Spre luare aminte și folositor de pus la inimă sunt cuvintele rostite de Hristos după care Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. În altă parte, spune că Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară deoarece ”Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”. Părintele Ceresc, care ”toate cu înțelepciune le-a făcut” nu a făcut omul spre pieire, încătușat de moarte, căci ar fi lipsit de sens și rost o ”zidire” a cărei ”cunună” să fie purtătoare de neființă. În această deschidere cât o îmbrățișare a întregii umanități, cum îl vedem răstignit pe Cruce, Mântuitorul dă trei pilde – a vameșului și a fariseului, a drahmei celei pierdute și a fiului risipitor, într-o tipologie în care ne putem regăsi fiecare și toți după felul cum răspundem lucrător la poruncile Iubitorului de oameni. De această dată, nu suntem în fața unor fapte din viața trăită de Hristos pe pământ, ci a unor pilde, posibile modele cu funcție de învățătură care trebuie însușită. Momentul este prielnic pentru că ne pregătim să întâmpinăm postul mare la capătul căruia vom prăznui Învierea Domnului. E poate cel mai potrivit timp pentru a vedea cât de minunată este ascultarea lucrătoare a voii lui Dumnezeu mereu spre binele omului,chiar dacă el nu recunoaște. Ca un corolar al tuturor, avem porunca cea nouă și singura pe care a dat-o Hristos: Să vă iubiți unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi.
Știm că credința se măsoară cu faptele ei, însă iubirea de arată în toate și, firește, în rugăciune, vorbirea omului cu Dumnezeu când, mai întâi, aduce slavă pentru toate, se arată recunoscător pentru darurile primite și cere ceea ce crede că îi este necesar pentru cele necesare în trecerea prin viață. Hristos s-a rugat Tatălui ceresc pentru Petru și rugăciunea s-a arătat deosebit de folositoare când, lepădându-se de Iisus în noaptea răstignirii, și-a amintit deîndată de cuvintele Sale și a plâns cu amar. După Înviere, întreita lepădare a fost anulată de întreitul legământ al iubirii și numirea lui Petru ca păstor al ”oilor” lui Hristos, al acelei ”turme”mici. Rugăciunea de mulțumire pentru toate este și ea un dar de neprețuit și o mărturisim într-o rugăciune, că nu există pentru noi un bine pe care Domnul să nu-l cunoască și chiar să-l împlinească, chiar dacă noi nu recunoaștem,
Duminica trecută am văzut pe vameș care, nesocotindu-se pe sine vrednic de mântuire, s-a rugat: ”miluiește-mă pe mine păcătosul.” Rugăciunea lui a devenit rugăciune a inimii pe care mulți dintre noi o spun adesea și unii chiar o fac fără încetare ca împreună trăire cu Dumnezeu. Părintele Stăniloae îndemna pe cei care îl vizitau: Să ne rugăm. Nu ”roagă-te”, ci ruga să fie dimpreună asemenea unui rug nestins. La spitalul Fundeni, la ceea ce s-a arătat a fi ultima întâlnire, ne-am spus: ”Să ne rugăm”. Când faci o muncă fizică parcă e mai lesne, urmând principiul ”ora et labora”. Odată, l-am întrebat pe blândul Părinte cum este să faci rugăciunea inimii când desfășori o muncă intelectuală și mintea e preocupată de un subiect anume, uneori în devălmășie. Mi-a răspuns că, la început, e ceva mai greu, dar prin stăruință, rugăciunea se face mult folositoare chiar și pentru munca pe care o desfășori în acel timp.
Urcarea la templu, pentru că rugăciunea presupune urcuș al inimii spre Dumnezeu, este una ce pune laolaltă inima și minte într-o alcătuire unitară vameșul și fariseul au început să se roage. Deși în pericopa din Evanghelie, vameșul este primul numit, după ordinea omenească, fariseul se vrea primul și chiar pildă. La Dumnezeu însă aprecierile nu se fac după ”funcție” – Dumnezeu nu e… birocrat –, ci caută acele nevăzute ”rațiuni ale inimii” cum le numea Pascal. Ne este dat spre a înțelege, încă odată, cât de necuprinsă este iubirea lui Dumnezeu și cum e cuvenit să răspundă omul. Sf. Ioan Gură de Aur ne spune într-una dintre rugăciunile sale că doar El poate face din noroi boabă de mărgăritar și dintr-un fiu al gheenei, fiu al lui Dumnezeu. Pilda de astăzi ajută să înțelegem această convertire posibilă prin voia cea bună a lui Dumnezeu și răspunsul dat de om ca expresie a dorinței sale de mântuire. Iubirea lui Dumnezeu este, cum scris Sf. Ap. Pavel ”binevoitoare”, nu caută ”la fața omului”, ci inima lui și spune Psalmistul că ”inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Înfășurat în haina închipuirilor despre sine, date fiind atribuțiile sale de conducător, fariseul a ținut să fie cel dintâi la locul rugăciunii, apoi a venit vameșul. Fariseul a început să-și înșiruie calitățile care să-i justifice întâietatea, apoi urmează vameșul care, smerindu-se, a cerut milă pentru păcatele sale. Ținem minte spre neuitare că vameșul a plecat mai ”îndreptat”; adică în respectul lucrător al voii Domnului. Și-a dat seama că nu se putea scăpa de povara păcatelor decât rugându-se Părintelui Ceresc. Fariseul și-a vădit nu doar trufia ci și lipsa de credință, ”înălțându-se pe sine” în fața Celui Prea Înalt, credința se asociază cu smerenia pentru că Dumnezeu ne-a făcut, nu noi. Credința, ”adeverirea celor nevăzute” ajută să-ți cunoști condiția mărginirii și vremelniciei și iubirea lui Dumnezeu care ne redă veșniciei. Omul este și rămâne în acel perpetuu ”aici” al căderii în această ”vale a plângerii” de unde poate pleca doar în țara lui ”dincolo”, adică la Dumnezeu. Fariseul, în miopia sa duhovnicească nu reușea să vadă mai departe de ”litera” poruncilor, dincolo de prezentul imediat în care părea încătușat. Ce-i drept, știa poruncile, le respecta dar îi lipsea conștiința valorii lor pentru viața fiecăruia și a comunității.. Mai târziu, Rabelais avea să scrie că ”știința fără conștiință este ruina sufletului”. Sf. Ap. Pavel atrăgea la vremea lui atenția: ”cunoașterea semețește, iubirea zidește”. Mai mult, subliniază și că, dacă ar avea credință cât ”să miște munții din loc”, fără dragoste ”nimic nu sunt”. Apostol fiind, Iuda avea cunoștința lui Dumnezeu dar nu avea credință, alegând să slujească vrăjmașului, vânzându-L pe Hristos pentru treizeci de dinari. L-a vândut pe Cel ce este deasupra oricărui preț și, de fapt și-a dat sufletul demonului care l-a dus la capătul răului – sinuciderea – făcându-se ”fiu al pierzării”.
Rătăcirea ca risipire
În ceea ce am putea numi o tipologie a felului în care se manifestă credința se pot înscrie și cei doi frați din pilda Fiului risipitor, amândoi fiind lipsiți de credință în grade diferite, reușind să redea complexitatea sufletului omenesc mereu în căutarea ”timpului pierdut” la începuturi. Gata să se piardă pe sine în orice clipă, sufletul nu se poate regăsi decât atunci când în nesfârșita-i iubire a Tatălui ceresc, îi vine în ajutor și el primește cu recunoștință. Fiul cel mic a cerut tatălui partea lui din avut și plecat în lume, prin excelență spațiu al păcatelor, de ”risipire” a eului, a ”talanților” pe care tot omul îi primește. Am putea spune că, psihologic, așa sunt cei mai mici, mai năzdrăvani și dornici să fie cât mai repede pe picioarele lor, asemenea celor mari și asta este înduioșător dar și riscant. Tatăl nu l-a întrebat nimic, nu a făcut nici o observație, i-a împlinit cererea iar tânărul a plecat lume, acolo unde, mai târziu, Hristos spune că ”necazuri veți avea”. Așa a și fost iar gândul întoarcerii nu i-a venit dintru început, ci abia doar atunci când a ajuns la ananghie. Mai întâi a cheltuit totul după capul său, fiind încă încrezător în puterile lui, dar când i-a terminat, descumpănit, s-a angajat să păzească porci, apucând pe un drum al răului spre mai rău. Știm că la evrei, porcii simbolizau păcatul fiind socotite animale spurcate și era total interzisă consumarea cărnii lor. Îl vedem pe tânăr, care în rătăcirea sa, ajunge în acest ținut păcatelor și, flămânzind, ar fi vrut să mănânce din roșcovele cu care se hrăneau porcii. Nu putea s-o facă însă și asta l-a mâhnit din cale afară trezindu-i pentru prima oară gândul spre casă. Acum abia, când nici păcatele, care asemenea roșcovelor sunt dulci la început dar amare mai apoi, nu-i mai puteau astâmpăra foamea își amintește de acel ”acasă”. Era un ”acasă ” primitor și îndestulător, unde până și argații erau tratați ca oameni.
”Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”
Aproape de prăpastie a dat ascultare gândului cel bun ce-i amintea de casa tatălui și hotărăște să se întoarcă și să recunoască: “Tată am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”, rugându-se să-l pună ca unul dintre argați. Deîndată s-a pus pe drum unde l-a întâmpinat tatăl, l-a îmbrățișat și nici nu a apucat fiul rătăcitor a spune ce avea să spună și tatăl a poruncit ca tânărului să i se aducă hainele și încălțările sale, apoi să se taie vițelul cel gras și să se facă ospăț că fiul plecat ”pierdut a fost și s-a aflat, mort a fost și a înviat”- pierdut pentru viața rânduită de Dumnezeu și aflat de dragostea lui; mort în păcate și înviat prin pocăință și iertare. De departe, venind de la câmp, a ajuns și fratele cel mare, care a rămas ascultător față de tatăl său muncind alături de el. Întrebând ce se petrece și aflând, s-a mâniat peste măsură și mai că nu mai voia să intre în casă. Se socotea pe sine nedreptățit pentru că, deși nu a ieșit din cuvântul părintesc nici o iotă, el nu a primit nimic ca să petreacă și el cu prietenii. Cu blândețe, tatăl i-a explicat că ”toate ale mele sunt și ale tale” doar că acum era timpul bucuriei de a se vedea împreună, reconstituind unitatea familiei. Dar se pare că nimic nu avea darul de a-l împăca, rămânând pe mai departe în revolta sa. Cum scrie Sf. Nicolae Velimirovici sunt puse față în față iubirea și dreptatea lui Dumnezeu într-o unitate care să aducă împăcarea, chiar dacă nu imediat.
Fiul cel mic a plecat în țara cea mare a păcatului, a permisivității totale, unde nu există spirit de discernământ și hotărăște doar trupul, care se arată acum ca un rău stăpân. Ca odinioară în rai când Adam a dat ascultare șarpelui, fiul cel mic întoarce spatele tatălui crezându-se astfel liber și nu există sclavie mai rea decât oricare alta. Omul nu poate, sau mai bine nu știe să fie liber, pentru că este creație și doar Dumnezeu, Creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor este cu adevărat liber și toate câte a vrut, a făcut în cer și pe pământ și toate ascultă voia Lui. Când Hristos a potolit furtuna pe mare, ucenicii se întrebau cine este de până și valurile îl ascultă. E un prim pas al conștientizării că soluția sigură este doar întoarcerea la Dumnezeu Tatăl. Fiul cel mare semnifică dreptatea – lucrurile erau așa cum spune el, dar logica iubirii divine este cu totul alta decât a omului. Domnul iartă pe cel care se pocăiește, îl repune în drepturile dintâi, bucurându-se. Pe bună dreptate, Sfinții Părinți spuneau că dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoși este mai mare decât a oricărui sfânt față de Dumnezeu.
Dreptate și iubire
Pilda Fiului risipitor este o lecție a regăsirii de sine posibilă prin iubirea proniatoare a lui Dumnezeu pe care fiul cel mare nu a înțeles-o și, rămânând lângă Tatăl său și a fost ascultător în toate, în afară de iubire. Absența iubirii riscă să ducă omul mai departe decât fratele cel rătăcit și tocmai această iubire îl învață Tată, o iubire care”toate le rabdă, toate le iartă, toate le nădăjduiește”. Trebuie să recunoaștem că toți suntem, în măsuri și feluri diferite asemenea fiului rătăcitor, după cum avem nu puține trăsături comune și fratele cel mare a cărui trufie se manifestă în mânia față de tatăl său. Nu-i putem spune ascultător câtă vreme nu a ascultat de lucrul cel mai important – iubirea, pe care a respins-o. În furia lui, proprie trufiei, nici nu l-a mai numit tată, vorbind doar vindicativ că ”atunci când a venit acest ”fiu al tău” a făcut sărbătoare.
Privind sincer în sinele nostru, fiecare ne regăsim, în proporții diferite, atât în fiul cel mic dornic de libertate fără să știe ca înseamnă ascultare a Părintelui, cât și în fratele mare care se consideră pe sine demn de bunăvoința tatălui. Fiul cel mic este, în această ordine, trupul cu neorânduiala poftelor, iar cel mare omul duhovnicesc, pândit și el de ispite cărora singur nu le poate face față, care cade, dar prin pocăință își poate reveni. Așa fiind să mergem, cum sfătuia un părinte duhovnic ”repede în brațele Tatălui”, ale Tatălui Ceresc de la care să cerem ”pâinea cea de toate zilele” dar și iertarea pe care și noi s-o arătăm față de cei care greșesc. Înainte de plecare, tatăl a împărțit doar țărâna, pentru că ”țărână suntem și în țărână ne ducem”, și ne este este dată spre a putea trăi iar sufletul este darul Său în virtutea căruia ne-a făcut stăpâni pe zidirea Sa.
Da, Domnul în nesfârșita-I bunătate pune fiecăruia la îndemână mântuirea, subliniind că a făcut-o pentru toți cei păcătoși câtă vreme ”nu există om fără păcat”, doar Hristos este fără de păcat și ”puternic a ierta păcatele”. Condiția este să spunem cu fiul cel care în rătăcire și-a risipit tot avutul primit de la Tată: ”Părinte am greșit la cer și înaintea Ta”: la cer pentru că acolo este împărăția lui Dumnezeu, înaintea părintelui căruia îi datorăm viața și care, oricât ne-am îndepărta ne așteaptă cu brațele deschise să ne redea vieții duhovnicești. Dreptatea face loc iubirii care singură poartă spre veșnicie, așa cum Vechiul Testament duce spre Noul Testament, de la cuvintele lui Dumnezeu ”Eu sunt Cel ce sunt” la Dumnezeu –Iubire, care se jertfește pe Sine ca ”tot cel care va crede să aibă viață veșnică”. La vremea lui, Antim Ivireanul scria că ”față de iubirea de oameni a lui Dumnezeu să ne aflăm pururi ticăloși și în nevoi … El numai așteaptă rugăciunea noastră, ia aminte să auză glasurile noastre, stă pururi cu urechile deschise, pentru ca să ne asculte, îndată ce vom chema numele Lui cel sfânt”.
Cum Pilda nu are un sfârșit, o înțelegem că e o invitație la necesara judecată de sine; vedem cum fratele cel mare, drept în judecata sa, a primit acum darul iubirii împărtășit de Tată. După primele clipe ale neînțelegerii, se deschide orizontul comuniunea de iubire, în virtutea ascultării pe care a arătat-o tatălui fără să se gândească la răsplată până atunci. Și iar ne îndreptăm ca de obicei pașii sufletului spre ”grădina Ghetsimani” însoțindu-ne cu poetul și medicul martir Vasile Voiculescu: ”Tu neîntreruptă Bucurie și Festine/ Tu Domnul marelui praznic al vieții ne dai povață/ Cine nu ospătează singur, ci cu Tine/Transfigurează orie-mbucătură în viață!”
Elena Solunca Moise
