”Vino și vezi” l-a îndemnat apostolul Filip pe Nathanael, îndemn pentru cei care se îndoiesc parcă bolnavi de acel dintru începu”oare?”- întrebare pe care vrăjmașul a pus-o primilor oameni cărora Dumnezeu le spusese că au voie să mănânce din toți pomii, în afara de cel al cunoașterii binelui și răului – al amestecului, pentru că binele îl cunoșteau ca trăire. Mai mult, vicleanul începe o descriere îmbietoare despre calitățile mărului, prefigurând, am spune, reclamele de mai târziu, dar ascunzând cu dibăcie esențialul, abătând atenția de la ceea ce Dumnezeu le spusese. Este o tactică a diversiunii care avea să se generalizeze ducând spre o mortificare generalizată. Acum, apostolul Filip, afirmând simplu că l-a văzut pe Mesia, a spus cum nu se poate mai simplu: ”Vino și vezi”, îndemn adresat tuturor pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului anume ca să fie văzut, să desființeze orice îndoială. Nu altcumva a fost la Înviere când Toma care se îndoia la început, văzându-L, a recunoscut: ”Domnul meu și Dumnezeu”, Stăpânul și ”Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”
Hristos nu fost primit de cei din cetatea în Gadara, deși vindecase pe cei doi demonizați, avertizându-ne că atunci când nu-l primești pe Fiul lui Dumnezeu poți deveni foarte repede locaș al diavolilor. Ei, vrăjmașii lui Hristos, care L-au urmărit mai tot timpul, L-au recunoscut pe dată și cu îndrăzneală i s-au adresat, cerându-i socoteală, obrăznicia făcând casă bună cu trufia și minciuna. Demonii L-au recunoscut, L-au mărturisit dar, ca și gadarenii între care viețuia, nu credeau sau nu voiau să creadă, credința presupunând și voirea întru plinătatea libertății. ”Ai venit mai înainte de vreme să ne chinuiești?” Ca și cum nu i-ar fi auzit, Hristos a certat și a alungat duhurile rele care umblau în ceată. Doar că gadarenii, L-au rugat să-i trimită în porci, animal prin excelență socotit simbol al păcatului și, cum capătul păcatului este moartea, porcii s-au înecat. Departe de a fi recunoscători că i-au scăpat de un pericol permanent, gadarenii s-au mâhnit din cauza pierderii porcilor care, foarte probabil, le aduceau profituri însemnate. Nu i-au fost recunoscători, în schimb l-au alungat din cetate iar Hristos le-a respectat dorința, pentru că nu face nimic împotriva voinței umane. Ne amintim că pe slăbănogul din Vitezda l-a întrebat mai întâi: ”Vrei să te faci sănătos?”; a făcut-o ca să-l conștientizeze pe el și pe noi.
Nu avem cum ști cu precizie dacă paraliticul din Capernaum avea sau nu credință, dar cu siguranță, cei patru care l-au adus nu se îndoiau o clipă de Hristos și țineau ca bolnavul să fie însănătoșit, într-o aleasă îngemănare dintre credință și iubire. Văzând această credință unită cu iubirea și împreună născând speranța, Fiul lui Dumnezeu, care pe toate le-a făcut prin cuvânt, l-a întâmpinat:”Îndrăznește fiule, iertate sunt păcatele tale”. Cei patru aveau credință, nu se îndoiau și, împreună cu iubirea lor, au fost ca o rugăciune nerostită și împlinită. Mântuitorul nu i-a mustrat și nici nu i-a alungat cum ar fi făcut oricare dintre farisei, adresându-le cuvinte de ocară. Mai mult, l-a numit fiu, deși încălcase poruncile și își ruinase sănătatea. Ca un corolar, a completat: ”iertate sunt păcatele”, fapt care, avea să-i înfurie pe fariseii care s-au grăbit să-l mustre zicând că iertarea păcatelor nu o putea face decât Dumnezeu. De altfel, ei nu L-au recunoscut niciodată pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, judecându-L și condamnându-L la moarte prin răstignire. Invidia și răutatea fariseilor, care au făcut ca ”văzând să nu vadă” , paradoxal punând în mai deplină lumină lucrarea dumnezeiască. Singur, Dumnezeu poate să facă tot ceea ce voiește și, să nu uităm nici măcar o clipă că ”vrea ca tor omul să nu piară și la conștiința Adevărului să vină”, a Adevărului cu A care îl face liber de moarte, unde l-a adus minciuna șarpelui și ura demonilor. În altă parte citim că ”vrea ca tot omul să se mântuiască și la conștiința adevărului să vină”. Dintru început, pentru Fiul lui Dumnezeu nu există privilegiați și nici ierarhii arbitrare din care să decurgă favoruri în numele unor presupuse calități morale. Fără de păcat fiind, Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului, are puterea de a ierta păcatele și ne face să înțelegem că tot răul – boala mai înainte de toate – de la ele ni se trag, nefiind decât o anticameră a morții. De fapt, anamneza medicală este o formă de recunoaștere a acestui adevăr și, când este făcută corect, își arată virtuțile tămăduitoare și chiar preventive.
”Ia-ți patul tău și mergi la casa ta”
În slăbănogul din Capernaum, orașul în care a locuit Iisus după ce a plecat din Nazaret, este recapitulată întreaga condiție umană de după cădere, secătuindu-și puterea prin păcate, încălcare a poruncilor divine care apărau omul de agresiunea oricărui rău. Semnificativ, nu aflăm nimic despre vârsta lui pentru că este lipsită de relevanță, David asigurând că ”Tu m-ai acoperit din pântecele mamei mele”.Văzându-l doar, adus de cei patru, Hristos, nu a stat pe gânduri am spune, i-a diagnosticat boala și a tămăduit-o. De altfel, întreaga petrecere a Fiului lui Dumnezeu pe pământ a stat sub semnul iertării. Ultimele cuvinte ale întâiului arhidiacon și mucenic Ștefan au fost ”Doamne, iartă-le lor și acest păcat”. E demn de luare aminte această rugă dată de un tânăr mai ales azi când legea talionului triumfă și, ca fariseii de odinioară, este invocată echitatea.. Iertarea este preîntâmpinată de pocăința care deschide împărăția cerurilor, doară că bietul slăbănog, ca și aceia care la-u adus nu aveau conștiința valorii ei. Cum știa mai bune ca toți gândurile oamenilor, Hristos nu a găsit cu cale să explice, fapta fiind singură grăitoare. Legătura se face evidentă în momentul în care, Iisus îi spune ”ia-ți patul tău și mergi la casa ta”. Patul ce-i purta neputința, fiind nevoit să fie cărat de alții, se face martor al minunii când Hristos rostește: ”ia-ți patul tău și mergi la casa ta”. Cuvintele confirmau în fața tuturor însănătoșirea, căci mergând astfel toți care îl știau prea bine puteau fi martori ai minunii fără precedent.
Slăbănogul fără să stea pe gânduri a urmat cuvântul Mântuitorului ”iar mulțimile văzând aceasta, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu,Cel care dă oamenilor atâta putere”. Biruitor al morții, Hristos Cel Înviat, înainte de Înălțare, a spus: ”Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ”, putere prea binemeritată câtă vreme în toate a lucrat Voia Tatălui: ”Toate câte mi-ai dat, le-am făcut”. Lucrarea voii Tatălui a mers până la jertfa de Sine, ”Părinte, iartă-le lor că nu ști ce fac”. Dar aceasta, subliniază Sf. Ioan Gură de Aur , ”datorită lui Hristos căruia I se cuvenea ca Tatăl să-I împărtășească firea Sa…Prin puterea lui Dumnezeu s-a dat oamenilor puterea de a ierta păcatele, pentru învierea trupurilor și întoarcerea în rai”. Oare ce era paraliticul dacă nu un mort viu?! De aceea, Hristos nici nu a așteptat să vadă credință din partea lui, a celui ce, în viață fiind, era ca unul fără viață. Păcatele îl secătuiseră de putere și îl împinseseră la marginea vieții, inert ca o durere mută.
Nu același lucru se poate spune despre farisei care cunoșteau prea bine Scrierile Sfinte, știau a socoti semnele vremii, dar care s-au grăbit să spună: ”acesta hulește!” Dar Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, cunoscând bine firea oamenilor și ce este în mintea lor i-a amendat pe dată: ”Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?”. Le arăta, încă odată, că o face ca Fiu al lui Dumnezeu, deopotrivă cu ”Cel ce a făcut cu pricepere”, cum spune David, adăugând: ”că în veac este mila Lui”. Perseverența în reaua lor voință au făcut ca Hristos să-și descopere dumnezeirea și să arate tuturor că păcatele duc la boală și la toate consecințele ei. Doar cerbicia lor a făcut ca Hristos să-și arate firea dumnezeiască din care iradiau puterile tămăduitoare. Ascultându-L, slăbănogul și-a luat patul și, purtându-și pașii spre casă purtând patul s-a arătat ca un ”fiu”, un fel de apostol care propovăduia pe Fiul lui Dumnezeu prin faptele Sale. Vindecarea este consecința iertării pe care Fiul lui Dumnezeu, și deopotrivă cu El, o poate da oamenilor, deschizând larg porțile împărăției cerurilor.
În vechime, aceste pericope se citeau în fața catehumenilor, celor care se pregăteau să primească botezul și de aceea găsim de cuviință a reda cuvintele Sf. Grigorie de Palama sub al cărui semn binecuvântat este pusă această minune. Urmând îndemnul Apostolului Filip, ”Vino și vezi!”, Sf. Grigorie reliefează faptul că aici este vorba de ”trăire” nemijlocită a întâlnirii cu Hristos,pentru care este nevoie ca, mai întâi, să se ridice de pe patul morții și să umble: ” Imaginea celor patru purtând în grabă pe bolnav la Iisus (sparg acoperișul), este figura Bisericii care smulge un suflet din robia celui Rău și îl aduce în casa Domnului. Prin această imagine suntem chemați să ne amintim de botezul nostru, care am fost iubiți și iertați de Hristos pe când eram încă păcătoși. Nu am venit singuri la credință, ci am fost aduși de către Biserică. De aceea se cuvine să fim recunoscători părinților noștri întru credință, care ne-au făcut mădulare ai adunării celor iertați.
O cultură a biruinței asupra răului
Cifra patru are si ea o semnificație anume în Sfânta Scriptură. Este numărul pământului, care are patru puncte cardinale și e format din patru elemente: pământ, apă, aer și foc. Cei patru, aducând la Hristos pe omul paralizat, simbolizează lumea care se grăbește să aducă omul paralizat de păcat la picioarele Celui care a venit ca omul să aibă viață, și încă viață din belșug. Graba celor patru este dată de îndemnul Mântuitorului de lucra mântuirea noastră cât timp este lumină. Evangheliile postului nu sunt adresate doar catehumenilor dar ”sunt chemați și cei botezați să parcurgă drumul uceniciei lui Hristos spre botezului de foc sau al pocăinței, deoarece păcatul ne scoate din comuniunea vieții în Hristos. Pocăința trebuie înțeleasă ca metanoia (schimbare a minții); ca o întoarcere de la deriva păcatului paralizant pe Calea cea Adevărată care duce la Viața deplină.” Creștinismul nu este o teorie care oricât de înălțătoare ar fi, rămâne prizoniera propriilor limite, este trăire autentică și plenară a legăturii omului cu Dumnezeu. Când Hristos i-a întrebat pe apostoli ”cine zic oamenii că sunt?”, aceștia au spus că ”unii zic că Ilie, alții că Ioan”. Când Iisus a întrebat: ”Dar voi cine spuneți că sunt?” și Petru a spus fără să stea pe gânduri: ”Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, după care a încheiat: ”Ferice de tine Petre că nu a vorbit glasul tău ci duhul Tatălui a grăit în tine”. Mircea Vulcănescu, în ”Creștinul în lumea modernă”, scria că legătura cu Dumnezeu înseamnă salvare, ”nu a generalului care nu are nevoie de salvare, ci a omului pieritor” și, în consecință ”a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți, înseamnă a te simți unit prin solidaritatea de suferință, prin comunitatea de soartă prin păcat și că, la bine și la rău, nu există, în fond, mântuire pentru unul singur, ci numai mântuirea lumii întregi”. Iubirea pentru Dumnezeu și pentru semenul tău, mai ales al celui în suferință consfințește împăcarea contrariilor: ”Împărăția Mea nu este din această lume” și ”Împărăția mea este în mijlocul vostru.” Ea se vădește prin aceea că ”orbii văd, surzii aud, săracilor li se bine-vestește” Sunt dimensiunile unei culturi a biruinței asupra acestei lumi pline ”de rău și de păcat”.
Pentru noi, casa este Biserica, așa cum cântăm la Sfânta Liturghie plecând genunchii trupului și ai sufletului: ”Ușile pocăinței deschide-mi mie Dătătorule de viață că mânecă sufletul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului meu cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curățește-l cu mila milostivirii Tale!” Apoi cu o aceiași evlavie să ne rugăm Maicii Sfinte: ”În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născatoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire mi-am cheltuit toată viața mea; ci cu rugăciunile tale izbăvește-mă de toată necurăția.
Elena Solunca Moise
.
