de Elena Solunca Moise
Credința în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu a făcut ca femeia canananeană să se roage pentru eliberarea fiicei sale de demonul care o chinuia și, stăruind, copila i-a fost vindecată iar ea eliberată de durerea care îi întuneca viitorul. Uimit parcă, Hristos a spus în fața tuturor: ”O femeie, mare e credința ta”, adăugând ”fie ție după credința ta”. Stăruie în timp întrebarea: Ce este credința?” Au fost date răspunsuri nenumărate și toate se pot cuprinde ca într-o acoladă în definiția dată de Sf. Ap. Pavel după care credința este ”adeverirea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor nevăzute”. Altfel spus, cele sperate devin adevărate și cele nevăzute se fac aidoma celor care se văd într-o convertire de natură să întemeieze puterea omului de a vedea ceea ce ochii nu o pot face. E o stare a spiritului opusă celei care face ca acei care văd să nu vadă din pricina orbirii sufletești spre care o poartă iubirea de sine. Este o formă de proiecție a ego-ului care anulează orice altă imagine cufundând-o într-un întuneric ce, în cele din urmă îl va acoperi pe iubitorul de sine. O spunea cel care, ca fariseu, nu a crezut că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și prigonea râvnitor pe creștini pentru ca apoi să devină Apostolul neamurilor; o scria celor de un neam cu el și prin ei nouă tuturor și din toate timpurile. Și totuși? Cum se face că credința este o dimensiune esențială a omului pe care îl definește încât s-ar putea afirma: spune-mi ce credință ai, ca să spun cine ești. Cât despre atei, un gânditor contemporan invită să ni-i imaginăm într-un avion și vom vedea , după prima turbulență, că nu va mai fi niciunul necredincios. Cum să crezi însă într-un Dumnezeu nevăzut mai ales atunci când te încăpățânezi să te consideri ”buricul pământului” și nu realizezi că, cupă spusa lui David, ”Tu m-ai făcut, nu eu”? Cum viața este un dar venit de la Dumnezeu, credința este legătura ce o păstrăm în suflet nu ca amintire ci ca prezență perpetuă pentru cel făcut să fie ”cunună a creației”. Rugăciunea este o împreună vorbire cu Tatăl Ceresc A-tot-prezen ca celui creat cu Cel care l-a creat și în ea ne regăsim adevărata identitate. Nu așa fac fariseii din toate timpurile când, rugându-se, nu se arată a fi recunoscători ”Celui ce toate cu înțelepciune le-a făcut”, ci căutând vorbe vicleșugite se înalță pe sine. Adică, slava lui Dumnezeu aduc slavă lui Dumnezeu cât să se înalțe pe ei. Dar, cum poți tu, care ai viața străjuită de moarte să te înalți în fața lui Dumnezeu, Cel fără de moarte, zicând ”Eu sunt Cel ce sunt”? Cum pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut, rămâne credința ca singura legătură prin care putem năzui a fi, cum spunea Vasile Voiculescu, ”contemporani cu veșnicia” pentru că Dumnezeu rămâne cu noi. Cât de mare este acest dar vedem dacă luăm seama la cunoaștere, chiar și aceea științifică, mereu tributară unui timp cum scria Eminescu: ”Ce un secol o spune, ceilalți o dezic”. Dumnezeu ne-a dăruit credința și așteaptă din parte-ne iubire pentru semenii noștri ca împreună să reușim a rupe cătușele vremelniciei vieții.
Ca întotdeauna ne vine în ajutor Fiul lui Dumnezeu și o face paideic pornind de la o întrebare de o actualitate nedezmințită: ”Dar Fiul Omului când va veni va găsi credință pe pământ?” Ca atunci, ca mereu de altfel, se împăunau zicând că sunt mai presus de semeni prin credința înălțându-se și cerând imperativ ascultare totală, ca și cum doar ei erau îndreptățiți a se înălța pe sine și să decidă ce să facă ceilalți semeni ai lor. Tuturor, Hristos ne pune în față spre luare aminte pilda vameșului și a fariseului, din formulare conturând răspunsul ce urma a fi dat. concret, nu se numește nici un păcat pentru că știm, ”nu e om fără de păcat” și decisivă este atitudinea omului față de cele făptuite înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Singur fără de păcat este Fiul lui Dumnezeu care s-a făcu Fiu al Omului, spre bună aducere aminte că, la început, nici omul nu avea păcat. Nevoia de mântuire devine o realitate abia după căderea lui Adam pentru că, odată ajuns în perimetrul strâmt al lui ”aici” realizează cu singur este incapabil să revină la demnitatea dintâi. De păcătuit o facem singuri, neascultând de Dumnezeu și făcând voia vrăjmașului, dar, copleșiți de răul făcut, nu avem cum ne putem elibera și mai mult, adesea, ne lăsăm furați de ele ca într-un carusel ce nu se oprește. Iubire desăvârșită fiind, Cel Atotputernic, a trimis pe Fiul Său ca tot cel ce crede să aibă viață veșnică.
Singură mila lui Dumnezeu ne poate elibera
Mai întâi îl vedem pe vameș, disprețuit de mai toți dar care a dobândit darul pocăinței și cere milă, negăsind la sine nici un motiv să fie mântuit. Abia apoi fariseul, membru al unei grupări caracterizate prin ritualism exacerbat care, nu odată acoperea lipsa de conținut vine imposibil de acoperit cu trufia. Când în tine însuți nu mai afli loc pentru altcineva și pe Dumnezeu îl percepi doar exterior, nu-ți rămâne decât să te intoxici de tine însuți, amăgindu-te și, nu odată, pretinzând și să-ți urmeze. Într-un asemenea suflet, credința este sufocată și bietul om rămâne orb chiar văzând, urmărit de întunericul din el ca de un blestem. Noi ne mărturisim credința în rugăciune – fiecare și împreună la Biserică – rostind în fiecare zi ca o reînnoire recunoscătoare a identității noastre, a rostului nostru pe pământ și se împlinește în fapte pe măsură. Credința, care ”vine prin auz” este un și ea dar al lui Dumnezeu, Cel pe care nimeni nu-L poate vedea și să rămână viu: ”Pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea”. Ca dar al lui Dumnezeu, credința cuvine-se a fi primită astfel spre a o înmulți urmând poruncile Sale, prin care ne putem redobândi veșnicia vieții. Credința este și putere tocmai pentru că determină orientarea voii spre voia Părintelui ceresc care, dacă nu ar fi fost cu noi cum încredințează David, ”ar fi trecut peste sufletul nostru valuri înspăimântătoare”. Cum să nu ne închinăm Lui Dumnezeu, care toate câte a voit le-a făcut în cer și pe pământ. Smerenia în fața Domnului înscrisă în firea omului și El ne va ridica răspunzând rugăciunii ca lui David cel care a spus: ”Iată am dorit poruncile Tale; întru dreptatea Ta mă viază/ Să vină peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta după cuvântul Tău.” Cei bolnavi de trufie, căci boală e, nu au cum să se vindece singuri spre a fi bineplăcuți lui Dumnezeu câtă vreme, înălțându-se pe ei, nu au sprijin. Ei se aseamănă cu acel care vrea să zboare fără aripi. E adevărat, el știe ce este zborul, dar are nevoie de puterea ca s-o poată face și nu o poate dobândi câtă vreme inima rămâne lipită de pământ de care nu pot nicicum să se desprindă.
Eliberatoare cu adevărat este smerenia, mama tuturor virtuților și, primul care o arată dându-se pildă tuturor este Fiul lui Dumnezeu care s-a smerit făcându-se Fiu al Omului ca pe om să-l facă a fi ca odinioară ”cunună a creației”. Mai înainte s-a smerit Sf. Ioan Botezătorul, ”cel mai mare născut din femeie” când profețind pe cel ”născut din Fecioară” a spus că, aplecându-se, nu este vrednic măcar ”să-i dezlege cureaua sandalelor”. Dată de Dumnezeu, credința nu poate fi ”tranzacționată” câtă vreme, pentru de-a pururi, nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu și să rămână viu. Nici prin înțelepciunea proprie omul nu are nici o posibilitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu, cum spune Apostolul Neamurilor, fiindcă nu vedem decât ”în ghicitură” cum atestă întreaga istorie a cunoașterii, inclusiv aceea științifică. Cum să cunoască cel mărginit nemărginirea? Într-unul din Psalmii săi, Arghezi mărturisește: ”Tu ești proaspăt și nou în vecie”, iar omul e doar ”o eroare orgolioasă care se corectează progresiv, o balanță în legănare căutându-și polul mobil, fără să-l găsească precis”. Trudit de gânduri, poetul cere ca oarecând, Domnul să-i facă un semn, să-i trimită ”un pui de înger”. Dacă vedem întreaga cunoaștere ca o sferă care se mărește progresiv cu fiecare achiziție, suntem obligați să recunoaștem că și punctele de contact cu necunoscutul se înmulțesc corespunzător. Iubitorul de oameni dăruiește și nu caută cui anume o face; El dăruiește și, spre se bucura de el, omul trebuie să se pregătească spre a-primi spre a-l înmulți. Tatăl copilului demonizat a intuit nemărginirea credinței când l-a rugat pe Hristos să-l vindece: ”Cred Doamne, ajută necredinței mele!” Ca să întărească credința, Hristos, alungând vrăjmașul spune ”și să nu mai intri în el”.
”Pocăința omului, sărbătoarea lui Dumnezeu”
Cum vedem însă, fariseul nici nu-și punea problema credinței și în inima-i împietrită nu a găsit nimic altceva decât a-și face din rugă prilej de a se înălța pe sine, uitând că la capăt îl așteaptă moartea. Prin secoli, Rilke se tânguie: ”Mare e moartea/Ai ei suntem și când gura ni-e surâzătoare/Atunci când viața o credem în toi/ Moartea cutează să plângă adânc în noi.” Omul, după întruparea Fiului lui Dumnezeu, nu mai este o ”ființă spre moarte”, ”Sein zum Tode” de care vorbea Heidegger, ci o ființă spre înviere și aici credința își dezvăluie puterea eliberatoare. Dar cum se poate recunoaște credința? Sf. Ap. Iacob o definește într-o manieră negativă: ”credința fără fapte moartă este.” Desigur, un prim și cel mai important reper este dragostea pentru Dumnezeu care se traduce în lucrarea Voii Lui, cum a arătat în chip desăvârșit însuși Fiul Sau. Mai este și acel dor – ”dorul dor”, cum spuneau străbunii, care transfigurează omul, îl îndumnezeiește, îl face să voiască din tot sufletul a face Voia lui Dumnezeu singura posibilitate de a fi împreună deplin.
Împreună vorbirea și lucrarea cu Dumnezeu proiectează omul între alte dimensiuni ale existenței unde se ajunge urmând acele ”rațiuni ale inimii” de care vorbea Pascal. Inima vede mai departe decât o fac ochii trupești care se ajung doar până la hotarul cu lumea de dincolo. O presimțea Rilke atunci când se ruga: ”Stinge-mi lumina ochilor, Te pot vedea/ Acoperă-mi urechile, te-aud ușor/ Fără picioare către Tine pot umbla/ Și fără gură, pot să Te implor/ Frânge-mi în două brațele, la fel Te va cuprinde inima în loc/ Iar de-mi vei arunca în creier foc/ Pe sânge Te voi duce mai departe.” Scrutând adâncul cel mai adânc al sufletului ”prund de păcate” vom găsi că Însușii Dumnezeu este primul are credință nestrămutat lucrătoare totuna cu Iubirea, și ne asigură Sf. Ap. Ioan că:”Dumnezeu atât a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” . Credința se raportează la realitatea dată pe care o poate transfigura prin iubire. Asta nu cum o fac fariseii tuturor timpurilor prin declarații grandilocvente care acoperă adesea nesinceritatea ci prin concretețea faptelor. Dar ”Domnul cunoaște gândurile oamenilor că sunt deșarte.” Fapta nu poate fi contrazisă și ne amintim că atunci când Sf. Ioan Botezătorul a trimis pe ucenicii săi să-L întrebe pe Hristos dacă este El cel Trimis au să aștepte pe altul, Mântuitorul i-a spus să meargă și să spună ce a văzut: ”orbii văd, șchiopii umblă, surzii aud, morții învie și săracilor li se bine-vestește.”Adesea se spune că credința mută munții din loc tocmai pentru a da o măsură cât de apropiată de puterea ei.
Credința, sau ceea ce numeau fariseii astfel era vidă de putere fiindcă nu era ”dreaptă”, abătută fiind de fapte care dezicea vorbele. Ei nu-L slăveau pe Dumnezeu ”toate câte ne-a dat nouă” așa cu s-ar fi cuvenit ci, că să-l amintim pe Eminescu, o făceau ”înălțându-se de ei”. Dar, până unde se poate înălța omul, căci dincolo de moarte nu are cum o face? Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a înălțat dar după ce, întrupându-se s-a jertfit până la moarte ca să înalțe omul. Care sunt consecințele acestei înălțări de sine se pot constata în ceea ce astăzi este numit fenomenul ”Dunning”. Este vorba de situațiile, foarte frecvente, în care omul își asumă mulțime de calități, confecționându-și o imagine care să-l înalțe în fața semenilor peste măsură. Acestui scop îi este subordonat un adevărat arsenal de metode pentru a prezenta o imagine cât mai atractivă. Fenomenul are dimensiunile unei pandemii și este între principalele cauze care au determinat și întrețin criza contemporană incapabilă să ”îndrepte” omul intoxicat de sine, otrăvește mediul și pare a-l întrece până și pe fariseu. El, de bine de rău, spunea un adevăr ce putea fi verificat, și doar trufia era pricina pentru care nu se putea îndrepta în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Hristos spune:”Învățați-vă de la Mine că ” sunt blând și smerit cu inima.”
Doamne, milostiv fii mie, păcătosului
Ceva mai la o parte , cu capul plecat și bătându-se în piept, vameșul se ruga: ”Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”. Nu și-a inventariat păcatele, cum vameșul și-a înșirat calitățile, s-a rugat cu sinceritate și Domnul i-a primit ruga. Dacă Adam, la începuturi, și-ar fi recunoscut vinovăția și din trufie nu ar fi arătat spre Eva, și, de ce nu, chiar pe Însușii Creatorul zicând:”Femeia pe care mi-ai dat-o Tu” poate am fi avut o altă istorie. Cineva ar putea spune că era normal ca vameșul să se roage astfel câtă vreme păcatele îi erau la vedere pe când ale fariseului nu. Asta îl și determină pe fariseu ca, mulțumind lui Dumnezeu pentru ”calitățile”, nu ezită a spune, la sfârșit că ”nu e ca acest vameș”. A încălcat astfel porunca iubirii câtă vreme disprețul e o înjosire nemotivată a celui de lângă noi, după cum indiferența exprimă indirect ura față de cel asemenea nouă. Fariseismul e ca o boală și ne-ar fi de folos să-l rugăm pe Dumnezeu să ne ferească degrab până nu, agravându-se să ajungem singuri în ”întunericul cel din afară”. În schimb, vameșul nu ascunde nimic și, rugându-se lui Dumnezeu, nu se învestmântează în hlamida vorbelor, ca împăratul din povestea lui Andersen. El se arată stând ”gol” de faptele mântuirii și cere ”milă”, cum făcea David: ” Miluiește-mă Doamne după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea…Ție Unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut.” Vameșul are și credința mărturisită că, neavând fapte vrednice de a se numi drept, numai Dumnezeu singur îl poate milui. În ruga sa atât de scurtă regăsim laolaltă credință, smerenie, pocăință și speranță că numai la Dumnezeu află ”toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit” Mila pentru care se roagă vameșul este o putere lucrătoare câtă vreme a plecat ”îndreptat”, adică în respectul făptuitor de învrednicire .
Hristos spune că nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască nu a judecat pe fariseu și doar o singură dată îi mustră: ”Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu lăsați…cu fățărnicie vă rugați îndelung; pentru asta mai multă osândă veți lua.” Fariseului cel care, înălțându-se pe sine pretindea să-i fie respectat cuvântul pe care singur îl încălca Hristos îi opune vameșul care stătea mai retras, socotindu-se nevrednic și, rugându-se o făcea bătându-se în piept. Își lovea trupul, cel mai vulnerabil și cum se mai spune este ”o bună slugă dar un rău stăpân”; își bătea pieptul locaș al inimii din care știm că pot ieși multe rele ce spurcă omul. Sufletul, spune Blaga, e prund de păcate, e ”nimic și e de toate” și ”cerul tău se naște/ca o lacrimă din plânsu-ți”, din pocăința ce aduce curăția ochiului spre a vedea drept calea pe care Domnul ne cheamă a o urma întru împreună-fiare. Hristos nu l-a judecat pe nici pe vameș, nu a spus nimic doar că el a plecat ”mai îndreptat” a făcut un pas spre mântuire, Cuvintele ne sunt adresate tuturor și fiecăruia pentru că în fiecare există un fariseu gata a ieși în față, ”înălțându-se pe sine” și un vameș a cărui rugă nu o auzim pentru că nu vrem seduși de gasul amăgitor al cine știe căror sirene. Concluzia este formulată în termenii unei sentințe: ”pentru că oricine se înalță pe sine se va smeri iar cel care se smerește pe sine se va înălța”. Este întocmai ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului pentru că și Adam, întâiul om nu s-a născut cu păcat, a căzut în păcat prin neascultare. Ca Fiu al Omului și Hristos a fost ispitit dar a biruit ca Fiu al lui Dumnezeu, făcându-se nouă Cale ale cărei repere rămân pentru de-a pururi: Nu numai cu pâine se va hrăni omul ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu. Ne e pildă neîncetat Fecioara Maria care a spus îngerului bine-vestitor: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”). Hristos însușii, încercat de diavol care i-a spus să se arunce din înălțime că Domnul, după cuvântul Său, va trimite îngerii săi să nu cadă și când a spus: ”Să nu-l ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.” Pentru că nu îi este dat celui creat să-l încerce pe Creator. La ultima și cea mai puternică ispită, aceea a puterii Mântuitorul pur și simplu îl izgonește: ”Piei blestematule. Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai Lui unuia să-I slujești”. Și așa, făcând întru toate Voia Tatălui i s-a dat ”toată puterea în cer și pe pământ”. Și dacă Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului a făcut-o o putem face și noi urmându-L după ce, lepădându-ne lumescul din noi, ne asumăm crucea și urmăm lui Hristos care cheamă pe cei care vor a-L urma. Judecata va fi la sfârșitul veacurilor când Hristos va veni ”în slavă să judece vii și morții” instituind Împărăția Lui care este fără sfârșit. Stăpânitorul acestei lumi căzute, al acestui ”aici” este diavolul, care ne-a despărțit (diabolon) de Dumnezeu cu încuviințarea omului.
Urcând treptele smereniei reale ajungem slujirea semenului, după cum Hristos Însuși a făcut-o: ”Căci Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să slujească”. Atunci când cei doi frați își disputau locul de lângă Hristos, răspunsul este pentru toți oamenii deopotrivă: ”Cel care vrea să fie primul, să fie cel mai de pe urmă dintre toți” și ”cel care vrea să fie cel mai mare, tuturor să le fie slugă”. Pe toate să le punem la inimă cu luare aminte ca, după cuvântul Sf. Ignatie Teoforul, nu doar să ne numim, ci să fim cu adevărat creștini.
Elena Solunca Moise
