de Elena Solunca Moise
În fiecare zi ne rugăm Tatălui Ceresc și cerem înainte de toate ca numele Său să fie sfințit ”precum în cer așa și pe pământ”; în cer o fac îngerii care slavoslovesc fără odihnă caci lauda Domnului în bucuria face cunoscut ce anume voiește dup luiă spusa David că ”în cer și pe pământ toate câte a voit Domnul a făcut”. Apoi, cerând pâinea de toate zilele, deopotrivă cea pentru trup și pentru suflet, spunem: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Cuvintele dau o măsură precisă pentru felul concret în care ne lucrăm asemănarea cu Cel care ne-a făcut după chipul Său. O facem, gândindu-ne la Adam, care neascultând singura poruncă și dată spre folosul său, nu doar că nu a cerut iertare de la Tatăl ceresc, ci a învinovățit-o pe Eva și chiar a reproșat Ziditorului a toate câte sunt zicând: ”femeia pe care mi-ai dat-o Tu”. Dobândise conștiința căderii dar nu s-a gândit să ceară iertare, mai lesne fiindu-i, ca atâtora dintre noi cei din veac să dea vina pe altcineva și să se ascundă în spatele a tot felul de circumstanțe care, chipurile, ne-au împins spre păcat. Poate este ecoul viclean vorbelor diavolului rostite de șarpe ce ne vrea cu dinadinsul despărțiți pentru totdeauna de Tatăl Ceresc așa cum este el. O face din aceiași trufie de care vrea să ne molipsească, deși, știm prea bine că ”nu e om fără de păcat” , că doar Fiul lui Dumnezeu nu are păcat și este ”puternic a ierta păcatele”. Ca Fiu al Omului, Iisus primește puterea de la Tatăl ceresc pentru că i-a lucrat voia, anume ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. și o spune cu limpezime în Rugăciunea pentru Sine și pentru cei care îl vor urma: ”lucrul pe care mi L-ai dat să-L fac, l-am săvârșit.” A mai spus atunci că nu a pierit niciunul dintre cei care i-au fost încredințați, decât fiul pierzării ca să se împlinească Scriptura”. Iuda, ca Apostol s-a dat pe sine pierzării, iadului cel de jos, slujind lui Mamona și vânzând pe Fiul lui Dumnezeu la preț de rob. Mai mult, să ne amintim că, deși a mărturisit că a dat morții pe Cel fără de păcat, nu și-a cerut iertare, nu s-a căit, ci, adăugând păcatului dintâi pe cel mai mare s-a sinucis. A adăugat păcatelor pe cel mai mare pentru că viața e un dar de la Dumnezeu, nu o monedă de schimb.
Ne rugăm Tatălui ceresc ca să mărturisim toți ”într-un gând”: ”și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. E o măsură a iertării iar folosind pluralul ne considerăm într-o comuniune în care să nu rămână pic de loc pentru ranchiună, toți fiind, sub acest aspect, egali. Astfel ne putem apropia de Domnul care face ”să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi și plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Dintru început suntem ”de-o seamă” în fața lui Dumnezeu, urmând a ne diferenția prin felul în care înțelegem și lucrăm voia Sa cea bună. Voia cea bună este mântuirea iar iertarea calea regală pe care ne putem apropia de Tatăl ceresc îngemănată cu milostenia ca o formă a acestei virtuți care ”șterge multe păcate”. Sf. Ioan Gură de Aur scrie că ”a ierta înseamnă a fi ca Dumnezeu, iertarea lui pentru noi este la plural, este a întregii omeniri. Astfel trebuie să iertăm pe toți cei care ne-au greșit, precum și noi am fost iertați de toate greșelile noastre”.
De la pocăință la iertare
Începem postul cu pocăință și îl sfârșim cu iertarea; pocăința la care ne cheamă în veac Sf. Ioan Înaintemergătorul și iertarea pentru care, pe cruce se roagă Hristos: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Mai mult, din subtext înțelegem că acei care nu iartă, ba mai mult gândesc la răzbunare – celebra expresie ”iert, dar nu uit” – încalcă și mai mult porunca divină. Hristos dorește împăcarea deplină a oamenilor cu Dumnezeu și între ei acea unitate care este în cer între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, ”Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. În esență, spune Sfântul cu Gură de Aur că ” a ierta înseamnă a fi ca Dumnezeu. Iertarea Sa pentru noi este la plural, este a întregii omeniri. Astfel, trebuie să iertăm pe toți cei care ne-au greșit, precum și noi am fost iertați.” Doar Iuda nu a fost iertat pentru că s-a dat pe sine pierzării, recunoscând nevinovăția ”dreptului acestuia” dar fără să ceară iertare . Să ținem la inimă că nici Dumnezeu nu iartă dacă nu i se cere și asta ține de libertatea omului pe care Domnul care i-a dăruit-o o respectă primul. Pe slăbănog l-a întrebat dacă vrea să se facă sănătos, făcându-l să conștientizeze că atunci când nu ”are om” care să-l ducă la scăldătoarea binefăcătoare, omul este vindecat de Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului. Smerenia este aproape de o ființă cu milostenia de slujitor al lui Dumnezeu ”singurul Bun” E atât de importantă iertarea noastră încât în funcție de ea depinde direct iertarea greșelilor proprii de către Tatăl ceresc venind în întâmpinarea milostivirii la care îndeamnă Hristos ca să ne asemănăm Ziditorului subliniind încă odată demnitatea demiurgică la care suntem chemați și, mai mult, așteptați. Ca un corolar, adaugă: ”iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”. E cu adevărat minunat că mântuirea, ca dar divin, presupune o împreună lucrarea cu omul hotărât să lucreze voia lui Dumnezeu cum pilduiește Hristos ca Fiu al Omului spre a ne arăta cum putem fi, la rându-ne Fii ai lui Dumnezeu. Așa au făcut sfinții care sunt numiți îngeri cu chip de om.
Începem postul, o vreme privilegiată a curățirii și de aceea Evanghelistul Matei spune că atunci când postim să nu fim triști ca fățarnicii și, la drept vorbind, nici nu avem motiv să o facem câtă vreme suntem în voia lui Dumnezeu. Postul poate fi prilej de bucurie și chiar așa este pentru că e o pregătire în întâmpinarea Cinei la care Hristos se dăruiește pe Sine, în chipul pâinii în marea taină a comuniunii. De aceea nu avem nici un motiv de întristare cum nici fățarnicii nu aveau, dar spre a se mândri cu fapta lor, își ungeau fețele cu smoală doar ca să se ”arate oamenilor”. Nu oamenilor trebuie să ne arătăm, pentru că judecata este a lui Dumnezeu care vede sufletul fiecăruia și David chiar se ruga pentru aceasta zicând ca să vadă dacă se află nedreptate și să-l aducă pe calea cea dreaptă. În acele vremuri prin ”nedreptate” se înțelegea orice abatere de la poruncile date de Dumnezeu și înșirate de fariseul preaplin de sine. Comportamentul se cuvine a fi decent și discret și orice ”fală” se face un păcat mai mare decât a celor care, pur și simplu, nu postesc. Sunt oameni care fără să se abțină de la mâncare se comportă asemănător celor care țin post sever. Trebuie să recunoaștem că acum e mult mai ușor ca înainte când era nevoie să te ferești de ceilalți că ții post; acum sunt locații unde se poate mânca de post fără să dai socoteală nimănui, exprimându-ți doar opțiunea. Urmează a completa ceea ce poate fi numit foarte simplu un regim între atâtea cu rugăciunea și milostenia, manifestări ale iubirii de Dumnezeu și de întreaga creație a cărei cunună este omul. Întrebându-se ce să dea Domnului pentru tot ce a primit, David spunea: ”Făgăduințele mele le voi ține înaintea Domnului și a întreg poporului Său”.
Dragostea de mărire – o grea piatră de poticnire și cădere din rai
Sf. Ioan Gură de Aur spune că acești farisei nu doar că se prefac, dar și exagerează, își ”smolesc fețele”.Scrie Sfântul cu cuvinte de aur că:”Numai după ce a izgonit demonul trufiei, și nu înainte, spune cuvântul acesta despre sărăcia de bunăvoie. Căci nimic nu face mai mult pe oameni să fie ahtiați după bogății, decât dragostea pentru mărire. Asta îi mișcă și pe cei ce au sute de sclavi, mulțimi de eunuci, cai cu podoabe din aur, mese din argint și altele asemenea lor. Îi face și mai decăzuți. Nimic din toate acestea nu le satură dorința de a mări plăcerea. Doar ca să se fălească înaintea celorlalți.” Oare nu dorința de slavă sugerată de diavol prin șarpe a făcut ca întâii oameni să fie izgoniți din rai? Aproape la fel este și sacul în care se înfășoară ipocriții ca să arate lumii că ei ascultă de Domnul, deși nu se scrie niciunde. E drept că haina poate fi folosită adesea spre făloșenie fiind expusă în văzul tuturor și ”sacul” proba mărturisire a păcatelor. Să nu ne amăgim însă încercând a-i amăgi pe ceilalți, căci spune Sântul Augustin, ”slava deșartă își poate afla loc nu numai prin fastul și splendoarea bogățiilor lumești, ci și în haina murdară a sacului. Atunci este și mai păgubitoare deoarece înșelăm crezând că slujim lui Dumnezeu fără s-o facem în adevăr. Cunoscând prea bine acest obicei, altminteri destul de răspândit și astăzi, e folositor să ne amintim că Domnul ne-a sfătuit să ne ferim de lupii cei îmbrăcați în piei de oaie pentru că ”după roadele lor îi veți cunoaște”. Mai devreme sau mai târziu adevărul iese la iveală câtă vreme oaia nu-și piere pielea nici când lupii se ascund în ea.
Mântuitorul a îndemnat să fim milostivi iar aici dă o explicație spre înțelesul tuturor zicând: ”Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le strică”. Da, aici toate sunt sub semnul timpului cum spune dictonul ”tempus ireparabile fugit” și nimic nu scapă eroziunii sale neiertătoare. Într-unul dintre sonetele sale, Mihail Codreanu se oprește în fața unei statui binecunoscute aflată în grădina Copou din Iași. Statuia înfățișează patru lei somptuoși purtând falnic pe spate o piramidă, visând s-o poarte în veșnicie însă poetul, privind viitorul, scrie amar: ”Dar timpul de-orice visuri joc își bate/ Și netezind buclatele lor coame/ Le-o fură cu încetul de pe spate.” Se face așa că dacă gândul ne este doar la ceea ce e pământesc, nu ai cum avea inima curată pe care David o cerea lui Dumnezeu: ”Inimă curată zidește întru mine, Doamne și ”duh drept întărește întru cele dinăuntru ale mele”.
Adevărata bogăție nepieritoare, zestrea dăinuirii omului este ”duhul drept” și este astfel și îl poate afla prin smerenie, mama tuturor virtuților. Pământul este curat întocmit fiind de Dumnezeu și omul cu faptele sale îl poate binecuvânta sau blestema lăsându-l moștenire celor ce vor veni. Inspirat de o veche legendă românească, pomenită și în ”Trilogia culturii”, Blaga scria:”A fost cândva pământul nostru străveziu/ ca apele de munte-n toate ale sale/în sine îngânând izvorul clar și viu/S-a ntunecat apoi lăuntric ca de-o jale/ de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu/Aceast-a fost când o sălbatică risipă/ de frumuseți prilej dădu întâia oară/păcatului să-și facă pe sub arbori cale”. Și atunci, ce folos avem adunând comori pe pământ? Pilda bogatului căruia i-a rodit țărâna și a săracului Lazăr o ilustrează cum nu se poate mai convingător. De păstrat cu adevărat, comorile se ”păstrează în cer”, acolo unde nu există nici urmă a vremelniciei, unde ”unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”(s.n.) Nici pe departe nu este vorba de ”cerul înstelat deasupra noastră” cum spunea Kant, ci acel ”cer al cerului” care, spune Psalmistul, este al Domnului iar pământul l-a dat fiilor oamenilor”. Sau, cu îngăduința Dumneavoastră, cel din adâncurile sufletului despre care pomenea autorul ”Poemelor luminii”: ”Sapă frate, sapă, sapă până dai de stele-n apă..zodii sunt și sub țărână/Fă-le numai să răsară”. Cerul despre care se amintește este înălțimea spirituală spre care omul cutează și o poate ajunge cu ajutorul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului care ne spune: ”Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.”
Continuă Mântuitorul, anume pentru a se face pe deplin înțeles, Hristos: ”Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” de unde, foarte probabil, expresia după care omul poate ține la cineva ca la ”lumina ochilor” față de care nimic nu poate fi mai presus. Ceea ce este ochiul pentru trup este mintea pentru suflet de unde cunoscuta expresie ”mens sana în corpore sano” . La rândul lor, faptele noastre sunt bineplăcute șui Dumnezeu dacă sunt făcute cu inimă smerită, adică slujitoare din iubire pentru fratele nostru și încredințează Apostolul neamurilor că ”iubirea este plinirea legii”. Faptele sunt bune dacă pornesc din inima iubitoare de Dumnezeu și om, de întreaga creație pe care Ziditorul a dat-o spre stăpânire celui pe care l-a făcut după chipul și semănarea Sa.
E timpul cel mai prielnic să ne lepădăm de sinele nostru împovărat de cele pământești făcând din trup un mijloc de împlinire a poruncilor divine, să ne despărțim ”desfrânarea, necurăția, patima” cu tot ce le precede și ce le urmează. Sf. Ioan Gură de Aur dă povață: ”Pentru aceea, în trup, țelul nostru este de a ține ochiul curat, precum trebuie să ținem mintea curată, în ceea ce privește sufletul. Dar, dacă stricăm aceasta, cine va mai lumina pe restul, cum vom mai putea vedea? Precum cel ce seacă izvorul poate seca și râul, la fel și cel ce stăvilește înțelegerea poate să dea pierzării toate faptele sale din această viață. De aceea se spune:iar, de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Căci ce speranță mai este pentru cei de sub comanda sa, când căpitanul vasului este înecat, lumânarea este stinsă și generalul este captiv.” . Ni-l amintim pe Apostolul Toma care nu a crezut că Hristos a înviat și abia văzându-L i s-a închinat ca niciunul dintre apostoli,numindu-L: ”Domnul Meu și Dumnezeul meu”, propovăduindu-L și primind moarte de mărturisitor. De aceea, cum este vital pentru trup ca ochiul să fie curat, la fel este nevoie pentru suflet ca mintea să fie curată, luminată chiar. În fiecare dimineață ne rugăm mărturisind mai întâi: ”Hristoase, Lumina cea adevărată, care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine pe lume” ca apoi să cerem: ”Să se însemneze peste noi lumina feței Tale, ca prin-transa să vedem lumina cea neapropiată. Îndreptează pașii noștri spre lucrarea poruncilor Tale, Pentru rugăciunile Maicii Tale Preacurate și ale tuturor sfinților. Amin. ”
Postul poate fi perceput ca fiind ușor atunci când avem mereu în mințile și inimile noastre faptul că Însușii Hristos ca Fiu al Omului, a postit patruzeci de zile și trei a flămânzit. Mai mult, a fost ispitit de diavol spre a pildui cum să urmăm un adevărat urcuș al sufletului: ”Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”, pentru că este Cuvântul Vieții;” să nu-l ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău” cum au făcut cei din vechime; să nu încerci tu om stând pentru de-a pururi sub jugul vremi pe Cel ce este deasupra lor, Omul, scria David:”ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. / Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi, și nu se va mai cunoaște încă locul său. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul/ Și dreptatea lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui” Și mai presus de toate: ”Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai lui unuia să-I slujești”. S-o face în credința nestrămutată în Dumnezeu Cel Viu și să nu rătăcim după idolii ”făcuți de mâini omenești” și lipsiți de Duh de viață dătător.
Iertarea este cheia de aur a mântuirii noastre pe care o avem de la Hristos și este expresia iubiri spre care ne îndeamnă Cel care vrea ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Iertării i se subordonează ca trepte ale desăvârșirii toate celelalte virtuți și este intim legată de Înviere căci pe Cruce fiind răstignit, Hristos înainte de a-și da Duhul Său în mâinile Părintelui Ceresc s-a rugat: Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac. Mai înainte, iertând păcatele a vindecat pe mulți și l-am aminti doar pe slăbănogul din Capernaum când a zis spre auzul tuturor: ”Ce este mai ușor a zice slăbănogului; iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scală-te, ia-ți aptul tău și mergi la casa ta.? ” și doar la rostirea cuvintelor, slăbănogul ”s-a sculat îndată și, luându-și patul a ieșit înaintea tuturor”. Păstrând proporțiile, în viața de toate zilele, și noi, fie că cerem iertare fie când iertăm simțim cum ni s-a luat ceva de pe inimă, respirăm ușurați. Au mărturisit cei care au fost în preajmă că, înainte de ultima suflare, Mircea Vulcănescu i-a rugat pe cei din jur și, prin ei, pe noi toți: ”Să nu ne răzbunați.” Dând ascultare, ne rămâne a împlini porunca iubirii reale, nu fariseice, și ne vom putea împărtăși cu Pacea pe care ne-a lăsat-o spre moștenire ziditoare Hristos, Cel care a venit în lume ca ”lumină a lumii să fie”.
Începem urcușul spre Lumina Învierii dând ascultare cuvintelor Sf. Ap. Pavel: ”Fraţilor, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte. Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede că poate să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă; fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, fiindcă Domnul are putere ca să-l facă să stea. ”Mai presus de toate, să fim recunoscători lui Dumnezeu că ne-a pus înainte acest dar pe care să stăruim a-l lucra cu râvnă și pricepere, cu vrednicie și bucurie ca binemerităm a ne împărtăși cu Lumina cea adevărată închinându-ne Tatălui, și Fiului și Sfântului Duh,Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.
Elena Solunca Moise
