Ion Spânu: Pagina mea de pe Wikipedia, ştearsă din cauza articolului „Liicheanu”
Am aflat abia în aceste zile că pagina mea de pe Wikipedia a fost pur şi simplu ştearsă! Mirarea s-a accentuat atunci cînd am citit şi explicaţia administratorilor de la Wikipedia: „Subiectul încearcă să-și clădească o notabilitate atacând persoane notabile ale literaturii. Cazul Liiceanu îi conferă cel mult o notorietate efemeră”:
M-am frecat de cîteva ori la ochi, întrebîndu-mă uluit: „Ce legătură are, domne, „notabilitatea” mea cu „Cazul Liiceanu”? În aproape trei decenii de presă am scris mii de articole (numai în „Cotidianul”, în ultimii ani, conform contorului din ziar, am publicat 1.186 de articole), din care doar o foarte mică parte l-a vizat pe Gabriel Liiceanu, acesta nefiind pentru mine altceva decît un subiect oarecare.
Dacă stau să mă gîndesc, cele mai multe articole publicate de mine au fost despre politicieni, despre investigaţii de presă, editoriale sau subiecte de strictă actualitate. Gabriel Liiceanu a fost doar un subiect pasager, atunci cînd am descoperit plagiatul său din Heidegger, cînd a ieşit în prim-plan cu linguşirea publică a lui Traian Băsescu, a Monicăi Macovei sau, mai recent, cînd a fost călcat în picioare de Herta Müller, sau cînd a apărut în spaţiul public cu diferite năzbîtii prin care el a vrut să-şi sporească „notabilitatea”.
Dar aşa am procedat cu oricare alt personaj care mi-a căzut sub condei, fie că a fost vorba despre Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, H-R Patapievici, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş, Laura Codruţa Kovesi, Klaus Iohannis, Traian Băsescu, Emil Boc, Liviu Dragnea şi mulţi alţii. Nu-mi dau seama de ce i-a trecut prin minte cuiva că tocmai pe Gabriel Liiceanu l-aş fi folosit ca vehicul pentru a-mi purta „notabilitatea” spre culmi glorioase!
E drept, articolul din 27 februarie 2007, publicat în „Ziua” sub titlul „Liicheanu” , a avut peste 700.000 de vizualizări, dar acest lucru s-a întîmplat acum 12 ani! Iar „notabilitatea” acestui articol nu mi se datorează mie, în principal, ci prietenilor lui Gabriel Liiceanu, care au scris atunci aproape 100 de articole în numai 10 zile, toate fiind denigratoare la adresa mea! Ce vină am eu că oameni care nu au văzut nici măcar coperta unei cărţi a lui Heidegger au sărit în apărarea lui Liiceanu, crezînd că-i fac un serviciu prietenesc? Iată cîteva nume care au crezut că mă vor intimida: Vladimir Tismăneanu, Lucian Pintilie, Livius Ciocârlie, Traian Ungureanu, Sabina Fati, Ioana Lupea, Dragoş Paul Aligică, Grigore Cartianu, Ioan T. Morar, Dragoş Bucurenci şi mulţi, mulţi alţii! De altfel, în acele zile, revista „22” a găzduit un număr întreg pentru acest subiect, din care a lipsit doar opinia mea, alături de toată gaşca lui Liiceanu!
Şi, atunci, de ce să se spună că eu aş fi vrut să-mi „clădesc notabilitatea” atacînd „persoane notabile”, precum Gabriel Liiceanu? Nu cumva şi această acuzaţie este tot expresia unei superiorităţi cu care se împăunează Gabriel Liiceanu, căruia parcă nu-i mai ajung marginile universului pentru a-şi extinde mediocritatea? Cine se crede Gabriel Liiceanu, miezul din dodoaşcă?
De altfel, Gabriel Liiceanu a fost cel care ne-a dat în judecată, pe mine, pe Sorin Roşca Stănescu, pe Victor Roncea şi ziarul „Ziua”, ceea ce ar putea fi interpretat că a vrut să ne sporească „notabilitatea” cu forţa, căci noi nu i-am cerut o astfel de favoare. După ani de zile de procese, în final, Gabriel Liiceanu a decis să-şi retragă plîngerea, renunţînd „atît pentru prezent, cît şi pentru viitor” la proces, aşa cum se vede în propunerea pe care ne-a făcut-o după ce cîştigasem la Tribunalul Bucureşti:
Ceea ce am avut noi de spus în apărare la acel proces a fost să descriem realitatea în nişte CONCLUZII SCRISE, pe care le-am depus în instanţă, fără a scrie măcar un drept la replică faţă de vreunul dintre cei care au încercat să arunce tot felul de zoaie înspre noi, lăsîndu-i să vadă pe propria lor piele cum este să arunci cu rahat în ventilator. De dragul cititorilor noştri, iată ce am depus în instanţă, mai exact la Tribunalul Bucureşti:
„CONCLUZII SCRISE
Subsemnatul Ion Spânu, chemat în judecată de dl. Gabriel Liiceanu, precizez în apărarea mea următoarele:
1. În cele două articolele publicate în ziua, respectiv “Liicheanu” şi “Încă un plagiat al lui Gabriel Liiceanu” nu am avut intenţia şi nici nu am folosit jigniri şi calomnii la adresa lui Gabriel Liiceanu, despre care am scris. De altfel, numărul articolelor critice la adresa dumnealui este mult mai mare şi ele se încadrează în limitele pe care, în meseria de jurnalist, ni le oferă libertatea de expresie, garantată de Constituţia ţării.
2. Este normal ca dl. Liiceanu să se simtă inconfortabil în faţa dezvăluirilor noastre, însă acuzaţiile noastre, bazate totdeauna pe documente reale, netrucate, nu au cum să ţină cont de astfel de stări emoţionale, atîta vreme cît scopul tuturor articolelor mele se subordona interesului public în ceea ce priveşte spunerea adevărului.
3. Primul articol incriminat de reclamant se intitulează „Liicheanu” şi nu este altceva decît un joc de cuvinte bazat pe asemănarea grafică dintre numele Liiceanu şi articolul său, „Apel către lichele”, în care cerea unor cetăţeni un anumit tip de comportament. Faptul că se adresa acestora cu apelativul „lichele” n-a fost interpretat ca fiind jignitor de nimeni, ba, din contră, textul respectiv i-a adus o bună notorietate autorului. Nu înţeleg de ce acum, acelaşi cuvînt, poate fi interpretat ca fiind jignitor, cînd se referă chiar la domnia sa.
4. Articolul „Liicheanu” este structurat pe patru părţi, clar delimitate:
– a – prima parte, care are subtitlul „De ce a scos paginile despre Marx”, se referă la faptul că Gabriel Liiceanu a publicat prima ediţie a cărţii sale „Tragicul. O fenomenologie a limite şi depăşirii” în anul 1975, pe care l-a reluat după Revoluţie, în 1993, în ediţia a doua, fără două capitole importante, unul despre Marx şi altul despre Nietzsche. În prefaţa ediţiei a doua, Liiceanu explică doar scoaterea capitolului referitor la Nietzsche, celelalte fiind trecute sub tăcere. Noi nu am făcut altceva decît să spunem adevărul, reproducînd fragmente din pasajele pe care Liiceanu le dorea uitate. Nu l-am acuzat că a crezut în marxism, ba, din contră, în articol am precizat clar: „Desigur, e dreptul intelectualului Liiceanu să creadă în ce valori vrea, dar schimbarea de macaz în funcţie de regimul politic nu este o faţă a lichelismului pe care se preface a-l condamna?” În celebrul său articol, „Apel către lichele”, chiar asta cerea dl. Liiceanu, ca aceia care au crezut în comunism să stea o vreme deoparte şi să nu mai intre în viaţa publică în calitate de anticomunişti! Ori, noi am citat chiar din paginile omise în ediţia a doua, post-revoluţionară, un fragment din Marx, reprodus în prima ediţie chiar de Liiceanu: „Comunismul este forma necesară şi principiul dinamic al viitorului apropiat”! Întrebarea noastră din finalul acestei prime părţi a rămas fără răspuns şi azi: „Cum poţi să-ţi masacrezi propriile cărţi şi, în acelaşi timp, să arăţi obrazul altora că nu se ridică la „înălţimea” moralei tale?”
În mod sigur, din această primă secţiune a articolului nostru, Liiceanu nu s-a considerat calomniat, din moment ce, în răspunsul pe care ni l-a dat în revista „22”, spune: „n-am publicat niciodată vreun rând în care să nu cred”, adăugînd: „n-am a mă ruşina de rândurile scrise atunci. Le-aş putea scrie şi astăzi”. De altfel, în acelaşi număr din revista „22”, Liiceanu chiar publică paginile respective! Aşadar, unde este calomnia, din moment ce chiar dl. Liiceanu recunoaşte că a scos aceste pagini despre Marx în ediţia a doua, fără să ofere cititorului explicaţiile de rigoare? În acel răspuns din revista „22”, chiar Liiceanu face un rezumat după citirea articolului nostru: „Recent, un ziar bucureştean mă acuză, printre multe altele, că în ediţia „postrevolutionară” a primei mele cărtţi, Tragicul, publicată mai întai în 1975, am eliminat şase pagini dedicate receptării tragicului în antropologia marxistă. Că adică am vrut, eu, „moralistul de serviciu”, să fac dispărut un text impudic, ştergand astfel urmele unei jalnice pactizări cu ideologia marxistă. Comunist ieri, anticomunist astăzi”. În linii mari, rezumatul acuzaţiilor noastre este corect! G. Liiceanu precizează chiar sentimentul pe care l-a avut după lectură: „Într-adevăr, nu pusesem la inimă propoziţiile pe care comentatorii mei (cel care a scris textul şi celălalt, care îl semnează) le incriminau, dupa ce căutaseră cu disperare în cele şase pagini eliminate din a doua ediţie a Tragicului doar-doar m-ar putea „prinde” cu ceva, sunau de fapt încântator. Mi s-a părut că cititorul de azi, judecând paginile în întregul lor, va fi găsit acuza că le-am eliminat din ediţia a doua cu gândul de a-mi ascunde un gest reprobabil – drept neîntemeiată”. Deci, demersul nostru nu numai că nu l-a jignit pe Liiceanu, dar i s-a părut, cum singur spune, „încîntător”! Dl. Liiceanu explică chiar ce l-a deranjat, adică faptul că prietenul său, Mihnea Berindei, după ce a citit articolul nostru, i-ar fi spus: „Sper ca nu pui prostia asta la inima. Toata lumea stie ca pe-atunci asa se scria”, lucru de care în nici un caz nu ne putem face noi vinovaţi! Liiceanu scrie chiar ce răspuns i-a dat prietenului său: „Pe şleau, i-am spus că „nu am mâncat niciodată rahat”!
Aşadar, proba verităţii este clară în această primă parte a articolului nostru: în ediţia a doua a cărţii sale despre „Tragic”, Liiceanu a scos capitolul despre Marx, fără a-şi anunţa cititorul. Restul este interpretare şi, mai ales cînd este vorba despre cărţi, aceasta nu poate fi interzisă, chiar dacă ar fi incorectă! Altfel, toată istoria criticii şi filosofiei ar trebui trimisă în tribunale doar pentru că unii autori nu s-au simţit confortabil la interpretarea unuia sau altuia dintre cititori. Dacă un autor vrea să nu fie criticat, are la dispoziţie o singură variantă: să nu-şi publice cărţile!
Într-un alt răspuns, pe care ni-l dă în ziarul „România liberă”, referitor la pasajele din Marx, Liiceanu spune: „am făcut-o, repet, nu pentru că aveam ceva de ascuns (nu am publicat niciodată vreun rând de care să-mi fie ruşine), ci pentru a focaliza mai bine cartea pe tema cercetată”. Vă rog pe dumneavostră, onorată instanţă, să decideţi dacă intenţia unui autor, oricare ar fi el, trebuie să fie obligatorie pentru interpretarea unui cititor! Omul o fi avut, ca oricare autor, intenţia să scrie o capodoperă, dar nu este obligatoriu pentru nimeni să şi reuşească.
În concluzie, precizăm că răspunsul lui Liiceanu din revista „22” se încheie cu o formulă care poate fi încadrată mult mai clar în aria calomniei. El spune despre noi: „Nu sunt decât scursoarea netrebnică de pe lângă zidurile ruinate ale unei ţări în mizerie.” Vă rog să consemnaţi că în nici unul dintre articolele noastre despre domnia sa nu am folosit niciodată astfel de expresii rudimentare.
– b – a doua parte a articolului nostru are subtitlul „Liiceanu – plagiator”. În această secţiune l-am acuzat pe Liiceanu că a comis un furt intelectual, prin preluarea fără semnele citării a unor fragmente din Martin Haeidegger. Pentru demonstraţie, articolul nostru este însoţit de 3 facsimile: textul lui Heidegger din „Sein und Zeit”, traducerea în limba română a acestuia (făcută chiar de dl. Liiceanu, împreună cu Cătălin Cioabă) şi textul lui Liiceanu. Mai clar nu credem că se poate demonstra un plagiat. Nici nu credem că se poate demonstra altfel. Se observă că textul semnat de Liiceanu: „ceva se află, este conţinut în altceva: apa în pahar, haina în dulap, băncile în sala de curs… Extinzînd un asemenea tip de raport spaţial, putem spune că băncile sînt în sala de curs, sala de curs, în clădirea Universităţii, aceasta, în oraşul Marburg, în landul Hesse, în Germania, în Europa, pe Pămînt, într-un sistem solar, în spaţiul cosmic, în lume” este izbitor de asemănător cu cel tradus din Heidegger: „Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiinţări care este într-o alta, precum este apa în pahar şi haina în dulap… Această relaţie de fiinţă poate fi amplificată. De pildă: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oraş şi aşa mai departe pînă la banca în univers”, după cum se vede şi în textul original: „Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das ››in‹‹ einem anderen ist wie das Wasser ››im‹‹ Glas, das Kleid ››im‹‹ Schrank… Dieses Seinsverhältnis läβt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hörsaal, der Hörsaal in der Universität, die Universität in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank ››im Weltraum‹‹”.
Din moment ce, în articolul nostru, sînt puse faţă în faţă textele respective, singura problemă pe care ar fi trebuit s-o analizeze instanţa era aceea de a stabili dacă noi am falsificat documentele prezentate, dacă dl. Liiceanu s-a simţit jignit de dezvăluirea aceasta. Din păcate, instanţa de fond nu a fost preocupată nici un moment de a stabili adevărul, din moment ce a refuzat toate probele solicitate de noi. De aceea, vă rugăm să acceptaţi probabtoriul nostru, în aşa fel încît să puteţi stabili cu obiectivitate adevărul. Iată doar cîteva dintre armentele noastre:
-a- Descoperirea plagiatului din articolul din ZIUA nu ne aparţine. Prima oară a fost semnalat de prof. Mircea Arman, care este unul dintre traducătorii lui Heidegger. În revista TRIBUNA, nr. 44 din 1989, prof. Mircea Arman a semnalat exact acelaşi text plagiat, iar Gabriel Liiceanu nu l-a acţionat în judecată. De asemenea, prof. Constantin Barbu, specialist în filosofia heideggeriană, a scris şi a vorbit în presă de nenumărate ori despre acest plagiat şi despre multe altele, în care Liiceanu era acuzat că a preluat texte fără semnele citării! La fel, prof. Dorin Tilinca, poate cel mai bun cunoscător şi traducător în limba română al lui Heidegger, ne-a trimis o expertiză de specialitate care, de asemenea, nu a fost primită de instanţa de fond. Vă rugăm, în acest sens, să acceptaţi aceste probe care vin de la specialişti consacraţi în filosofia heideggeriană, toţi avînd cel puţin aceeaşi expertiză în domeniu.
-b- Furtul intelectual, cum este definit „plagiatul”, este dezbătut în toată lumea destul de unitar. La noi, chiar şi preşedintele Traian Băsescu, la deschiderea anului universitar 2007/2008, a spus: „Plagiatul practicat de profesori şi de studenţi, cumpărarea diplomelor de licenţă, mita pentru promovarea examenelor sunt practici care caracterizează, din nefericire, o parte din învăţământul universitar românesc”. Gravitatea problemei a fost subiectul unei dezbateri chiar în revista „Dilema”, foarte apropiată lui Liiceanu. În numărul 190 din 2007, tema principală a revistei a fost chiar „FURTUL INTELECTUAL”. Folosindu-se de experienţa ca profesor la Universitatea din Manchester, Daniela Cutaş precizează clar: „Corect ar fi ca penalizările să fie cu atît mai serioase cu cît cei vinovaţi sînt mai avansaţi în periplul lor academic sau de cercetare. Aceasta deoarece este mai greu de crezut că un masterand nu înţelege în ce constă plagiatul, decît un student de 19 ani, în anul întîi universitar” (Dilema, nr. 190, p. 12). Tot Daniela Cutaş descrie cazul unui student care „folosise pe larg în referat, printre alte materiale citate corect, o idee (care le fusese predată la curs) a unui profesor pe care a omis să-l citeze” (Ibidem). Aşa este văzut plagiatul în Uniunea Europeană, iar tolerarea lui, după cum scrie şi prof. Daniela Cutaş, nici nu este pusă în discuţie, mai ales cînd este vorba de un profesor universitar, cum este dl. Gabriel Liiceanu. Din păcate nici această probă nu a fost admisă de instanţa de fond, deşi expertiza provine dintr-o sursă neutră şi obiectivă!
-c- De altfel, în nici una dintre poziţiile publice pe care le-a avut în marginea articolelor noastre, G. Liiceanu nu a negat plagiatul. În interviul acordat ziarului „Romnia liberă” din 28 februarie 2007, deci chiar a doua zi după apariţia articolului nostru din ZIUA, G. Liiceanu este întrebat direct de redactorul Sabina Fati: „Sunteţi acuzat de plagiat, de mistificare a biografiei şi de alte imoralitati. Astfel, de pildă, vi se reproşează că în volumul „Martin Heidegger – Repere pe drumul gândirii” – aţi fi plagiat un scurt fragment chiar din filosoful german de care vaă ocupaţi. Este o scapare?” Liiceanu se eschivează şi declară: „Nu mă faceţi să contrazic ceea ce am spus în micul comunicat pe care l-am dat pentru presă. Pe de altă parte, nu mă pot abţine să nu vă mărturisesc – nu ştiu dacă o saă mă credeţi – că am citit cele două pagini din Ziua cu un ochi amuzat. Când lucrurile devin prea enorme, efectul comic este garantat… Cum tot comic este să afirmi despre un om care a tradus pentru cultura română cam două mii de pagini din Heidegger că de fapt a plagiat trei rânduri, şi asta chiar într-o carte a lui Heidegger!” Acestea sînt singurele referiri acuzaţia de plagiat. Vă rog să constataţi că nu este negată preluarea fără semnele citării a acestor rînduri, ci doar afirmată ideea falsă că un traducător poate să eludeze legea ce interzice plagierea”.
Dacă am vrea să fim la fel de băţoşi ca Liiceanu, am putea spune că, din contră, Gabriel Liiceanu a vrut să-şi sporească „notabilitatea” pe seama mea, căci 100 de articole în apărarea sa nu a mai avut el niciodată şi nici nu cred să spere că va mai avea vreodată!
Mie, personal, acest articol nu mi-a adus nici măcar o primă din partea ziarului, căci acest articol despre plagiatul lui Gabriel Liiceanu a fost tratat în redacţie la fel ca un articol despre groapa de gunoi de la Glina!
Dar, pentru că gestul celor de la Wikipedia m-a enervat la culme, am decis împreună cu Victor Roncea, să publicăm integral „Dosarul Liicheanu”, cu cele peste 2.000 de file ale sale, chiar dacă se vor mai găsi şi alţii care să spună că ne ridicăm „notabilitatea” pe umerii amărîtului de Gabriel Liiceanu! Măcar să aibă un sîmbure de adevăr această prostie comisă de Wikipedia!
De altfel, îi somez pe cei care se ocupă de Wikipedia să reintroducă acea pagină cu titlul „Ion Spânu”, altfel îi voi acţiona în judecată pentru „afectarea notabilităţii” mele, chestiune care nu-i priveşte pe dînşii decît dacă vor să-şi arate admiraţia faţă de mine.
Căci, ce credeţi că scria pe acea pagină? Lucruri banale: unde m-am născut, că am lucrat în redacţiile principalelor ziare şi reviste din România, că am fost corespondent la „Europa liberă” şi BBC, că am publicat vreo 13 cărţi! Mai era şi o scurtă referire la articolul „Liicheanu”, introdusă de altcineva, cred că după ce prof. Rodica Zafiu a ţinut un curs la Facultatea de filologie despre acel articol.
Orice s-ar spune, însă, a susţine că „notabilitatea” mea s-a creat pe numele lui Gabriel Liiceanu este de rîsul curcilor! Nu şi-a permis să spună aşa ceva nici Traian Băsescu, care a fost preşedintele României, despre care am scris mult mai multe articole, şi nici măcar poliţistul Cristian Cioacă, după sutele de ore de dezbateri televizate despre dispariţia Elodiei, şi vine acum Gabriel Liiceanu să plîngă că „notabilitatea” mea se urcă pe umerii lui?
Păi, de ce? Că doar nu l-am forţat eu să plagieze, să tipărească o carte care-l face zob pe Constantin Noica, cel căruia îi datorează toată toată „notabilitatea” cu care se laudă, şi nici nu l-am îndemnat să scrie despre Siegfried si Marcello, maşinile sale vorbitoare, cum nu i-am cerut să descrie cum se geluieşte dimineaţa în baie, ca o fată mare care-şi caută iubit!
În aceste condiţii, îi somez pe cei care administrează Wikipedia să repună pagina cu titlul „Ion Spânu” la locul ei, altfel îi voi acţiona în judecată pentru afectarea gravă a „notabilităţii” mele! Am înţeles să-mi retrag plîngerea de acum cîţiva ani buni împotriva acelei nebune care scria din burtă în ziarul unui interlop nişte minciuni de-ţi stă mintea-n loc, cum că am făcut de trei ori puşcărie (o dată pentru viol şi de două ori pentru furt), căci fata nu are responsabilitatea faptelor, dar ceea ce au făcut cei de la Wikipedia nu intră în categoria aceasta, despre care poţi să spui „iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”.
Toată operaţiunea aceasta este fără precedent în istoria Wikipedia, unde pînă şi Elodia are pagina sa, iar eu, unul dintre „creatorii” săi, sînt tratat ca un neica nimeni, dar nu pentru că numele meu nu ar însemna nimic în spaţiul public (chestia asta chiar nu mă preocupă deloc), ci pentru că aş încerca să-mi creez „notabilitatea” atacînd persoane „notabile”, precum Gabriel Liiceanu.
Cu alte cuvinte, stimaţi „notabili” de la Wikipedia, luaţi acest text, în acelaşi timp, ca un ultim avertisment pentru a repune pagina mea la locul ei, dar şi ca o notificare înaintea unui proces pe care sînt dispus să-l duc pînă la capăt. Puteţi să-l lăudaţi pe Gabriel Liiceanu cît vă permite caracterul, dar nu vă permit să-mi afectaţi în acest fel „notabilitatea”, fie ea şi „efemeră”, cum credeţi voi!
Sursa Cotidianul
Pentru documentare: Marile dosare
Liicheanu
— Autorul “Apelului catre lichele” este acuzat ca a furat din Heidegger, si-a inventat disidenta, si-a cosmetizat opera ante-decembrista si, in general, are mari probleme de morala
Ziaristul si scriitorul Ion Spanu, director al revistei “Cartel”, il acuza pe Gabriel Liiceanu ca a plagiat din Martin Heidegger. Spanu face o trecere in revista a momentelor pe care Liiceanu incearca sa le ascunda: plagiatul, trecutul marxist, denigrarea lui Constantin Noica. Scriitorul Constantin Barbu, membru al grupului de la Paltinis, declara pentru ZIUA ca “Liiceanu pare a suferi de o boala secreta si grea, care se numeste plagiocefalie, caci se pare ca nu numai Heidegger <<a patit-o>> sub pana autocrata a patronului de la Humanitas”.
Gabriel Liiceanu nu este nici pe departe asa de pur cum vrea sa para in repetatele sale Apeluri nationale. El a plagiat in cartile sale din operele altora, si-a antedatat texte pentru a-si justifica o disidenta imaginara – intr-un cuvant defineste prin comportament exact tipul pe care il condamna: licheaua.
Cand a publicat, in 1989, “Apelul catre lichele”, Gabriel Liiceanu exprima o adevarata platforma intelectuala a Revolutiei anticomuniste, motiv pentru care cu totii am aderat la continutul acestui text. Parea sa fie o reconciliere prin penitenta, recunoasterea unor vinovatii menite sa purifice societatea abia iesita de sub dictatura. Am crezut atunci ca Liiceanu da un exemplu personal de iertare prin asumarea propriului trecut, insa abia astazi intelegem ca, de fapt, dumnealui n-a facut altceva atunci decat sa treaca in cealalta barca, printr-un soi de oportunism ce merita sa fie studiat.
Ca filosof, cum se pretinde, Gabriel Liiceanu ar trebui sa fuga ca dracul de tamaie de cuvantul lichea si asta pentru ca, semantic, chiar numele domniei sale s-ar putea sa-si afle originea pe acolo. Etimologic, lichea vine fie din turcescul leke, care inseamna om de nimic, netrebnic, secatura, fie din macedoromanul liche, neogrecul leks, albanezul likje sau bulgarul lek, care inseamna pungas, ticalos sau smecher (v. “Dictionarul enciclopedic”, vol. IV, ed. Enciclopedica, 2001, p. 104 si Alexandru Cioranescu – “Dictionarul etimologic al limbii romane”, ed. Saeculum I.O., 2002, p. 467). Ne vom detasa de semnificatiile dure ale cuvantului lichea, desi, ca moralist al natiei, Gabriel Liiceanu ar trebui sa tina cont de lucrurile din viata sa care nu-i fac cinste, dar pe care singur le-a aruncat pe piata (abandonarea propriului copil inainte ca acesta sa se nasca, etc.) intr-un alt jurnal al sau, “Usa interzisa”, unde se autointuleaza “un impostor de anvergura” (p. 85). Grav este ca impostura lui Gabriel Liiceanu se extinde si in sfera prestatiei sale publice ca intelectual, elitismul sau fiind mai degraba un soi de lichelism pur. Sa exemplificam.
De ce a scos paginile despre Marx?
In toata literatura romana stiam pana de curand un singur exemplu de autor, proletcultistul A. Toma, care, la schimbarea regimului politic, si-a modificat un volum de versuri publicat anterior, inlocuindu-l pe Iisus Cristos cu Lenin! Gabriel Liiceanu il urmeaza in netrebnicie. Prima sa carte, “Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii”, a aparut in 1975 la Univers si a fost republicata la Humanitas in 1993. In nota editiei a doua, autorul scrie: “Am lasat deoparte sectiunea a treia a acelei editii si am pastrat doar sectiunile care se inscriau nemijlocit in tematica volumului…” Daca citim paginile scoase la reeditare observam ca anticomunistul de azi incearca de fapt sa-l faca uitat pe comunistul de ieri! In prima editie, intre pag. 203-209, Liiceanu il citeaza pe Marx de 12 ori, insusindu-si bine tezele acestuia. Evident, dupa Revolutie, deci dupa publicarea “Apelului catre lichele”, paginile respective nu mai dadeau bine la dosar si au fost rase. Sa le scoatem insa la iveala. La pagina 204, Liiceanu scria: “Desfiintarea proprietatii private devine astfel terapia locala in vederea unei realizari totale: cand uzul lucrului isi pierde natura egoista si cand simtul posedarii dispare, omul isi dobandeste integritatea senzoriala. <<Fiinta a trebuit sa fie redusa la aceasta saracie absoluta, ca sa dea nastere din sine bogatiei sale launtrice>> (Marx, 1968, 53). De-abia acum omul este liber sa-si insuseasca <<esenta sa omnilaterala intr-un mod omnilateral, deci ca om total>> (Ibid., 579).” Fan al marxismului pe atunci, anticomunistul de azi scria la pagina 208: “Pentru a ajunge la o intelegere marxista a fenomenului tragic trebuie efectuat un dublu demers: pe de o parte filosofia marxista trebuie receptata in rigoarea literei si a spiritului ei, purgata deci de intelegerile deopotriva schematice, vulgarizate si idilizante”. Pentru demonstratie, Gabriel Liiceanu il citeaza pe Marx: “Comunismul este forma necesara si principiul dinamic al viitorului apropiat”! Evident, paginile din care am citat mai sus au fost scoase din editia postrevolutionara. Desigur, e dreptul intelectualului Liiceanu sa creada in ce valori vrea, dar schimbarea de macaz in functie de regimul politic nu este o fata a lichelismului pe care se preface a-l condamna? Cum poti sa-ti masacrezi propriile carti si, in acelasi timp, sa arati obrazul altora ca nu se ridica la “inaltimea” moralei tale?
Liiceanu – plagiator
Cea mai grava infractiune pe care o poate comite un autor este, fara indoiala, aceea de a fura textele altora, adica sa plagieze. Nu ne referim aici la acuzatia adusa pe vremuri cum ca ar fi plagiat din Noica pentru ca intre timp aceasta a fost trecuta de Liiceanu intre actele sale dizidente (v. “Usa interzisa”). Vom scoate insa la iveala o hotie mult mai grava.
Martin Heidegger este unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii, autor a peste 100 de lucrari de metafizica, avand discipoli in intreaga lume. Cartile sale sunt traduse azi in aproape toate limbile lumii. Lucrarea sa fundamentala, “Sein und Zeit”, aparuta in 1927, sta alaturi de cele mai mari creatii de metafizica: “Republica” lui Platon, “Critica ratiunii pure” a lui Kant sau “Fenomenologia spiritului” a lui Hegel. Gabriel Liiceanu a facut asadar, impreuna cu Thomas Kleininger, un lucru remarcabil prin traducerea in romana a lui Heidegger, “Originea operei de arta” bucurandu-se, pe buna dreptate, de un imens succes. Se pare insa ca textele lui Heidegger i-au placut lui Liiceanu atat de mult incat uneori le-a preluat ca si cum ar fi fost ale sale.
In vol. Martin Heidegger – “Repere pe drumul gandirii” (Ed. Politica, 1988), Gabriel Liiceanu are, la inceputul fiecarui text tradus, cate o “Nota introductiva” in care explica muritorilor de rand ce vrea sa spuna marele filosof german. Iata ce scrie, de pilda, in introducerea la “Despre esenta temeiului”: “Utilizat in chip factic, “a-fi-in…” presupune un raport spatial de continere: ceva se afla, este continut in altceva: apa in pahar, haina in dulap, bancile in sala de curs… Extinzand un asemenea tip de raport spatial, putem spune ca bancile sunt in sala de curs, sala de curs, in cladirea Universitatii, aceasta, in orasul Marburg, in landul Hesse, in Germania, in Europa, pe Pamant, intr-un sistem solar, in spatiul cosmic, in lume”(p. 58). Nici un citat, nici o trimitere. Asadar, am putea crede ca este gandirea lui Liiceanu despre heideggerianul In-der-Welt-sein. Nu e asa! Textul este pur si simplu furat chiar din… Heidegger! Mai exact din lucrarea fundamentala a acestuia, “Sein und Zeit”, tradusa in romaneste abia in 2003 de catre Catalin Cioaba si… Gabriel Liiceanu! Sa comparam “interpretarea” lui Liiceanu cu textul lui Heidegger: “Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiintari care este intr-o alta, precum este apa in pahar si haina in dulap… Aceasta relatie de fiinta poate fi amplificata. De pilda: banca in sala de curs, sala de curs in Universitate, Universitatea in oras si asa mai departe pana la banca in univers” (“Fiinta si Timp”, p. 72). Ca sa nu fie nici un dubiu, iata si textul in germana: “Mit diesem Terminus wird die Seinsart eines Seienden genannt, das <<in>> einem anderen ist wie das Wasser <<im>> Glas, das Kleid <<im>> Schrank… Dieses Seinsverhltnis lt sich erweitern, z. B.: Die Bank im Hrsaal, der Hrsaal in der Universitt, die Universitt in der Stadt usw. Bis zu: Die Bank <<im Weltraum>>” (M. Heidegger – “Sein und Zeit”, Max Niemayer Verlag Tbingen, 1979, p. 53). Ca si in cazul de mai sus, Liiceanu incearca sa-si ascunda ticalosia. In loc sa puna banalele ghilimele si sa indice sursa, el prefera sa impopotoneze textul limpede al lui Heidegger cu lucruri minore: orasul Marburg, landul Hesse, Germania, Europa, nefacand altceva decat sa-si tradeze hotia. Ca sa vada lumea ce destepti suntem!
Disidentul post-revolutionar
O alta forma de lichelism o putem descoperi rasfoind chiar “Apelul catre lichele”, volum aparut in 1992. Cu o singura exceptie, cartea lui Liiceanu cuprinde o selectie de texte publicate dupa Revolutie in presa, indicandu-se la sfarsitul fiecaruia data si publicatia care l-a gazduit. Exceptia este textul “Meditatie despre activist” care nu a aparut nicaieri! Cu toate acestea, la sfarsitul lui ramanem stupefiati cand vedem ca este ante-datat: august 1989. Adica pe vremea comunismului! Ne-am putea intreba: avea nevoie Liiceanu de acest truc ieftin? Avea, caci textul ar fi trebuit sa fie singurul semn al dizidentei lui Liiceanu si doar nu era ca unicatul acesta sa fie datat post-revolutie! Gabriel Liiceanu a simtit imperios nevoia de a gasi in propria sa biografie un gest cat de mic de dizidenta pentru a-si legitima aerul acesta nou de anticomunist. Si daca n-a gasit unul real, a inventat acest text, pe care l-a antedatat, despre “tovarasa Olivia Clocotici” care nu i-ar mai fi aprobat a treia plecare la bursa in strainatate in Occident! Gabriel Liiceanu isi tradeaza sentimentul de frustrare in fata adevaratilor dizidenti in “Usa interzisa”, unde scrie extrem de dur impotriva lui Mircea Dinescu, pe care-l acuza ca “este simbolul si purtatorul de sens ala mahalalei contemporane la romani. El reprezinta in viata de zi cu zi, dar deopotriva o hraneste si o potenteaza la televizor sau in revista porno politica <<Plai cu boi>>, nascuta din aceasta mahala si intretinand-o, la randul ei, cu fast, abjectie si talent” (“Usa interzisa”, p. 209). De fapt, Liiceanu nu nu are nimic impotriva icrelor si tuicii cu care Mircea Dinescu isi serveste invitatii la Cetate. Ceea ce-l roade pe Liiceanu este ca, sub pretextul ca-si pierde postul, a ratat ocazia, inainte de ’89, sa semneze alaturi de Andrei Plesu, Octavian Paler si alti intelectuali protestul in favoarea lui Mircea Dinescu, cand acesta fusese arestat la domiciliu, gest care, daca ar fi fost facut, ar fi cantarit mult mai mult decat glumita antedatata despre “tovarasa Clocotici”. Altfel cum ar fi putut sa-l acuze pe Dinescu despre felul in care-si trateaza invitatii la masa tocmai acela care se lauda ca a gatit unor prieteni “limba cu sos de maioneza, smantana si andive, piept de pui cu gutui, prune si mere la cuptor” (Ibid, p.246) sau Monicai Lovinescu “un snitel aurit”? Sau asa se defineste mai nou aristocratia, in functie de bucatarul cui esti?
Maestrul e fascist?
Poate ca l-am fi lasat pe Gabriel Liiceanu sa-si consume in tihna destinul de disident post-revolutionar, care i-a adus destule beneficii, daca, in goana dupa aceste avantaje, nu l-ar fi tradat pe Constantin Noica, cel care i-a fost maestru spiritual. Aproape ca nu este aparitie publica in care Liiceanu sa nu se legitimeze ca filosof din faptul ca a fost elevul lui Noica. El si, in parte, Andrei Plesu. In rest, ceilalti intelectuali care au lucrat ani de zile cu Noica, trecand pe sub ochiul vigilent al Securitatii, n-ar fi fost, dupa Liiceanu, decat niste vizitatori la Paltinis! Sorin Vieru, Andrei Cornea, Constantin Barbu, Francisca Baltaceanu, Marius Ghica, Marta Gutu, Serban Nicolau, Andrei Cornea, Rodica Croitoru sunt doar cativa dintre intelectualii tineri care, alaturi de Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, s-au adapat din acel izvor nesecat de cultura care a fost inteleptul de la Paltinis. Din acest impact spiritual, cultura romana s-a imbogatit cu traduceri fundamentale din Platon, Aristotel, Kant, Heidegger, Derrida, textele germane ale lui Eminescu sau carti de referinta despre marile culturi ale lumii. Dintre toti elevii sai, Noica a fost tradat de unul singur: Gabriel Liiceanu. La editura Humanitas, pe care o conduce, Liiceanu a gasit de cuviinta sa publice, din interese pe care multi dintre noi le stim bine, cartea Alexandrei Lavastine, “Paradoxul Noica”, in care, pe sute de pagini, autoarea vrea sa demonstreze ca Noica a fost… ideologul Garzii de Fier si al fascismului! Culmea impertinentei, pe care Liiceanu s-a facut ca n-o observa, este ca madame Lavastine isi bazeaza teoria pe textele scrise de Zigu Ornea, despre care documentele de la CNSAS, publicate anul trecut de “Observatorul cultural”, spun clar ca este cel care l-a turnat pe Noica la Securitate in legatura cu manuscrisul “Povestiri despre om”, de unde a inceput procesul lotului Noica, in care au fost arestati si condamnati multi intelectuali romani. Iata un exemplu: “Extremismul discursului si slabiciunea argumentarii desfid in asemenea masura analiza, ca pana si un istoric riguros si inspirat ca Zigu Ornea, care a consacrat anilor 30 din Romania o lucrare de aproape 500 de pagini, se va lasa pagubas calificand drept <<delirant>> ansamblul scrierilor legionare ale lui Noica” (p. 251). Un subcapitol al cartii publicate de Humanitas-ul lui Liiceanu se intituleaza chiar “Tanarul Noica si tentatia fascista”, in care citim: “Fascismul tanarului Noica trebuie resituat in contextul audientei crescande pe care miscarea legionara sau Garda de Fier a castigat-o in mediile intelectuale… Personalitatile cele mai proeminente ale Tinerei Generatii anticonformiste ce se afirma incepand cu 1927 – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica – nu scapa acestei contaminari” (p. 55). Comentand un articol al lui Noica, Lavastine scrie: “Acest text – care, dupa nivelul sau intelectual, pare opera unui sub-ideolog de provincie – continua cu o fraza ce ar putea fi regasita in orice brosura de vulgarizare legionara” (p. 251). Nu comentam aici tezele Alexandrei Lavastine, dar ne intrebam cat de mare lichea este acela care, cand este convenabil, defileaza in public cu Noica, iar cand este profitabil finanteaza o carte care-l pune pe tatal sau spiritual la zid? Nu poti, pe de o parte, sa preiei toate drepturile de editare a operei lui Noica si, pe de alta parte, sa-i finantezi denigratorii!
Du-te la Nucsoara, Liiceanu!
Prezentandu-si cartea “Apel catre lichele”, Gabriel Liiceanu isi face si o autopsie pe viu: “Aceasta carte nu este insa un portret al lichelei universale, ci spectacolul intruparii ei in perioada numita comunism. Licheaua care a facut cu putinta comunismul are desigur o multime din trasaturile lichelei eterne” (p. 149). Cuvintele acestea suna la Liiceanu ca un veritabil autoportret. In cartea aceasta exista un text din 1992, “Porcul nostru de serviciu”, in care ziaristul Mihai Tatulici este facut praf pentru ca l-a invitat intr-o emisiune pe poetul Adrian Paunescu: “Este dreptul lui Tatulici sa se recunoasca in fratele lui, porcul-Paunescu. Dar atunci este si obligatia lui sa se retraga o vreme din public, sa faca un pelerinaj la casa Elisabetei Rizea”. Textul se incheie apoteotic: “Du-te la Nucsoara, Tatulici!” Anii au trecut si, ca un oportunist de profesie, il vedem pe Gabriel Liiceanu cum primeste premiul pentru cel mai mare scriitor roman chiar din mana lui Mihai Tatulici, alaturi de care este vazut mereu in dezbateri publice. Ca Tatulici a uitat cuvintele scrise despre el in 1992, il priveste. Cum ramane insa cu Elisabeta Rizea “care, inaintea fiecarei anchete a Securitatii, isi facea cruce cu limba pentru a primi in ea forta de a nu trada”? Ar fi cazul sa i se raspunda teoreticianului lichelei cu propriile sale cuvinte: Du-te la Nucsoara, Liiceanu!
Aceasta scurta radiografie a celui care pozeaza public in instanta morala a poporului roman vrea doar sa demaste acest tip de discurs colectivist care, prin apeluri ipocrite, tinde sa impiedice exercitiul democratic al dezbaterilor publice, fie ele si acelea care-l vizeaza pe presedintele tarii. De altfel, o simpla trecere in revista a prestatiei publice a lui Gabriel Liiceanu tradeaza vocatia sa de procuror, de inchizitor, de om care nu exprima o opinie, ci de autoritate care pronunta sentinte. Apelurile lui Liiceanu, contrasemnate de grupuri mari de cetateni seamana prea mult cu adeziunile de care, dupa 1989, credeam ca am scapat, prin care licheaua articula cuvinte pe care nu le-a rostit niciodata. Cand esti plagiator, ipocrit, netrebnic si mincinos e de ajuns sa arunci o privire in oglinda pentru a te purifica. Vorba disidentului post-revolutionar: “daca veti da curs acestei chemari… va vom iubi”! (Ion SPANU)
Intelectualii “rosii” manipuleaza Romania
Sase asociatii neguvernamentale organizeaza, astazi, un miting in Piata Universitatii pentru “sustinerea luptei anticoruptie si a celor care poarta efectiv aceasta lupta, in special a ministrului Justitiei Monica Macovei”, dupa cum suna anuntul acestora. Grupul pentru Dialog Social (GDS), Societatea Academica din Romania (SAR), APADOR-CH (n. red. – a carei presedinte a fost actualul ministru Macovei), Grupul “Offensive”, Academia de Advocacy si Freedom House au lansat o “Chemare la miting”, la care sunt asteptati si membri ai Partidului Democrat si ai organizatiei Miscarea de Integrare Spirituala in Absolut (MISA). Manifestarea de strada este intitulata, ridicol, “Martisor Anticoruptie”. Respectivele organizatii care devin practic pe fata din “ne-guvernamentale” in “pro-guvernamentale” au beneficiat si beneficiaza de fonduri si sprijin guvernamental, dupa cum a demonstrat ieri ziarul ZIUA. Mai grav este insa faptul ca una – Freedom House – este de origine americana iar filiala din Romania compromite prin actiunea de azi statutul organizatiei-mama, dupa cum este prezentat pe site-ul sau oficial: “Freedom House este o organizatie independenta ne-guvernamentala; o organizatie non-profit si ne-partizana”.
Cine sunt sustinatorii
Cine sunt insa intelectualii care sustin un (singur) ministru si un (singur) partid politic? Printre ei, aceiasi care au lansat celebrul de acum “Apel al intelectualilor”. Gabriel Liiceanu care dirijeaza “corul intelectualilor” a primit cea mai dotata editura a PCR, Editura Politica, – practic pe gratis – de la Ion Iliescu, cel caruia i-a cerut spasit scuze zilele trecute pentru o afirmatie facuta la TVR.
Moda listelor nu este noua in Romania post-decembrista: nu intamplator, semnatari de pe ultimul Apel pot fi regasiti, la inceputul anilor ’90, pe “lista intelectualilor” care cereau eliberarea odiosului “Gogu” Radulescu, fostul membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din inchisoare, pe motive “umanitare”. Apoi, in anul 2000, aceiasi “intelectuali” semnau pentru “salvarea democratiei” cerand “poporului” sa voteze cu Ion Iliescu, fostul secretar de partid al PCR, acuzat atat pentru crimele din 1989 cat si pentru cele din iunie 1990. Nu putem sa nu observam, in cazul recent, cateva aspecte: din lista initiala a celor 50-60 de semnatari, cel putin sase sunt fosti nomenclaturisti comunisti (10%), altii sunt beneficiari sau fac parte din Reteaua Soros (20-30%) iar altii sunt infiltrati in Presedintia Romaniei sau viitori paraziti ai statului, ocupanti de noi functii in diplomatie si administratie, aiuritori de cap ai presedintelui.
Macovei si Basescu, sustinuti de intelectuali nomenclaturisti
Vladimir Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, Alexandru Zub, Andrei Pippidi, Armand Gosu, Ruxandra Cesereanu, pe langa faptul ca sunt apropiati sau membri ai GDS, au fost si sunt platiti de Administratia Prezidentiala pentru asa-zisul “Raport Final” plin de mistificari asupra comunismului. Apoi, Magda Carneci, Mircea Mihaies si Horia Roman Patapievici sunt in conducerea Institutului Cultural Roman, aflat sub autoritatea presedintelui Romaniei, care este si presedinte de onoare al ICR. Intr-un editorial confuz publicat in presa zilei de ieri, cu titlul “Memoria incetosata” un reprezentant de seama al “societatii civile” aprecia ca “tentativa nomenclaturistilor si informatorilor de a reveni in forta l-a ajutat pe Basescu sa se replieze”. Sa se fi referit oare la colegul sau, Horia Roman Patapievici? Iata ce scria acesta intr-un editorial din Evenimentul Zilei: “Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi”. Probabil ca Patapievici chiar are “memoria incetosata”, pentru ca adevarul este cu totul altul.
Adevarul despre Patapievici
Si anume: Dionis Patapievici- nomenclaturist comunist – a fost un om cu puternice convingeri prosovietice, inca de dinainte de 1940, dupa cum singur a sustinut. Dupa 1944, a lucrat ca translator de limba rusa pentru trupele Armatei Rosii la o sectie de militie din Viena. A fost membru activ al Partidului Comunist Austriac, de unde a fost transferat in cadrul Partidului Muncitoresc Roman, in luna august 1948. “In aceasta perioada am activat in cadrul organizatiei de masa Austria-URSS, in perioada de pregatire a examenelor de licenta, la elaborarea lucrarii de diploma <<Sistemul bancar in URSS>> – lucrarea amintita si-a propus drept scop demascarea calomniilor antisovietice, aratandu-se superioritatea sistemului economic socialist”, dupa cum afirma acesta in autobiografia sa. In tara, dupa ce a lucrat la Institutul de Studii Economice a RPR, din 1950 a fost angajat la Directia Operatiunilor Banesti din Banca de Stat. Vladimir Tismaneanu povesteste cum se juca in copilarie cu Horia Roman Patapievici pe strazile Cartierului Rosu – Primaverii.
Turnatorul Marchis, stalp al Cancelariei Ordinelor prezidentiale
Mai mult: fostul profesor de fizica este cercetat penal pentru actiunea de reconspirare a unor turnatori ai Securitatii pe timpul cand a ocupat o functie calduta in Colegiul CNSAS. Concret, conform declaratiilor sale, in anul 2002, Patapievici a avut cunostinta de colaborarea cu Securitatea a lui Sorin Antohi, membru de baza al GDS, dar nu l-a deconspirat. De altfel, este de observat ca majoritatea celor deconspirati sau chemati la CNSAS pana acum fac parte atat din grupul sustinatorilor Monicai Macovei cat si al Grupului pentru Dialog Social, infiintat cu aportul direct al ex-comisarului ideologic sovietic Silviu Brucan: Sorin Antohi, Smaranda Enache, Dan Oprescu, Mihnea Berindei, Iustin Marchis, etc. Pacatosul parinte Marchis, dupa deconspirarea sa de catre Civic Media si ZIUA, s-a retras din GDS, “pentru a nu dauna imaginii Grupului”. Dar, (culmea!) si-a permis sa faca parte in continuare din Cancelaria Ordinelor aflata sub Administratia Prezidentiala a Romaniei. Astfel, el este membru al Consiliului de onoare care acorda cea mai inalta distinctie a tarii – Ordinului national “Steaua Romaniei”.
Alaturi de SAR-ul Alinei Mungiu, care a propus o solutie ruseasca pentru Basarabia – federalizarea dupa “modelul Cipru” care transforma Tiraspolul separatist in subiect egal cu Chisinaul – GDS-ul si Grupul Soros sunt colportorii si sustinatorii conceptului de “moldovenism” care face azi ravagii si in Moldova si in Romania. In studiul semnat de Renate Weber, Gabriel Andreescu si Valentin Stat, “Relatia Romaniei cu Republica Moldova” prezentat in 1995 in Est si Vest se impune distinctia etnica dintre “romani” si “moldoveni” , in beneficiul kominternistilor de la Chisinau. Mircea Mihaies denunta ieri, revoltat, in EvZ, “vechii activisti”, “obedienti, lacomi si lipsiti de caracter” care se pun in slujba “oligarhilor-moguli” impotriva democratiei, uitand sa se uite mai bine in jurul sau, al intelectualilor dilematici. Profesorul Nae Georgescu ii radiografieaza sintetic: “Aceste miscari intelectualiste au avut totdeauna scopul pe care-l au si astazi: sa atraga intelectualul catre politica. Odata scopul atins, nu mai e loc de mistificari, e ca si cand ai spune ca nea cutare e imbracat in portocaliu – cand se vede de la doua poste ca e rosu ca racul intre castraveti”. (Victor RONCEA)
ZIUA, Nr. 3866 de marti, 27 februarie 2007
Sursa: Cotidianul
Profitorul tuturor regimurilor
de Victor RONCEA
Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor al tuturor regimurilor.
Posesorul “frumosului nume” Liiceanu (dupa cum se auto-gratuleaza domnia sa in “Romania libera” de ieri) se simte “executat in piata publica”. Pentru ca doi confrati de ai sai din grupul celor care-l inconjurasera pe Constantin Noica – din diferite motive – ii contesta, in primul rand, dupa cum consider eu, dreptul de a se auto-personifica in moralistul (narcisist) al societatii romanesti.
Vanatorii de suflete din celula adulatorilor intelectualilor rosii ii tin isonul. Pe langa un handicapat sufleteste de la “Cotidianul”, si la EvZ, organul Partidului Idolilor de Mucava, Ioana Lupea crede ca de pe frontispiciul ZIUA lipseste sloganul “moarte intelectualilor”, “pentru a fi din nou in 15 iunie 1990”.
Si domnul Liiceanu se auto-victimizeaza (pentru a cata oara?) afirmand in “Comunicatul” sau ca in 1990 s-ar fi aflat “in fruntea unei liste de intelectuali care trebuiau impuscati pe stadioane”.
Pentru “memoria incetosata” a acestora si din respect pentru adevar, trebuie sa-i spunem aparatoarei de serviciu a mafiotilor culturnici ca pe 15 iunie se rezolvase treaba: studentii creatori ai fenomenului anticomunist Piata Universitatii – printre care si subsemnatul – fusesera deja executati “in piata publica” sau maltratati si apoi incarcerati. In timp ce domnul Liiceanu era la Paris, bine-mersi. Inca din data de 14 iunie acesta a fost protejat – ca si membrii si sediul Grupului pentru Dialog Social din care provine – de catre autoritatile paramilitare ale Frontului Salvarii Nationale (FSN). In dimineata acelei zile, Gabriel Liiceanu, care avea bilet pentru Paris, s-a deplasat de la sediul Editurii Humanitas la aeroportul Otopeni, cu o masina guvernamentala, oferita de prietenul sau Andrei Plesu, ministru in Guvernul Mineriadei (inainte, in timpul si dupa masacrarea studentilor din Piata Universitatii).
Nu este prima oara cand Liigheanu, vorba disidentului Dan Petrescu, isi cosmetizeaza biografia. Nici pana azi, de exemplu, “Lulu”, dupa cum era alintat de Securitate, nu a dat o explicatie privind modalitatea prin care a reusit sa se strecoare in 1982 prin sanul aparatului Departamentului Securitatii Statului, pana la Heidelberg, pentru a beneficia de o bursa Humboldt sub ochii BND si STASI, servanta KGB, si cum facea si “salturi” la Paris, pentru a-i “capcana” si pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, dupa Noica. Sau, cum a obtinut – daca era “persecutat”, dupa cum se pretinde – acordul aceleiasi Securitati si, recte, al cenzurii comuniste, “nomina odiosa”, pentru a publica in zeci de mii de exemplare “Jurnalul de la Paltinis”, – totodata bine remunerat.
Disidenta sa este tot atat de falsa pe cat este anticomunismul mimat de el si gruparea sa anti-romaneasca. Mai ieri, la alegerile din 2000, ii facea propaganda “batranului edecar”, Ion Iliescu, acelasi de la care a primit, cu o vorba buna de la Petre Roman – prim ministrul Mineriadei – o halca din averea statului roman: Editura Politica a PCR transformata peste noapte in privata Editura Humanitas. Folosita, printre altele, pentru a forfeca manuscrise originale – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu – sau chiar a topi carti (!) – Paul Goma, “Culoarea Curcubeului” sau, mai recent, Petru Cimpoesu, care, in “Christina Domestica si Vanatorii de suflete” il pune pe “Filosoful L.” in posturile jalnice care-i intruchipeaza adevaratul sau caracter “filosofic”. Acelasi, redat si de Mircea Zaciu, in “Jurnalul” sau: de servitor al mai marilor zilei, de la patronul KGB al intelectualimii multilateral-dezvoltate, membrul CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu, la Ion Iliescu si la Traian Basescu, caruia nu-i putea aduce un mai mare deserviciu prin acordarea “girului” sau (dupa cum se lauda in “Rl”).
Domnul Liiceanu nu are dreptul moral de a se pretinde in nici un fel vreo victima a mineriadei sau vreun opozant al regimului comunist si neocomunist post-decembrist. A fost intotdeauna un profitor al tuturor regimurilor.
Ziarul ZIUA, Editorial, Prima pagină, Nr. 3868 de joi, 1 martie 2007
Preluare: Ziaristi Online
Pingback: Iulius Filip împlinește azi 72 de ani. De ce el nu a fost o lichea a regimului comunist, ca cei care i-au conferit lui Augustin Lazăr premiul GDS, Cornea și Liiceanu. LIICHEAUA EXEMPLARĂ - Ziaristi OnlineZiaristi Online