, pentru ce ei nu reușiseră. Mai întâi, Hristos le spune ”pentru puțina voastră credință”. Și dacă și ei, care Îl urmaseră aveau puțină credință, ce să spunem noi, oamenii obișnuiți, copleșiți de povara îndoielilor care se strâng asupra noastră. Aflăm însă un lucru de neuitat: sunt mai multe ”neamuri” diavolești, fiecare cu felul său de a se manifesta și de a fi alungați, iar acesta nu putea fi pus pe fugă decât cu rugăciune și post. În lupta cu diavolul, Hristos a fost primul ispitit în pustiu după ce postise patruzeci de zile și flămânzise altele trei. Când, diavolul L-a înercat a treia oară promițându-i toate împărățile lumii cu condiția slujirii, Hristos l-a alungat: ”Mergi înapoia Mea blestematule! Domnului, Dumnezeului Tău să i te închini și numai Lui Unuia să-I slujești”. Asta pentru că în tot timpul petrecerii Sale pământești, Hristos nu a făcut voia Sa, ci neîncetat a împlinit Voia Tatălui Său până la moartea cea mai îngrozitoare – răstignit pe cruce. Nici pe Cruce, diavolul nu L-a lăsat și L-a ispitit prin tâlharul cel rău: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, eliberează-te și pe Tine și eliberează-ne și pe noi”. Când tâlharul cel drept i-a ripostat, pocăindu-se și rugându-se mărturisitor ”pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”, Hristos a răspuns: ”Adevăr, adevăr zic ție: Astăzi vei fi cu mine în rai”. Sublimă lecție de viață să vezi cum primul intrat în rai este un tâlhar care se pocăiește și primul dat pierzării este un apostol care s-a lepădat de Hristos pentru treizeci de arginți. Este surprinsă aici adevărata cauză a secularizării atât de incriminată mai ales de cei care o promovează ca odinioară fariseii.

Ca să vedem cât de cumplită este puterea diavolului – căci o are și nu poate fi ignorată! – Hristos spune că acest neam de demoni ”cu nimic nu poate fi alungat decât cu rugăciune și post”. Este aici un război binecuvântat, nevăzut în care însă ne este mereu alături Hristos anume ca noi înșine să conștientizăm și responsabilzăm eul interior, urmând-I și preschimbând firea noastră cea păcătoasă. Armele sunt rugăciunea și postul, dimpreună, una îmbăgățind-o pe cealaltă și împreună neputând fi întrecute, așa cum Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului o ilustrează desăvârșit. S-o facem fără a ne îndoi fie și o clipă pentru că, oricât de înverșunat ar fi, demonul nu are nici o putere asupra lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Apoi, dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate sta împotrivă-ne? În fapt, tatăl copilului a fost cel care s-a rugat. Mereu înaintea noastră, Hristos a fost primul care s-a pe muntele Ghetsimani: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu voia mea, ci voia Ta să se facă”. Sf. Ioan Gură de Aur enumeră cinci ”arme” duhovnicești cu care să luptăm împotriva diavolului: credința, rugăciune, postul, smerenia și Cinstita Cruce, ”arma contra diavolului”. Cineva însă ar putea întreba, nu fără o anume îndreptățire, la ce este necesar postul din moment ce te rogi? Așa ar fi, dar ce putere poate avea rugăciunea celui care trăiește în desfătări, în petreceri sau alte forme cu care astăzi bogata ”industrie de plăceri” îmbie omul doar ca să-l depărteze de Dumnezeu? Sau cum este să urmezi ”rețetele” de rugăciuni făcute publice pe canalele mass-media care ”asgură” că, urmându-le, vei beneficia de cine știe ce minuni și care, prin numărul și extensia lor, dau o măsură a secularizării? Tot Sfântul cu Gură de Aur asigură că nu este om mai puternic decât acela care se roagă. Să ne-o amintim pe femeia care s-a rugat atât de insistent la judecătorul care ”nici de Dumnezeu nu se temea și nici de oameni nu se rușina”. Stăruinșa i-a fost răsplătită iar ruga împlinită. Cu atât mai mult Dumnezeu, Iubitorul de oameni va primi rugăciunea credinciosului, care, nu o face după cine știe ce mese copioase care-i lâncezesc inima și amorțesc creierul.

Postul este un susținător al rugăciunii pe care o înaripează până într-atât încât pare că zboară spre Dumnezeu și înalță sufletul rugătorului. Când Sf. Ilie s-a rugat Dumnezeului Celui Viu pentru ploaie, domnul i-a împlinit voia cu asupra de măsură. E important, desigur și cui ne rugăm, iar noi o facem lui Dumnezeu ”celui Unul în Treime, slăvit și închina”, ”carele afăcut cerul și pământul și ”face minuni”. Din sfaturile pline de înțelepciune date de Sf. Ioan Gură de Aur am mai reținut că dacă trupul este neputincios de nu putem să postim, măcar ”să nu te îmbuibezi”, căci cu asta măcar se pune capăt furiei diavolului. ”Că nimic nu-i este mai plăcut diavolului decât desfătarea și beția, pentru că ele sunt izvorul și mama tuturor păcatelor. Cu beția și îmbuibarea i-a făcut diavolul pe iudeii de odinioară să se închine idolilor. Cu ele a aprins pe sodomeni pentru pofte nelegiuite după spusa profetului că se răsfățau întru mândrie, în îmbuibare cu pâine și în desfătări. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumărați alții și i-a aruncat în iad.” Să recunoaștem însă că ne putem îmbuiba și cu mâncare de post și atunci folosul său este mult dijmuit.

Postul – mod de a trăi întru Hristos

În înelesul său creștin, postul este o înfrânare totală la tot ceea poate să cadă sub incidența păcatului. Simpla reținere de la anume mâncăruri este necesară dar foarte departe de a fi suficientă. Necesară este și ca un continuu Memento asupra a ceea ce spui și faci, dar devine și suficientă prin atenția sporită la gândurile, sentimentele și întreg comportamentul. Iată, nu poți să spui că postești, dar să te mânii și să vorbești urât fără să regreți și să ceri iertare sau îți petreci timpul cu lucruri necuviincioase . Într-o rugăciune în care sunt enumerate păcatele se spune și antidotul – pentru mânie, de pildă, este ”răbdarea creștinească”, nu răbdarea celui care își caută momentul propice răzbunării mai năprasnice decât fapta inițială. Cuprinzându-le pe toate, Sf. Ioan Gură de aur scrie: ”Dacă postești pentru Dumnezeu, fugi de toată fapta pe care o urăște Dumnezeu și el va primi pocăința ta ca un îndurat iubitor de oameni.” În altă parte, reluând, subliniază: ”Postești?Hrănește pe cei înfometați, dă să bea celor însetați, cercetează pe cei bolnavi, nu-i uita pe cei închiși în temniță, nu-i uita pe cei sărmani, mângâie pe cei întristați care plâng, fii îndurător, blând, bun liniștit, îndelung răbdător , plin de milă, nepomenitor de rău, evlavios, nepomenitor de ceartă, drept, cinstitor de Dumnezeu ca Domnul să primească postul tău și roada pocăinței tale și să-ți dăruiască ție și să primești toate din belșug.” Cum vedem, nu avem a mai fugi ”rupându-ne picioarele” după zadarnicul ”nou”, ci mai degrabă a le plini pe toate câte le-am primit dar pe care, furați de toate ale zilelor, le-am uitat. Avem nevoie de doctoria aducerii aminte și plinirea celor pe care ”bunii” noștri de demult o făceau firesc într-un etos creștin demn de tot respectul și de urmat cu dorirea de a fi întru același duh. Iar de postim, să nu ne făloșim căci spune Sf. Pavel că ”acela care nu postește să nu râdă de cel care o face, iar cel care postește să nu osândească pe cel care nu postește.” Cei care ascultă aceste sfaturi pot da spune de cât de ușor și câtă bucurie sfântă simte cel care se roagă atunci când ține post și face milostenie. Asigură Sf. Ioan Scărarul că cine se va sprijini pe toiagul rugăciunii nu se va poticni niciodată și nu avem decât a-i urma cuvântul. Cel mai mare folos, ca și pe vremea Mântutorului , postul se arată în stăruința rugăciunii pentru alungarea demonilor.

Deplângem neputincioși secularizarea, dar nu facem nimic cel puțin pentru a o diminua, dacă nu a opri acest proces aproape sinucigaș, rod al asaltului demonilor asupra creștinilor. Ei nu se dezic, își urmează destinul, noi însă ar trebui să fim cu atenție sporită să nu ne slăbească puterea de a lupta și să cerem, cu Sf. Efrem Sirul: ”Duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei” încheind: ”Așa Doamne împărate dăruiește să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu”. Osândirea fratelui ne orbește de nu mai suntem în stare să vedem ce am greșit, punând pietre de poticnire în efortul de a ne îndrepta. Este suficient să ne rugăm în adevăr și ne va fi mai ușor dar mai ales, și mai presus de toate, să credem cu tărie în iubirea Lui atotvindecătoare.

Avem poruncile spre îndreptare și fericirile ca rost și ideal de viață

Comuniunea creștină nu este o ”adunare” în care într-un refelx verbal, adesea fără acoperire se spune ”iubiți creștini” sau ”iubiți frați și surori”.Citind scrierile Sfinților Părinți, descoperim (și redescoprim) o psihologie subtilă îngemănată cu o pedagogie armonios concepută pe care disciplinele de specialitate actuale nu au cum să le depășească. Nu o pot face pentru că nu se înțelege că în urcușul duhovnicesc nu se ”ard etape” că toate ”le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor. ”El a pus în inima lor veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu de la început până la sfârșit” . Ne-a dat însă Poruncile pentru îndreptare în Vechiul Legământ și Fericirile ca rost și scop al vieții în Legământul cel nou. Și aici, trebuie să recunoaștem, încă odată, că primul care dă pildă de ascultare este Hristos. Când a fost la Botez în Iordan, Sf. Ioan Înaintemergătorul s-a sfiit, la început să-L boteze pe Hristos zicând că el are nevoie să fie botezat. Atunci, Hristos spune că trebuie plinită Legea, urmând-o întocmai, Tatăl Însușii, când Duhul Sfânt s-a odihnit deasupra capului Mântuitorului, a mărturisit în fața întregii Zidiri: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit”.Este o logică divină, o logică a supunerii ascultătoare față de Tatăl Ceresc care și-a trimis Fiul să fie slujitor omului întru mântuire. La rându-ne, avem nevoie să ne supunem pentru că este numai și numai spre folosul nostru, pentru că Domnul Dumnezeu ”toate cu înțelepciune le-a făcut”. Sf. Efrem Sirul spune: ”Jugul Tău Doamne este foarte bun și sarcina Ta ușoară pentru toți cei care se apropie de Tine ca să-ți slujească Ție din inimă, după adevăr.”

”Priveghiați și vă rugați”

Rugăciunea și postul merg împreună și nu e de conceput una fără alta, așa cum pentru zbor e nevoie de două aripi și pentru mers de ambele picioare. Postul singur,fără rugăciune, este doar un regim alimentar, indiscutabil cu foloasele lui de netăgăduit pentru care este inclus în tratamentul multor afecțiuni. Postul își arată deplin valoarea mântuitoare atunci când este îngemănat cu rugăciunea care păstrează omul în stare de veghe. Spune Hristos: ”privegheați și vă rugați că nu știți ziua nici ceasul în care vine Fiul Omului”. Cerem în fiecare zi: ”Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne că nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îți aducem Ție: miluiește-ne.” Smerenia este o recunoaștere onestă a neputințelor noastre și, totodă, o rugăciune înălțată spre Cel care Singur poate veni în întâmpinarea suferințelor și necazurilor noastre pentru a le lua asupra Sa. Dacă, îndată după cădere, întâii oameni ar fi spus ”miluiește-ne pe noi” poate altul ne-ar fi fost destinul.

Sfinții Părinți spun că diavolul turbează când vede pe cineva că se roagă. Părintele Arsenie Papacioc ne atrage luarea aminte că ”Diavolul este un tolerat. Atacă mereu, dar dacă te rogi cu insistență, nu are nici un fel de putere. Dacă te închini, închinarea și crucea au o mare putere asupra lui pentru că zicem: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Adică toată înălțimea, toată adâncimea și toată lățimea sunt toate pline de Sfânta Cruce” Troițele care ne întâmpină la intrarea într-o localitate ne întâmpină ca o rugăciune: ”Doamne al puterilor fii cu noi, că pe altul afară de Tine/ Ajutor întru necazuri nu avem/ Doamne al puterilor miluiește-ne”. Mai sunt și ca o binecuvântare, înștiințând că aici sunt oameni ”cu frică de Dumnezeu”. Odinioară în sate se mai găseau pe băncile de la porți câte o găleată de apă și o cană, rotunjind un mod de a înțelege viața ca un dar de la Dumnezeu din care ne împărtășim cu toții.

Cum ne apropiem de marea sărbătoare a Învierii Domnului, mai avem timp să ne rugăm cu monahul Sandu Tudor încercând a fi într-un glas și o inimă: ”Dă-mi Doamne să fiu numai de jar cu Tine/și patima zvârlită să înghețe lângă mine/Cum am iubit păcatul să Te-ndulcesc, să plâng/ Și-n așternuturi noaptea să te doresc nătâng”

Sf. Ioan Scărarul – Rugăciunea susține lumea

Astăzi aducem prinos de cinstire Sf. Ioan Scărarul, o făclie a înaintării spre urcușurile din suflet, numit și Ioan din Sinai sau Ioan Scolasticul sau Ioan Climax, ajutător celor care, depărtându-se de lume, urmează lui Hristos. A trăit între anii 579-649, a fost egumen la mănăstirea Sinai și a lăsat moștenire cunoscuta lucrare ”Scara dumnezeiescului urcuș”, sau ”Scara raiului”, sau simplu ”Scara” de unde se trage și numele. În calendarul nostru este pomenit în ziua de 30 martie. Descendent dintr-o familie înstărită, s-a bucurat de o pregătire serioasă în toate domeniile științei, cunoștințe ce aveau să-i folosească mai târziu ca exercițiu al spiritului de discernământ în analiza omului ca ființă înzestrată cu vocația îndumnezeirii. La a mai fost numit și Ioan Scoalasticul și, a petrecut la mănăstire timp de 19 ani, având duhonic pe Cuviosul Martirie. Pentru că s-a nevoit și pe Muntele Sinai i s-a spus și Ioan Sinaitul. În timp, s-a impus ca Sf. Ioan Scărarul. După ce Cuvioasul Martrie a plecat la Domnul, Sf. Ioan s-a retras la Thola, o așezare mai retrasă aflată cam la cinci mile de mănăstire. Cu o semerenie pilduitoare, abia către sfârșitul vieții a primit să fie egumen al mănăstirii Sinai. În acele vremuri era o cutumă ca fiecare părinte mai sporit în ani să aibă dimpreună cu sine învățăcei pe care să-i deprindă cu tainele vieții ascetice. Din acest motiv, Sf. Ioan Scărarul a simțit nevoia să elaborării unui ”tratat de îndrumare a vieții duhovnicești” de folos mai ales stareților din mănăstiri. Așa s-a născut ideea unui Tratat în care să fie valorizată experiența dobândită de-a lungul unor secole de ”atletism duhovnicesc”. Misiunea a fost încredințată Sf. Ioan Scărarul care avea să răspundă smerit că nu se cuvine lui să învețe pe alții, însuși fiind la vârsta învățării. A făcut ascultare însă și așa a apărut ”Scara”, lucrare de căpătâi a tutoror care urmează urcușurile pe care Domnul le pune în inima omului. Au fost imaginate 30 de trepte după anii pe care i-a avut Mântuitorul când a început propovăduirea Evangheliei. Caracterul complex, subtilitatea observațiilor asupra sufletului omennesc, coerența treptelor unei vieți ce urmază îndemnul hristic ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”,au făcut făcut ca Sf. Ioan Scărarul să fie unul dintre cei mai citiți și citați Sfinți ai Bisericii. Nu mai puțin trebuitoare este și astăzi când cel care o citește cu ochii inimii află o călăuză pentru a se lepăda de ”toată grija cea lumească” și, luândi-și crucea proprie să urmeze lui Hristos. Lucrarea a fost inclusă în seria ”Filocalia” elaborată de Părintele Dumitru Stăniloae și introdusă în slujbele Bisericii mai ales în mănăstiri unde se citește în întregime de-a lungul Postului mare. Din acest tezaur de înțelepciune, propunem bunăvoinței Dvs. câteva învățături:

• Începutul iubirii de arginți e motivul milosteniei, capătul ei ultim este ura față de săraci. Cât timp adună cineva banii, e milostiv, dar când îi are îi strânge în mâini.

• Vei începe să te ferești a-i osândi pe păcătoși, dacă îți vei aminti că Iuda a fost în adunarea ucenicilor lui Hristos, iar tâlharul în rândul ucigașilor, dar într-o singură clipă s-a petrecut schimbarea.

• Iubirea de arginți este închinarea la idoli, fiica necredinței, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneții, frica de secetă, vestitoarea foametei.

• Lăcomia stomacului este fățărnicia pântecului: săturat, strigă că este lipsit; ghiftuit, țipă că îi este foame.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online