„Legenda neagră” este „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil”¹⁵.

Revista Contemporanul ne face onoarea de a ne permite preluarea unui studiu apărut doar în ediția sa tipărită:

IOAN-AUREL POP ŞI MISTIFICAREA ISTORIEI NAŢIONALE

de eminescologul Theodor Codreanu

Cât de simplă şi cât de complexă, în acelaşi timp, este problema identităţii româneşti o confirmă, în ultima vreme, tot mai mulţi istorici, intelectuali de diverse formaţii, după ce Marea Unire de la 1918 părea să fi tranşat definitiv destinul românilor după un mileniu de desfacere şi de facere a „insulei de latinitate” orientală, „mereu roasă pe margini” (Mihai Eminescu), într-o naţiune matură, capabilă să intre, cu drepturi depline, în rândul celor europene care au făcut istoria bătrânului continent şi, prin extensie, a întregii civilizaţii şi culturi globale (Constantin Noica, De dignitate Europae, 1988). Am pus în prim-plan desfacere, fiindcă, aşa cum a argumentat, la vremea lui, Dimitrie Cantemir¹, foarte bun cunoscător al istoriei universale, Daco-Romania, prin care el înţelegea toate ţările româneşti, „toată Ţara Românească (care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian”, imagine preluată şi augmentată, cum arată acad. Ioan-Aurel Pop², de către Şcoala Ardeleană, paternitatea teoriei romanităţii pure aparţinându-i, de facto, marelui moldovean, chit că a crezut că-şi poate mântui poporul sub oblăduirea ţarului slav Petru cel Mare, pe care-l considera „occidentalizat”.

Cât priveşte facerea României, timp de un alt mileniu, oglinda cea mai revelatoare mi se pare a fi exemplara carte a lui Ioan Lupaş³, Istoria unirii românilor (1937), probabil cel mai bun „manual” de istoria românilor care s-a scris vreodată şi care ar trebui să fie carte de căpătâi în învăţământul preuniversitar, dar nu numai. Faptul ar fi posibil numai în împrejurarea în care diriguitorii învăţământului românesc ar fi români nu doar cu numele, realitatea arătând limpede că aşa se manifestă, ca străini, dovadă stând cele trei decenii de reformă educaţională ale căror rezultate se văd şi din faptul că istoria românilor a fost eliminată din „curiculă” şi înlocuită cu surogate „corect politice”, dictate parcă din alte zări, similare cu acele care au făcut posibilă marea reeducare a tinerelor generaţii prin faimosul manual semnat de Mihail Roller. De altfel, Ioan-Aurel Pop se miră, la un moment dat, cu privire la soarta capodoperei eminesciene Doină, acuzată de xenofobie atât în anii comunismului, cât şi după 1989: „Ceea ce este mai mult decât paradoxal este avatarul poeziei «Doină», care a fost interzisă de comunişti, cu argumente asemănătoare celor de-acum. Acum, fireşte, nu este (încă!) oprită de vreo cenzură poezia, dar este criticată din motive asemănătoare celor invocate de ideologii comunişti”⁴. Să fie acum vreo diferenţă între cenzura comunistă şi acuzele de azi? Dacă ar fi, atunci i-am putea bănui pe tinerii istorici şi ideologi actuali fie de neghiobie, fie de lipsă de inteligenţă, ultima producând ceea ce Mihai Ralea numea (în Valori, 1935) confuzie a punctelor de vedere. În loc de disjungere a sistemelor de referinţă, inteligenţa precară sfârşeşte prin a pune o etichetă compromiţătoare şi răzbunătoare. Una dintre cele două studente de la Fizică, luate ca exemplu de Ralea, nemaiavând argumente în dispută, izbucneşte în plâns şi aruncă eticheta: Aşa-mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Cum Eminescu al Doinei nu putea fi declarat tuberculos, el a trebuit să fie stigmatizat cu două etichete şi mai grozave: xenofob şi nebun! Diferenţa de studenta de la Fizică vine de acolo că noii stigmatizatori nu izbucnesc în plâns de ciudă că sunt nevolnici, ci, pur şi simplu, atacă în trombă, având arma teribilă a ideologiei, aşa cum o aveau şi comuniştii. În consecinţă, vine întrebarea capitală: există vreo diferenţă între ideologia comunistă şi cea a „demitizanţilor” de azi? Aparenţele ar spune că da şi domnul acad. Ioan-Aurel Pop subliniază unele diferenţe: comuniştii clasici mergeau direct la ţintă, făţiş, îngroşând incompatibilitatea cu făurirea marelui ideal al omenirii, încât, volens-nolens, acuzatul trebuia să se recunoască vinovat şi exclus din sistem, condamnat la damnatio memoriae, dacă nu destinat închisorii şi morţii. În faimoasa Camera 4 Spital, Eugen Ţurcanu reuşea performanţa ca individul torturat să se recunoască un „bandit” abominabil: „Subsemnatul bandit…”⁵. Fireşte, cu totul altfel se prezintă „demitizanţii” identităţilor naţionale, globaliştii mancurtizaţi care nu mai cred în existenţa naţiunilor. Ei se erijează în spirite subtile, umanitariste, progresişti, luminaţi, ascunzându-şi „cu talent” de eseişti sărăcia ontologică, având avantajul că sunt susţinuţi de structuri sociale şi culturale bine finanţate atât oficial, din interior, cât şi din exterior. Dintr-o asemenea poziţie, facerea timp de un mileniu a naţiunii române li se pare foarte lesne de desfăcut, de a o arunca la coşul de gunoi al istoriei, care istorie, fireşte, începe cu ei. Chiar în aceşti termeni s-a apucat să „demitizeze” istoria naţională noul Roller al istoriografiei actuale, un anume Lucian Boia, un mistificator de duzină, cu un succes fulminant de public, căci întotdeauna mediocritatea a răzbit triumfal în faţa realităţilor complexe şi profunde ale geniului uman. Ioan-Aurel Pop invocă, pe bună dreptate, o observaţie a lui Alexis de Tocqueville: „O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă.”

După „demascarea” miturilor istoriei româneşti, Boia trebuia să ajungă la mitul Eminescu, despre care a scris o carte chiar în termeni de facere şi desfacere, trecând, acum, în ochii snobilor şi ai necunoscătorilor, drept „reformatorul” eminescologiei⁶, cum a fost prezentat într-o emisiune la Televiziunea Naţională (fireşte, chiar de ziua Culturii Naţionale, pe 15 ianuarie 2016). Sau cum se exprimă Ioan-Aurel Pop în ilustrarea exemplului propagandistic 3: dacă se pleacă de la ideea că scopul central „este integrarea românilor în Europa”, ca şi cum aceştia ar fi o populaţie căzută de prin Africa ecuatorială, atunci se pleacă „de la premisa că românii sunt prea naţionalişti ca să poată face acest lucru; prin urmare, se iau măsuri de eliminare a patriotismului, a sentimentului naţional; sentimentul naţional se leagă de Eminescu. Urmare: distrugerea lui Eminescu!”⁷ Şi aşa a apărut răsunătorul număr 265/1998 al revistei „Dilema”, urmat de alte „demitizări” sforăitoare, culminând cu „capodopera” Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit. Comuniştii au condamnat Doina eminesciană în numele înfrăţirii între popoare, împotriva culturii naţionalist-burgheze. Ideologii de azi o fac în postură de moştenitori ai marxismului cultural, pe filiera troţkistă a Şcolii de la Frankfurt. Aşadar, coincidenţele remarcate de Ioan-Aurel Pop privitor la evaluarea capodoperei eminesciene nu sunt deloc întâmplătoare: aceeaşi ideologie de sorginte marxistă îmbrăcată în straie mai atrăgătoare, de ordin cultural, cum este recunoscută „corectitudinea politică”⁸.

Slăbiciunea mistificatorilor „raţionalişti” vine de acolo că nu înţeleg complexitatea miturilor, deşi gândirea modernă a adus contribuţii cardinale în atare privinţă. Boia confundă mitul cu minciuna, cu o ficţiune, simplificându-l la nivelul propriilor mistificări. Problema e, atrăgea atenţia Claude Lévi-Strauss (1908-2009), în Gândirea sălbatică, nu „cum gândesc oamenii în mituri, ci cum miturile gândesc în oameni, fără ştiinţa lor”. Neînţelegând această adâncime creatoare a arhetipurilor, „demitizanţii” cred că „miturile” pot fi „demitizate”, adică transformate în propagandă, instrumentul central al ideologiilor. Astfel, se presupune că propaganda ideologică poate „desface”, decapita miturile. Este marea satisfacţie „estetică” şi a lui Lucian Boia. În realitate, cum observă Hans Blumenberg (1920-1996), „Nu există nici un sfârşit al mitului, deşi există mereu actul estetic autoritar al încheierii mitului.” „Metaforologia” lui Blumenberg argumentează că metafora/mitul sunt mai aproape de adevăr decât orice speculaţie factologică exploatată propagandistic, sub specia unui fals „realism”. O spusese încă Aristotel care punea poezia deasupra istoriei privitor la apropierea de adevăr. La Boia, perspectiva e alta: el creează basne convins fiind că „desface” basne. Dar, cum spune, pătrunzător, Emil Cioran, atunci când „Miturile redevin concepte, aceasta este decadenţa”.

Ioan-Aurel Pop mărturiseşte că istoricii profesionişti de azi i-au reproşat că acordă o atenţie cu totul nemeritată mistificatorului Boia. Mai mult de atât, spiritul său echilibrat, obiectiv, de exemplară urbanitate, avansează un mare respect faţă de „colegul” de la Universitatea din Bucureşti, recunoscându-i talentul eseistic care i-a adus o mulţime de fani, ca în fotbal şi-n muzica uşoară. În Cuvânt înainte la a doua ediţie a cărţii-replică Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014), Ioan-Aurel Pop explică de ce este nevoie de a scoate în evidenţă anomaliile imediate declanşate de cărţi precum cele ale lui Boia. menite să schimbe mentalitatea unei populaţii, în sensul disoluţiei conştiinţei naţionale. Zgândărindu-i daimonicul orgoliu pricinuit de succesul la publicul neştiutor, Boia nu s-a mulţumit cu „gloria” de o zi, ci a republicat periodic Istorie şi mit în conştiinţa românească (dar şi alte cărţi ale sale, între care De ce este România altfel?) atât în ţară (răsfăţat de generozitatea şi de publicitatea Editurii Humanitas), cât şi prin traduceri în alte limbi, încât a întrecut până şi aşteptările propagandei maghiare antiromâneşti, care a ajuns să-l considere istoric oficial al Ungariei! Mai mult de atât, a distorsionat până la mutilare „şcoala istoriografică” de la Universitatea de la Bucureşti, inoculându-le tinerilor istorici că pot face ştiinţă fără cercetare serioasă, doar cu slogane eseistice, repurtând un succes nebun în rândul generaţiei Facebook: „aproape adolescenţi (nu atât prin vârstă!, n.n.), fără lecturi temeinice, cei în cauză, amăgiţi de paginile exaltate, cursiv redactate, atractive, uşor de citit, aparent logic argumentate ale istoricului menţionat şi ale elevilor Domniei Sale, cad uşor în extaz. Ei nu se mai îndreaptă niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre Micu, Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi Kogălniceanu, nici spre Onciul sau Panaitescu, nici spre Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir sau Prodan şi nici spre Iorga, mai ales spre «naţionalistul» Iorga! Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul în bloc, îşi condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul incert. Aceste atitudini sunt efectul propagandei făcute prin intermediul unor lucrări precum cea aflată în atenţie”⁹. Altfel spus, ceea ce învăţământul preuniversitar denaturează prin puţinătatea orelor de curs şi prin lipsa, din programă, a Istoriei românilor, se desăvârşeşte în mistificările din cărţile lui Boia şi ale discipolilor săi. Oare nu 28 dintre aceştia au semnat un „indignat” protest împotriva Apelului la identitate, suveranitate şi unitate naţională, semnat de 101 de academicieni, la 8 februarie 2017, acuzându-i, desigur, de „tuberculoză” (naţionalism, antieuropenism etc.)? Noroc că nu au citit Declaraţia de la Paris semnată de 13 mari personalităţi din zece ţări europene (în mai 2017), că înfoliaţii ideologi i-ar fi făcut harcea-parcea şi pe aceştia, în numele dragului marxism cultural. Fireşte, să-i spui asta în faţă „istoricului” ar suna ca blasfemie, atac la persoană, denaturare a strălucitelor sale realizări în domeniu. El să continue marxismul din anii comunismului când tocmai asta pretinde a combate?! Viclenia vine de acolo că propaganda ceauşistă reuşise să compromită atât de vârtos sentimentul patriotic, încât tot ce ţine de naţional este acum uşor de echivalat cu comunismul sau cu absurditatea conceptului de naţional-comunism care închide în sine o flagrantă contradicţie în termeni. În virtutea acestei aberaţii, comunismul nu ar fi fost răpus de naţionalism, ci de disidenţa urmaşilor Kominternului, în frunte cu Silviu Brucan şi Ion Iliescu. Este vorba aici de o şmecheră uzurpare istorică rezultată din dedublarea evenimentelor din decembrie 1989: pe de o parte, revoltaţii care au pornit împotriva regimului având în inimi şi pe buze imnul Deşteaptă-te, române!¹⁰, iar, pe de alta – uzurparea profundului sentiment naţional de către gruparea Silviu Brucan, autoînvestită să perpetueze puterea vechiului internaţionalism marxist prin reformarea sistemului sovietic. Era chiar tema fierbinte a proaspetei cărţi din 1990 a lui George Soros, pe care el a adus-o în geamantan, în primele zile ale lui 1990, când, în postura istorică de prim străin sosit pe aeroportul Otopeni (închis atunci curselor internaţionale), înlocuia învechitul Manifest al Partidului Comunist de la 1848 cu noua biblie, Opening the Soviet System, carte tradusă imediat la Editura Humanitas¹¹, adică tocmai acolo unde îşi publică, triumfător, capodoperele şi Lucian Boia. Ciudate coincidenţe!

Oare cine a răsturnat regimul Ceauşescu, revoltaţii care au murit seceraţi de „terorişti” sau eminenţa cenuşie Silviu Brucan şi ai lui? Istoricul american Larry L. Watts spune că revoluţia a fost naţională: „Într-una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, «naţionaliştii» au fost prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de piaţă şi ai democratizării”¹². Dovadă că aceia care s-au jertfit, au cucerit esenţialul: imnul Deşteaptă-te, române!, cu el pe buze, încredinţaţi că vor cuceri libertatea acum ori niciodată. Însă doar acest imn le-a fost îngăduit, fiindcă restul a căzut în grija „viclenelor uneltiri” ale urmaşilor lui Iuri Andropov¹³, reformatorul pus în ecuaţie practică de către Mihail Gorbaciov. În asemenea complicată ţesătură, a fost floare la ureche ca naţionalismul să devină ţapul ispăşitor al istoriei postdecembriste, punându-i-se în cârcă toate relele de pe pământ. România s-a dovedit a fi teritoriul ideal de neantizare a sentimentului naţional, încât trebuia repetat, izomorfic, faimosul „experiment Piteşti”, acum însă în cu totul alte obrăzare cultural-educative. Românii trebuiau să şi-l facă singuri, stimulaţi, abil, cu umbre care nu sunt, menite să-ntunece vederea, vorba poetului: „Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,/ Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’.” Putea fi iertat Eminescu pentru dezvelirea adevărului? Nu, fiindcă nici Engels, coautorul Manifestului Partidului Comunist, nu i-a putut ierta pe paşoptiştii din cele trei ţări româneşti, fiindcă ar fi trădat revoluţia proletariatului mondial, deturnând-o într-o revoluţie naţională. Românilor li s-au ascuns capetele de acuzare ale marelui Friedrich Engels, pentru că trebuiau puse în execuţie de către duşmanul natural al poporului român, cum a numit Take Ionescu imperiul ţarist moştenit intact de către imperiul sovietic, cu şi o mai mare cruzime. Imnul lui Andrei Mureşanu s-a născut împotriva celuilalt duşman natural, grofii maghiari, vizând însă întreg spaţiul locuit de români: „iataganul barbarei semilune”, „cnuta” muscală, „despotismul” maghiaro-habsburgic. Pentru toţi aceştia românii erau obstacol istoric, inclusiv pentru părinţii revoluţiei mondiale. O spune răspicat Engels, în anul de graţie 1848, redescoperit de istoricul american Larry L. Watts: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte”¹⁴.

Aşa a început legenda neagră a unui popor care încerca să iasă din tara „a pizmei răutate”, din „oarba neunire la Milcov şi Carpaţi” către libertate şi către năzuinţa de „a fi pururi fraţi”, incomodând enorm imperiile vecine. Legenda neagră nu s-a abătut, de-a lungul istoriei, doar asupra românilor. Despre fenomen, au scris mulţi autori, de la Alfredo Alvar până la Tratatul de dezinformare al lui Vladimir Volkoff. Primul definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil”¹⁵.

Philip Wayne Powell arăta că Spania a fost supusă, în Evul Mediu, timp de aproape patru secole, unui asemenea stigmat, văzută de restul Europei ca simbol al reacţiunii, intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, încât spaniolii înşişi ajunseseră să creadă în imaginarul „legendei negre”, căzând în complexul urii de sine, care i-ar fi putut nimici ca naţiune dacă nu se producea, la timp, Renaşterea naţională. De la 1437 (Unio Trium Nationum) până la Marea Unire, românii transilvăneni n-au fost recunoscuţi ca naţiune şi erau destinaţi să se pulverizeze în masa stăpânitorilor. O tărie etnică, lingvistică şi religioasă uriaşă i-a salvat. Fenomenul s-a repetat, cu mult mai puţin succes, în Basarabia anexată samavolnic de Alexandru I. Românii din Ucraina actuală au cele mai mici şanse să supravieţuiască. Cartea amintită a lui Larry L. Watts aduce argumente puternice că Uniunea Sovietică a supus România unui veritabil război sub spectrul legendei negre. Şi, ciudat, el nu s-a sfârşit odată cu evenimentele din 1989, fiindcă, între timp, ţara a intrat în alte „orizonturi roşii”, cele ale „corectitudinii politice”, care au reuşit să exacerbeze în români o canceroasă ură de sine, semnalată încă de Luca Piţu¹⁶, în 1991, ură ajustată de discordia intraetnică, ambele maladii ajungând la un moment de glorioasă ţiganiadă în anul Centenarului Marii Uniri. Aşa lucrează într-o parte a românilor mitul discordiei din Mioriţa, o jumătate dintre fraţi trebuind să piară pentru ca pizmaşii să triumfe, fără să înţeleagă nimic din recursul la splendoare (N. Steinhatdt) al celui care nu vrea să răspundă la violenţă cu violenţă.

În acest conclav, jubilează colportorii legendei negre româneşti, surprinzător de solidari cu viziunea lui Engels de la 1848. Deşi nu s-a interferat cu imaginea rămasă de la internaţionalistul marxist al secolului al XIX-lea, d-l acad. Ioan-Aurel Pop se ciocneşte de ea, cu asupra de măsură, în cărţile lui Lucian Boia. Este un exemplu emblematic de cum „miturile gândesc în oameni, fără ştiinţa lor”. Demitizantul nu ştie şi nici nu vrea să afle cum nihilismul arhetipal, simptom al urii de sine, operă a diavolului, lucrează în imaginarul cărţilor sale. Nihilistul, ajuns la starea de patologie, se iluzionează că poate să fie o copie a lui Nietzsche sau a lui Cioran, neînţelegând, bunăoară, că negarea lui Dumnezeu la aceştia izvorăşte dintr-o iubire/credinţă atât de puternică, încât devine disperare. Aidoma este iubirea de România, ajunsă pe culmile disperării, a lui Cioran, din Schimbarea la faţă a României, iubire reconfirmată şi în cartea postumă Mon pays. Nihilismul lui Boia este al unui raţionalist încremenit în suprafaţa lucrurilor, într-o euforie incapabilă să coboare în zona lor abisală. Ioan-Aurel Pop descoperă punctul de purcedere a gândirii sale un enunţ formulat într-un interviu din 13 ianuarie 2013: „Minciuna este mitul fondator al României moderne”. Evident că un ins care e văduvit de orice organ pentru adevăr trebuie, fatalmente, să se sprijine exclusiv pe minciună. De aceea, spre exemplu, pentru el Eminescu nu există, este un „mit”, adică o minciună, în limbajul său anamorfotic atât de plăcut nevolnicilor. Nu e un lucru neobişnuit, fiindcă majoritatea oamenilor îşi clădesc existenţa pe minciună. Aşadar, Lucian Boia se află, în chip fericit, în elementul său. În consecinţă, „perspectiva negativistă a autorului s-a extins între timp de la istoriografia românească (de la scrierile despre trecut şi de la autorii lor) la trecutul însuşi. Cu alte cuvinte – crede profesorul Lucian Boia nu numai istoricii şi lucrările lor operează cu minciuni când se referă la trecut, dar trecutul nostru însuşi este o minciună!”¹⁷ Urmare logică: „Dacă minciuna stă la baza fundării României moderne, înseamnă că ţara aceasta nu are nici un rost! Cu alte cuvinte, domnul Boia vrea să-i facă pe români să înţeleagă că proiectul şi realitatea numite România sunt o iluzie, clădită pe fals şi că, în dreaptă consecinţă, această iluzie trebuie să dispară.”

Cel puţin Engels ne condamna în numele unei ideologii internaţionaliste, ca naţiune inertă la glasul revoluţiei mondiale, încât dispariţia ei devenea o necesitate istorică. Lucian Boia nu-i mai acordă naţiunii sale nici această condiţie care o înglodeşte în naţionalismul ce trebuie să dispară de pe glob. Engels constata că românii există totuşi, pe când Boia le neagă şi existenţa în Europa. De fapt, înspre acolo bate şi condamnarea la dispariţie profetizată de Boia, fiindcă şi el are ca sprijin o ideologie la fel de lipsită de fundament ontologic. Derutat o clipă de lipsa totală de afectivitate pentru spaţiul românesc a celui cu care încă speră să dialogheze, Ioan-Aurel Pop alunecă într-o mirare inevitabilă: „Dar de ce era nevoie de negativism? De ce să ajungem la tablourile cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează şi mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce să ne autoflagelăm în aşa măsură încât să îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze de speranţă?”¹⁸ De ce tablourile cele mai negre despre noi înşine? Explicaţia este înduioşător de simplă: aşa porunceşte legenda neagră şi nu există cale de a i te opune, ea lucrând în interiorul incontrolabil al individului virusat de ea.

Mirarea istoricului merge şi mai departe, încercând să afle noi cauze. Admite că ar fi totuşi vorba de un cinism validabil ca reacţie la deşănţarea falsului patriotism din era Ceauşescu. Dar şi aici se strecoară o încurcătură: pe vremea aceea, Lucian Boia scria istoriografie în spiritul marxolog al materialismului dialectic şi istoric. Era el sincer sau urma tot glasul minciunii? Ambele însă înseamnă acelaşi lucru. Boia n-a ieşit întreaga lui viaţă din minciună, care e mitul său personal, cum ar spune Charles Mauron: „Dar dacă întoarcem mesajul naţionalist festivist şi triumfalist în unul complet negaţionist, folosind tehnici insidioase, mai puţin sesizabile de publicul larg, spre ce ne îndreptăm? Avem impresia că domnul Boia preschimbă cu 180 de grade naţionalismul glorios, de care unii dintre noi am avut parte, tot într-un fel de naţionalism, dar pe dos, un naţionalism al urii, al întunericului, al lipsei de speranţă. Spunându-ne – cu eleganţă, este drept – că România însăşi (şi nu doar trecutul ei etc.) este o minciună, oare nu ne îndeamnă să părăsim acest «proiect falit» numit România, să ne luăm lumea în cap, să mergem toţi în ţări demne şi prospere, superioare, tenace, bune, primitoare?”¹⁹

Dar oare „corectitudinea politică” ne-a fost dăruită în alt scop? Nu ne reeducă ea exact în spiritul clamat şi aclamat cu atâtea aplauze, acela de a dispărea ca naţiune, spre a-i transforma pe românii capabili şi apţi de muncă performantă în emigraţi (deja socotiţi la vreo cinci milioane) şi în emigranzi (cum i-a numit Horia V. Pătraşcu²⁰ pe cei care încă n-au părăsit ţara, dar sunt oricând gata s-o facă), pentru ca aceia care se încăpăţânează a rămâne să devină o minoritate? Abia atunci naţiunea va fi cu adevărat o minciună, ficţiunea visată de Engels şi de discipolii săi postmoderni. Iar mirările interogative ale d-lui Ioan-Aurel Pop se prelungesc: „Cum să ajungem să pustiim o ţară prin vorbe de spirit? Nu cunoaştem în această lume popoare care să se fi supărat iremediabil pe propria ţară”²¹. Ce contează atunci când corecţii politic vor să experimenteze până la capăt visurile mesianice ale lui George Soros? Cu cât marea reeducare va înainta, cu atât „vom putea determina tot mai mulţi români să se supere pe ţara lor şi să considere drept edenice toate celelalte ţări”²². Neîndoielnic. Lui Boia i-au stat în sprijin mai toţi politicienii incapabili să guverneze România, dar bine struniţi de himera corectitudinii politice. Ioan-Aurel Pop crede că neantul valah, cum l-a numit Cioran, va putea fi stăvilit dacă se vor auzi voci care să se împotrivească minciunii, capabile să spulbere elucubraţiile eseistice ale boieşti. Într-adevăr, acesta poate fi un remediu. Filosoful şi expertul militar american Willam S. Lind, autorul unei cărţi despre political correctness, spunea: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei.”

Altfel, cu apostoli ai minciunii, de felul lui Lucian Boia, se va alege praful nu doar de România, dar şi de Europa, ea însăşi prizonieră a marxismului cultural. Căci un lucru devine sigur: adevăraţii eurosceptici nu sunt cei care-şi apără naţiunea, ci victimele corectitudinii politice. Cartea d-lui Ioan-Aurel Pop stă mărturie şi nu va rămâne singulară.

Theodor Codreanu

Sursa: Contemporanul Nr 12, Decembrie 2018

Preluare: Ziaristi Online