”Biserica Mea nici porțile iadului nu o va birui” - Gând la Duminica Ortodoxiei de Elena Solunca Moise. Mihai Eminescu, Românul Absolut: "Biserica Ortodoxă este maica spirituală a neamului românesc"

Înscria cu adevăr pentru vecie Eminescu, Românul Absolut: “Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam este maica spirituală a neamului românesc” și ”Credința zugrăvește icoanele-n biserici”. Așa este dacă țineam seama de bisericile noastre străvechi, de faptul că, majoritatea, au și pictură exterioară ca o cosmică trăire a lui Dumnezeu care ne-a făcut după chipul Său și ca să nu pierim și să fim coroană a creației. Ca să nu pierim și să avem viață prisositoare L-a trimis pe Fiul Său care a deschis cu propria-ai moarte calea vieții veșnice. Prețul vieții descătușate de cătușele veșniciei este Răstignirea Fiului lui Dumnezeu, Moartea, Învierea și Înălțarea Sa urmată ca o pecete de Coborârea Sfântului Duh. Trăitorii acestui loc pe care i-a ”lăsat Dumnezeu” au primit creștinismul de la Sf. Ap. Andrei ca pe o autentică identitate. Scria Părintele Justin Pârvu: ”Poporul nostru este un popor sfânt…nu există metru pătrat unde să nu fie suferință, o greutate, o lacrimă.” Venit-au mulți și ne-au luat tot ce se putea lua material, ”dar credința nu ne-au luat…nu ne-au luat tradițiile și evlavia creștină” și de aceea ”când spui român te gândești îndată la religia creștină”. Dreapta credință ne-am însușit-o de la din începuturile erei noastre de la Andrei, întâiul apostol care văzând pe Hristos a dat grabă să dea vestea fratelui mai mare Petru: ”Am aflat pe Mesia”. Veacurile parcă se dau într-o parte ca o cortină dezvăluind un trecut de rugăciune tainică și-i auzim glasul mărturisitor: ”Nu suntem ai vremii ca astfel să fim dizolvați de timp…Suntem ai binelui prin care lăsăm la o parte tot ce este rău…ai luminii prin care am înlăturat întunericul; ai Celui care dăinuie prin care vedem cele ce nu dăinuie.” Ajungând și pa aceste meleaguri, Sf. Andrei a întâlnit un popor pregătit să împărtășească credința creștină și s-o facă în gând, cuvânt și faptă. Părintele Dumitru Stăniloae, reflectând asupra spiritualității noastre, scria: ”Ființa românească se menține între Orient și Occident pentru că s-a format pe acest spațiu specific, nici o ființă nu este legată de spațiul său ca cea a poporului român”. Nu este aici loc nici de fală păgubitoare și nici de complexe de inferioritate car nu-și au temei. Este un adevăr și în al cărui nume suntem datori cu statornicia și curăția credinței și avem responsabilitatea să nu ne lepădăm de el, nici cu vorba, nici cu fapta. Mai departe, Duhovnicul neamului nostru spune că nu ne asemănăm nici cu popoarele din Occident, nici cu cele din Orient și că, am dat viață și am trăit într-o cultură a tainei – singurii ortodocși între latini și singurii latini între ortodocși. La noi, cultura tainei este echivalentă cu lumina în care se îngână raționalitate, luciditatea occidentală cu sensibilitatea care astfel nu a lunecat spre un misticism facil. Am putea spune cu Blaga că nu strivim ”corola de minuni a lumii” ci,”cu lumina mea sporesc a lumii taină/și-ntocmai cum cu razele ei albe, luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/mărește și mai mult taina nopți/așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister / și tot ce-i neînțeles / Se schimbă-n neînțelesuri și mai mari sub ochii mei/ căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.” În acest orizont” al misterului spre revelare”, bunăoară, Ștefan Lupașcu a conceput o logică cu trei valori, iar Octav Onicescu una cu o singură valoare.

Întărește Doamne inima mea pe piatra poruncilor Tale

Rânduiala hotărnicește ca prima duminică din post să fie a Ortodoxiei, când în Biserici s-a făcut canonul Sf. Andrei Criteanul rugându-ne: ”Întărește Doamne inima mea pe piatra poruncilor Tale…Izvor de viață Te-am câștigat pe Tine, surpătorul morții și strig Ție din inima Mea mai înainte de sfârșit: Greșit-am ! Milostivește-Te și mă mântuiește”. Așa fiind este în firea noastră creștină să începem postul cu o duminică a ortodoxiei, care are și un temei istoric. Sărbătoarea a fost hotărâtă a fi cinstită în prima săptămână a Postului mare în anul 843 ca biruință în lupta împotriva iconoclaștilor care se împotriveau icoanelor și propuneau excluderea lor din biserici. Pentru noi, sărbătoarea este un corolar al două evenimente – a faptului că suntem creștini prin vocație, cum spunea Părintele Dumitru și a icoanei ca prezență vie în Biserica noastră, în casa noastră și, deloc întâmplător, sunt icoane făcătoare de minuni, ajutându-ne să fim într-o neîncetată împreună vorbire și lucrare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu toți sfinții. Odată, Părintele Dumitru povestea cum a primit vizita unor prelați anglicani și că, în timpul discuției, s-au arătat cumva nedumeriți, chiar iritați de pictura exterioară a bisericilor noastre. Părintele a explicat pe îndelete semnificația și rolul lor, că pictura exterioară semnifică o liturghie cosmică la care participă întreaga creație a lui Dumnezeu într-un imn de slavă. E ca și cum am spune neobosit: Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Rezultatul a fost întocmirea unui album minunat. Părintele Dumitru fiind invitat să-l prefațeze. Pentru cei care râvnesc spre o rugăciune cu putere, icoana este ca întâlnire dătătoare de puteri dintre Sfântul întruchipat, vocația pictorului – odinioară numit zugrav – și credința celui care se roagă. Așa creștinul ortodox își rânduiește viața după cuvintele Mântuitorului: ”Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”.

Am început postul, drum al înfrânării și al pocăinței în afara căreia nu avem cum afla drum de întoarcere. Într-o poezie, Lucian Blaga, recapitulând căderea lui Adam scrie că se roagă lui Dumnezeu să nu mai vadă ”nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,/ căci vezi – lumina lor mă doare/ Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare/ îi dete – lacrimile.” Postul, ca drum spre curățirea de păcate este, într-o egală măsură unul spre dobândirea virtuților spre ușa raiului. Dar, mai întâi, ne rugăm: ”Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață/Că mânecă Duhul meu la Biserica Ta cea sfântă purtând locaș al trupului cu totul spurcat/ Ci un îndurat curățește-l cu mila milostivirii Tale” Apoi, ne rugăm Maicii Fecioare să ne îndrepte pașii pe căile mântuirii, căci ”cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire viața mea am cheltuit. Cu rugăciunile tale Curățește-mă de toată necurăția”. Să recunoaștem că e mai greu pentru omul contemporan hrănit cu tot felul de teorii și metode de dezvoltare personală, îmbiat cu tot felul de rețete de succes și fericire sau de tehnici perfide metode și tehnici de manipulare să nu se piardă pe sine. Știm însă că Dumnezeu nu îngăduie nimic din ceea ce putem duce și mai știm că este cu noi atunci când îl ”chemăm” în adevăr. Sunt chiar mijloace mai amenințătoare decât suferințele mărturisitorilor din închisorile comuniste pentru că exaltă tot ceea ce este trupesc, prea trupesc, făcând să uităm că trupul este o bună slugă dar un rău stăpân. În închisorile comuniste, tortura nu a reușit să alunge credința, dimpotrivă a făcut-o mai puternică cum, bunăoară, se destăinuia Radu Gyr: ”Ați luminat cu jertfe sfinte pământul/ până-n temelii/ căci arde țara de morminte,/ cum arde cerul de făclii.

Lumea nu ar fi fost zidită dacă Dumnezeu nu ar fi un bun Creator

Spre preîntâmpina altor rătăciri de acest fel, Biserica a rânduit dogma, învățătură obligatorie pentru membrii unei comunități și, într-o sinteză a învățăturii Sfinților Părinți, Părintele Dumitru Stăniloae conchide că Treimea, ca existenta plenară identică cu binele desăvârșit, trăit de Tatăl ca veșnica dăruire de Sine si de Fiul, ca veșnica primire fericita a Tatălui, având fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfânt, umple de sens existența. Numai Treimea astfel înțeleasă explică și existenta deosebita de Ea, care nu putea ajunge la existenta decât din nimic. Caci daca ar fi din alta ființa, n-ar fi nici Treimea, si nici acea alta ființa existența desăvârșită nu s-ar putea duce creația la desăvârșire Iubirea dintre cele trei Persoane dumnezeiești este singura explicare a creării unei alte existențe, deosebită de propria Lor existență. “Dumnezeu n-ar fi Creator, daca n-ar fi bun, iar bun n-ar putea fi, daca n-ar fi Persoana, în relație consistența cu alte persoane, din veci. N-ar fi Creator, daca n-ar fi Treime, dar și lumea n-ar fi creata, dacă n-ar exista un Dumnezeu bun, conștient și liber”. Am putea spune că nici omul nu L-ar putea înțelege, iubi și doritor a-I urma și ar rămâne, eventual, la spusele Eclesiastului după care totul e zădărnicie și vânare de vânt. Într-un alt fel, același fenomen este și în zilele noastre stând, cum spun mereu mai mulți gânditori sub semnul ”derizoriului”, a spectacolului, prefigurând o lume populată ”de analfabeți funcționali și specialiști ignoranți și insensibili”. Mai îngrijorător e că asemenea specialiști reduc totul la dimensiunea propriei discipline. Așa se face că se pledează pentru adevăr și se promovează minciuna, binele și se promovează tot felul de fapte contra naturii mane, frumosul și se promovează oroarea, ordinea și, fiecare dorind a impune pe a sa proprie se ajunge în haos. E cumva ca înaintea începutului, când totul era cufundat în întuneric și când Dumnezeu a zis să se facă Lumină. De aceea, închinându-ne pios noi nu o facem, nici pe departe, lemnului sau metalului ci puterilor sfinte și sfințitoare reprezentate, ca un punct de sprijin pentru înălțarea inimii, așa cum le vedem pe sfântul iconostas . Simțind mângâierea și bucuria inimii, simțim bucuria și mângâierea ce vin de la puterile cerești închinându-ne cu evlavie pe toate la inimă, ne îndreptăm prin post rugăciune și făptuirea binelui spre noaptea Învierii, când auzim cu inima plină de speranță iubitoare; ”Veniți să luați Lumină.” Să ne pregătim cum se cuvine veștmintele gândurilor, cuvintelor și faptelor ca să nu cumva să nu fim primiți la praznic și să rămânem în întunericul cel din afară. Îl aducem iar printre noi pe Vasile Voiculescu, poetul mărturisirii dreptei noastre credințe: ”Sunt pecetluit cu pedeapsa în eternitate?/ Dar ce poate un păcat față de toată împlinirea? Varga Ta care mustră și bate/ Este Iubirea, numai Iubirea,/ Orice osândă poartă-n ea ispășirea.”

Elena Solunca Moise