Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Voroneț
de Elena Solunca Moise
Cu Botezul Domnului, când cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt în chip de porumbel a lăsat să se audă glasul Părintelui Ceresc: „Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care bine am voit”, începe lucrarea mântuitoare a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, până atunci viețuind smerit ca Fiu al Omului. Momentul este consemnat de Evangheliștii Matei, Marcu și Luca într-o completare unitară în jurul chemării: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Sf. Ioan Gură de Aur consideră că Hristos nu și-a început activitatea chiar îndată după Botez, ci după ce a auzit mai întâi de întemnițarea Sf. Ioan Botezătorul, după ce spusese că trebuie anume să se micșoreze pentru că își plinise misiunea de Înainte Mergător, ”cel mai mare născut din femeie” însă cel mai mic între sfinți. Venise timpul ca Hristos să se ”mărească”. Împlinise vârsta de 30 de ani care la iudei era echivalentă cu deplinătatea intelectuală și morală a bărbatului drept și demn de a fi ascultat în cetate. Aici aflăm delimitarea limpede formulată între cele două Legăminte și nu e făcută de Hristos Însuși pentru a preîntâmpina o înțelegere neadecvată sau a se face prilej de hulă pentru răuvăitori, care L-au urmărit necontenit. Este poate cel mai nimerit prilej să spunem, încă doată cu Psalmistul. ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne. Toate cu înțelepciune le-ai făcut!” ”Înțelepciune” a ce-și are echivalentul în Iubirea care ”nu cade niciodată”.
Începutul este în sine profetic fiind în Galileea și, prin asta, se dezvăluie universalismul creștinismului pentru că cetatea era locul unde coexistau relegile elenistică, iudaică și islamică. Matei, numit și Evanghelistul Împlinirii, subliniază că astfel se adeverea spusele profeților, fiindcă, deși, în principal, aici erau iudei, cam două treimi, Hristos se adresează tuturor neamurilor. În această logică divină observăm că Zabulon și Neftali sunt numele celor două seminții care s-au așezat pe aceste meleaguri îndată după robia babiloniană (nume ce poartă în sine amestecul, indistinctul). Ori, Hristos își alege anume pentru început cetățuile cele mai disprețuite pentru că El nu a venit doar pentru niște aleși, ci să mântuiască pe păcătoși, câtă vreme drepții nu au nevoie de mântuire cum cei sănătoși nu merg la medic. Doar că nu ”este om fără de păcat”, toți suntem descendenți din Adam și Eva și purtăm pecetea morții ca semn al neascultării singurei porunci divine de a nu mânca din pomul binelui și a răului. Fără să fie amenințare, interdicția era dată întru binecuvântare, ca omul să ia aminte la o evoluție spirituală de natură să-l ducă prin exersarea spiritului de discernământ spre ”patria cea de sus” de care s-a înstrăinat prin neascultare.
Înnoirea întru toatepe o aduce Hristos este un nou început care să anuleze consecințele răului pe care protopărinții l-au ales urmând cuvintele vicleșugite ale demonului trimițând spre moarte. Capătul minciunii, al răului este inevitabil moartea și Hristos ”călcând cu moartea pre moarte” ne-a redat vieții veșnice prin înviere. Începe o devenire întru îndumnezeirea omului pe care o va desăvârși cu Moartea, Învierea, Înălțarea Sa și Coborârea Sfântului Duh. Hristos pornește dară din acel ”aici”, cum a răspuns Adam lui Dumnezeu când l-a întrebat ”une” este, adică locul căderii, De folos ar fi ca întrebarea s-o auzim și noi în fiecare zi pentru a conștientiza starea devenirii noastre – nu întru ființă pur și simplu, ci întru îndumnezeire, a acelui om interior care se înnoiește fără a se învechi. În aceiați zare a smereniei, Hristos și-a ales anume ucenici tot dintre cei mici ca să rușineze pe cei mari, pe cărturarii și fariseii care credeau că totul li se cuvine fiindcă ei sunt singurii depozitarii adevărului. Lor și urmașilor din toate timpurile care se măresc întru sine , Fiul lui Dumnezeu le opune smerenia Sa și dragostea ca într-o cuprinzătoare îmbrățișare a pregătirii pentru Împărăția Cerurilor.
Lumina cunoștinței
Atunci s-a împlinit profeția că ”poporul care trăia în întunericul și umbra morții a văzut lumina le-a răsărit.” Nu o lumină ca atâtea altele, ci ”lumina”, aceea a cunoștinței Adevărului eliberator de moarte, pe care nici un întuneric nu are cum să-l cuprindă, este Lumina care a răsărit peste toți cei din ”latura și umbra morții”. Lumina despre care spunea David că a răsărit drepților; lumina pentru care dă mărturie dreptul Simeon, care luând în brațe pruncul divin când Maica-Fecioară L-a adus la templu a rostit: ”Acum eliberează Doamne pe robul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta lumină spre luminarea nemurilor, slavă poporului Tău Israel. ” Lumina spre care arăta steaua călăuzitoare a magilor. Încununând pe toate, mai târziu Hristos mărturisește ”Eu sunt Lumina lumii”; Mai este lumina pe care a dăruit-o orbului din Ierihon, care i s-a și închinat și care însoțește pe tot omul ce vine pe această lume;lLumina care a învăluit lumea întunericului când Tatăl ceresc a zis: ”Să fie lumină!” Mai presus de toate Însuși Mântuitorul spune: ” Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Această a fost văzută anume de ce care viețuiau ”în latura și umbra morții.”
Neîndoilenic, întunericul de care vorbește Hristos este al ignoranței, în care ”nimeni nu poate să lucreze”, dar care ascunde totul și mai ales răul care stă la pândă, ca Iuda care L-a vândut pe Hristos pentru treizeci de dinari. Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest ”întuneric” cu necredința și înșelăciunea asociate cu erezia și duce sigur la mortificarea sufletului. Acum, cei ”care stăteau în latura și umbra morții au văzut lumină mare” revărsându-se generous peste inima și mintea omului dând rost vieții și sens fiecărei zile. Îndemna Sf. Luca al Crimeii:”Grăbiți-vă să faceți bine!” la care am adăuga cele spuse de Sf. Grigorie de Nazianz că ”binele nu e bine dacă nu este făcut bine.” La tot pasul, observăm că Hristos nu a venit să modifice poruncile sau Legea ci ca să le plinească și așa înțelegem chiar și singura poruncă nouă pentru că le cuprinde pe toate: ”Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi” și corolarul ei în faptă mântuitoare când, pe Cruce, înainte de a-și da sufletul s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!”. La vremea lui, și Socrate, punea răul pe seama ignoranței, dar nu avea cum merge mai departe spre înțelegerea iertării ca eliberare, raționalismul său fiindu-i piatră de poticnire.
Eu sunt lumina cea adevărată
A început propovăduirea de la ținuturile lui Neftali și Zabulon, două seminții descendente din Iacob, dar care se depărtaseră de dreapta credință, amestecîndu-se cu păgânii, împrumutându-le din obiceiurile lor.Și la ei se 3referă ceva3 mai târziu, Hrstos când avea să spună că nu este trimis ”decât pentru oile pierdute ale Casei lui Israel.” Înțelegem mai bine rolul pocăinței la care cheamă Mântuitorul pentru că ”s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu” care este ”în interiorul omului” și , după cuvântul Sf. Pavel, ”dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfân”. Isaia proorocise că țara lui Zabulon și Neftali și Galileea neamurilor, unde ”poporul trăia în întuneric va vedea o lumină mare care se va revărsa peste cei care locuiau în țara umbrei morții și peste care va ”răsare lumină.” Se împlineau cuvintele lui Isaia : „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină” . Tocmai aci unde era cea mare nevoie de „lumină”, unde oamenii erau consideraţi primtivi, înapoiaţi, needucaţi, Iisus a venit, a trăit şi a slujit. Vedem și aici, ca pretutindeni smeria Sa care a făcut să coboare din înălţimea slavei Sale, și s-o facă pentru a împlini voia Tatălui și de dragul oamenilor. Se rotunjește, totodată înțelesul valorii cruciale a Vechiului Testament pentru împlinirea misiunii lui Iisus. Tot Isaia a rostit cuvintele: ”Luminează-te, luminează-te, că vine lumina ta și Slava Domnului peste tine a răsărit.” De aici se cuvine a lua seama la orice om pe care îl întâlnim pentru că, arată Hristos, nnimeni nu este nevrednic de a ne apropia de el și a-l ajuta să se îndrepte. Nu pentru bani sau cine știe ce câștiguri, nu pentru poziții ierarhice superioare, sau populism ieftin, ci din iubire pentru că fiecare să poată primi în inimă Împărăția lui Dumnezeu. Este împărăția pe care o invocăm și în rugăciunea împărătească, asociind-o cu făptuirea voii Sale cum este în ceruri, împărăția care se face simțită în mod 4active în trăirea de zi cu zi a fiecărui om.
Mai este ”împărăția cerurilor” un neîntrerupt urcuș pentru că binele nu are capăt, mereu trimițând spre un mai bine. Legea dată prin Moise este sfântă și bună, dar adăugirile i-au alterat conținutul și a fost nevoie de oameni luminați ca Moise Aaron și Iosua, de judecători și prooroci care, fiecare după firea și experiența sa, a luminat poporul. Ei erau, dacă se poate spune astfel, luminători, dar Lumina este Hristos. Origen a subliniat că Hristos nu a vorbit despre moarte, ci despre ”umbra morții” arătând că astfel este păcatul iar faptul că ”lumină le-a răsărit” ne lasă a întrevedea că oamenii nu erau pregătiți. Lumina adevărată este Hristos, Domnul nostruși de aceea până la venirea Sa pe pământ oamenii trăiuau ”în latura și umbra morții”. Prin toate se anticipa lumina învierii lui Hristos care a dat viață celor din morminte. E lumina dumnezeirii și spunea Fiul lui Dumnezeu: ”Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”, știind că nu-I este dat omului a-L vedea pe Dumnezeu. Evanghelistul Ioan dă mărturie că Însuși Hristosa spus: ”Eu sunt lumina cea adevărată. Cine mă va urma, nu va umbla în întuneric.”
Pocăința – început al mântuirii, prin care întunericul se retrage făcând loc luminii necuprinse
Îndemnul la pocăință este, după cuvintele Sfinților Părinți, foarte necesar pentru ca ”împărăția cerurilor” să nu-I găsească pe oameni nepregătiți, ca un exercițiu necesar pentru urcușul dumnezeiesc. În Evanghelii aflăm mai multe descrieri ale împărăției lui Dumnezeu din care vom aminti pilda semănătorului care a aruncat sămânța pe pământ în diferite locuri și roadă a dat doar aceea care a căzut pe pământul cel bun, pregătit prin lucrare îndelung răbdătoare.
Pentru mentalul omului contemporan, angajat într-o cursă irațională a recordurilor evaluate cantitativ, îndemnul la pocăință sună asemeni glasului celui din pustie. Dar, am cuteza a spune că tocmai acum pocăința este cu atât mai neceasră ca bună chibzuință a libertății, în virtutea căreia să alegem din toate cele îngăduite doar pe cele ziditoare cu adevărat. Fără a ține seama de această dreptă cumpănire ajungem în ceea ce specialiștii numesc a ”derozoriu” prin care se caracterzează timpul nostrum. E o devalorizare a vieții care nu e trăire ci spectacol și nu angajează omul, căci, spune Llosa, ”Civilizația spectacolului este crudă. Spectatorii nu au memorie, de aceea nu au nici remușcări și nici conștiință adevărată…pe toți îi așteaptă Marele Căscat, anonim și universal, care e Apocalipsa și, totodată Judecata de apoi a societății spectacolului.” Robi ai spectacolului, oamenii uită de Dumnezeu – paradoxal chiar atunci când ritualurile au dimensiuni impresionante. Goana bolnavă după informație face să se uite că, de fapt, nu este valoare, că omul informat nu e cultivat și, cu atât mai mult om de cultură. Toate amintesc, spune laureatul Premiului Nobel că ”viața nu e distracție, ci dramă, durere, mister și frustare”. Este, mai degrabă, cum spunea Blaga: ”Viața mea/O clipă de-ar fi fost să ție/ Am interrupt cu ea o veșnicie/ Și-am ispășit prin suferinți o mie.” Dar, cum observa Mircea Vulcănescu, omul contemporan, chiar dacă se decalară religios, a pierdut sensul transcendenței de aceea e rătăcit și confuz. Idolatria, susținută de un arsenal diabolic de metode și tehnici, își dovedește încă odată eșecul și cere mereu mai multe jertfe. În întâmpinarea unor asemenea forme de deviere de la credința cea drepată, Iisus spunea: ”Milă voiesc iar nu jertfă”
Îndemnând la pocăință, Hristos voia să întărească cele spuse de Sf. Ioan Botezătorul, cum o arată Predica de pe munte și fără pocăință împărăția cerurilor ne este închisă chair dacă porțile ei au fost larg deschise de Hristos, cum spune un colind: ”Raiul cel închis/Astăzi s-a deschis/…Și strămoșii iară/prin Sfânta Fecioară/Iar s-au înnoit. Pocăința readuce omul în spațiul realității concrete unde conștientizează că e supus lui Dumnezeu, fiindcă, iar spune David, ”El ne-a făcut pe noi, nu noi!” Fără a ține seama de acest adevăr singura alternativă este a accepta dictatura iluziei iar ravagiile ei le vedem la tot pasul. Nu-I mai rămâne omului nici utopia negativă întâlnită în sumedenie de scenarii apocaliptice care, și ele, rând pe rând, cad în desuietitudine. Dar, Dumnezeu, în fără-de-hotar iubirea Sa ne-a îngăduit forme noi, accesibile orbirii noastre orgolioase spre a o tempera. Iată, pentru a da un singur, psihanaliza care, formă secularizată a spovedaniei, îndeamnă la o cercetare lăuntircă, dar pentru că e doar omenească nu duce la vindecare, ci în cazul cel mai bun, la o dependență de psihiatru. Pocăința, și ea o analiză, e făcută în orizontul credinței în Dumnezeu care ”pe toate cu înțeșepciune le-a făcut”, ne deschide un drum suitor spre cel care ne chiamă: ”Veniți la Mine toți cei osândiți și împăvărați și Eu vă voi odihni pe voi.” E lucru dovedit că toate formele de psihoterapie sunt, mai mult sau mai puțin, paleative. Pocăința nu doar vindecă, ci ne adduce aproape împărăția cerurilor.
Începută cu pocăința, calea elberării de dictatura moții, continuă cu smerenia, adică renunțarea la voia propria, întărirea hotărârii de a face voia lui Dumnezeu/ Și aici îl avem statornic înainte tot pe Fiul lui Dumnezeu care spune că ”Nu caut să fac voia Mea, ci a Tatălui” sau, înaltă parte ”a Celui ce M-a trimis pe Mine”. Și, ne amintește orbul din Ierihon că Dumnezeu îl ascultă pe cel care face voia Lui, pentru că ”voia Lui” este bună. Smerenia cheamă apoi, după ea, ca pe niște buni slujitori, postul, rugăciunea, bună făptuirea în numele lui Dumnezeu. Și noi ne aflăm la un fel de început, sau la reînnoriea unui, cel al anului, iar Evanghelia de astăzi ne este de un ajutor de neprețuit, întrebându-ne cu gravitatea necesară, dacă dorim sau nu cu adevărat a-L urma pe Dumnezeu. Dacă da, atunci nu avem în față decât ”ușa cea strâmtă” a pocăinței, cea largă, și ea deschisă în fața noastră, fiind spre pieire, după cum din mulțimea liniilor care pot trece printr-un punct, doar una este dreptă. Din mulțimea căilor pe care viața le deschide fiecăruia și tuturor, doar Hristos este Calea, una făcând cu Adevărul și Viața. Începutul, singurul dat omului, este pocăința, metanoia, întoarcerea la Dumnezeu care ne va primi în brațele Sale nestins iubitoare ca odinioară Tatăl fiului risipitor. S-o facem ca el, îngenunchind și spunând: ”Părinte, am greșit la cer și înaintea Ta și nu sunt vredinc să mă numesc fiul Tău, fă-mă ca pe unul dintre argații Tăi.”
Făcând-o cu inima curățată, cu lacrimi de pocăință, Tatăl ne va primi, fără îndoială, și ne vom putea numi, prin Hristos, fiii ai lui Dumnezeu, adică, dimpreună cu El moștenitori ai vieții celei veșnice care este ”a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis. Din rugăciune, post și bineprimită făptuire a milostivirii Sale, și ea o formă a iubirii, să ne facem, cum îndemna Vasile Voiculescu ”pârtii” spre Domnul și Dumnezeul nostru Cel de necuprins dar care ne cuprinde pe toți în iubirea Sa nesfârșit de blândă. O spune pentru noi medicul martir întru Hristos, Vasile Voiculescu: ”Inima cu sânge-n amurgire/ A rămas pe un tîrâm fără talaz/ Și pornesc prin vasta mea neștire/ Să Te caut cu antene de extaz.”
Elena Solunca Moise
