După sfințirea mult-așteptată a Catedralei Mântuirii Neamului, poate cea mai frumoasă manifestare de Centenar a fost omagierea foștilor deținuți politic și a eroilor anticomuniști la Academia Română. La finalul lui noiembrie, în peisajul de înaltă ținută al Academiei Române, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) și-a sărbătorit 25 de ani de existență, cercetare și realizări, aniversând totodată și Centenarul Marii Uniri în aula Academiei, în prezența a numeroși invitați, foști deținuți politic, academicieni, personalități din sferele politice și științifice și reprezentați ai Bisericii. În același timp, fondatorul INST, profesorul Radu Ciuceanu, supraviețuitor al temnițelor bolșevice și luptător în Rezistența armată anticomunistă, a fost celebrat la împlinirea vârstei de 90 de ani. Vedeți mai jos o filmare de la eveniment și 50 de fotografii.

Academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei, a elogiat activitatea INST și a directorului acestuia, fostul deținut politic Radu Ciuceanu, istoric și scriitor, la unison cu academicienii Răzvan Theodorescu, Victor Spinei sau Ilie Bădescu. Institutul se remarcă printre cele ale Academiei prin două virtuți – număr redus de cercetători dar realizări excepționale: 146 de volume de publicate, între care și Enciclopedia Regimului Comunist din România, și o revistă de specialitate, Arhivele Totalitarismului, ajunsă la numărul 100.

După intonarea Imnului de Stat, Președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, a afirmat, între altele, în discursul său: „În aceste zile comemorăm și celebrăm. Comemorăm pe făuritorii Marii Românii. De celebrat, celebrăm 100 de ani ținuți în temeiurile unor idealuri democratice. Din păcate, cei 100 de ani nu au fost marcați de evoluția constantă a unei democrații. Existența unui totalitarism de import, adus pe tancurile sovietice, justifică rolul INST de a fi păstrător al memoriei, de a aduce în prim-plan aspectele mai puțin cunoscute. INST reprezintă pentru tineri o oază unde pot găsi răspunsul la întrebările care au frământat secolul XX sub semnul totalitarismului”.

Propunere inedită: Un monument al martirilor și eroilor anticomuniști la Catedrala Națională

„Istoria comunismului românesc arată că noi ne-am luptat cu onoare, nu am fost lași. Scopul institutului este să readucă mereu aminte de mărturiile de luptă”, a spus profesorul Radu Ciuceanu, fost luptător în Mișcarea Națională de Rezistență a generalului Carlaonț. În cuvântul său din aula mare a Academiei directorul INST a venit și cu o propunere inedită, adresată Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel.

„Cei 380.000 de luptători pentru reîntregirea României care s-au jertfit în Primul Război Mondial sunt reprezentați și trăiesc vii în fața noastră, prin osemintele unui soldat necunoscut dar recunoscut drept erou al Marii Uniri și simbol al celor trecuți în veșnicia Poporului Român, care se află în Parcul Carol. Cât și, după cum a realizat Patriarhul nostru, eroii neamului se află, prin numele lor, în chiar masa Sfântului Altar al Catedralei Naționale. Propun așadar ca pentru cei 45 de ani de ocupație sovietică și a năimiților ei, când au avut de suferit direct aproape trei milioane de români și au murit peste 150.000 în temnițele de la Aiud, Gherla, Sighet etc, minele de la Cavnic, Baia Sprie și Valea Nistrului, la care se adaugă genocidul Canalului, să se ridice un monument al Martirilor comunismului, cu flacără veșnică, o Golgotă cu Sfântă Cruce, unde să fie aduse din osemintele care ies și azi la iveală din gropile comune ale lagărelor și închisorilor sau din cele deja cunoscute, cum sunt cele de la Aiud. Acest monument și-ar găsi locul firesc în incinta Catedralei Mântuirii Neamului. La această operă ar trebui să-și dea concursul Academia Română și Patriarhia Română, pentru a se face primii pași“, a spus profesorul Ciuceanu, în aplauzele asistenței.

Propunerea a fost susținută și de profesorul Ilie Bădescu, cunoscut socio­log și membru corespondent al Academiei Române, care și-a arătat convingerea că „martirii din închisorile anticristului bolșevic vor trece, cu nume și fără de nume, în Sinaxar“, după cum a transmis și România liberă.

Cu aceeași ocazie, dr. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei  și membru al Consiliului Științific al INST, ne-a oferit și textul pentru volumul omagial al profesorului Radu Ciuceanu, material care sintetizează eroismul generației martirilor și luptătorilor anticomuniști care a încercat să apere, cu prețul vieții, înfăptuirile mărețe ale generației care a reclădit România Mare.

Prezentăm alocuțiunea din aulă și un set de fotografii de la eveniment cât și acest material, urându-vă La Mulți Ani pentru 2019!

Pagini dedicate omagierii profesorului Radu Ciuceanu și aniversării unui sfert de veac de știință mărturisitoare la

Institutul pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române

de Ilie Bădescu

„Nouă nimeni nu ne-a cerut iertare” (Radu Ciuceanu)

„Pe unde mă strecuram să muncesc, la câteva zile, mi se spunea: «din păcate, nu vă putem ţine». Aşa am păţit la câteva fabrici, mă dibuiau şi mă pofteau afară”¹.

Lamura închisorilor. Profesorul Radu Ciuceanu la 90 de ani. După ce fusese arestat 15 ani ca să se stingă vlaga tinereții sale, tânărul, ce se hrănise din visul de libertate pentru neamul său, era aruncat, iată, în pustiul din afara lumii, pustiul excomunicării, al morții civile. Din cei 15 ani de temniță, 12 i-a petrecut în pușcăria zidită pe vremea Mariei Tereza. Există, iată, o continuitate a imperiilor în aria transilvăneană, continuitatea temniței, în care fuseseră încarcerați, ieri, memorandiștii și, la doar un ciclu istoric distanță, în vremea imperiului roșu, mărturisitorii aceluiași crez, iubirea de neam și credința în Iisus Hristos Domnul. Atât de criminal-batjocoritoare, nihilistă, este obrăznicia imperiilor dualist și bolșevic că-i vânează pe cei ce îndrăznesc să trăiască după îndrumarea iubirii de neam și de Dumnezeu. Aceste două imperii au ridicat persecuția omului național și creștin la rang de război total. La venerabila vârstă de 90 de ani, profesorul și omul de mare frumusețe morală și de extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori, împreună cu Dsa (și cu martirii închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar), ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. În Sinaxarul încă nescris al neomartirilor români din vremea prigoanei se va adăuga, după numele sfinților vădiți, o filă întregitoare, sub denumirea: „Drepții închisorilor”, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu. Când a creat Institutul pentru studiul totalitarismului a lăsat să se înțeleagă cel puțin trei lucruri: 1) studiul fără ură și părtinire al regimurilor de opresiune și cruntă reprimare este singura cale care ne ferește de ispita răzbunării, fiindcă ne înzestrează cu memoria adevărului și adevărul nu este răzbunător ci eliberator (așa putem tâlcui cererea pe care ne-a adresat-o, de dincolo de moartea trupească, un alt martir mărturisitor de neam și de credință al închisorilor comuniste, Mircea Vulcănescu: „Și să nu ne răzbunați”!, este rugămintea lui testamentară); 2) studiul suferinței din închisorile comuniste ne va liniști sufletul fiindcă va contribui la triumful științei mărturisitoare care este din nou eliberatoare și drept-luminoasă, fiindcă adeverește că în suferința celor din cumplitele celule ale închisorilor comuniste a suferit eliberator însuși Hristos Domnul ; 3) epistemologia științei închisorilor este calea către „învățătura cea bună”, care pune în fiecare cunoștiință și în tot îndemnul, deodată cu adevărul, multă credință, iubire, smerenie, iertare și nădejde. Viața acestui om minunat, istoricul și dascălul suferinței îndreptătoare, le-a cumulat, ca cercetător și îndrumător, pe toate acestea și s-a făcut pe sine flacără și foc lămuritor pentru noi, pentru toți iubitorii de adevăr și de neam.

Secolul XX a fost, pentru toată lumea Răsăritului, secolul confruntării cu noul chip al terorii istoriei, cu sintagma lui M Eliade, pe care-o denumim azi univers concentraționar comunist. Soljenițîn a asemuit acest univers unui arhipelag, denumindu-l, în titlul unuia dintre romanele sale, chiar așa, Arhipelagul Gulag. Înlăuntrul acestuia s-a făcut cel mai cumplit experiment multinațional: experimentul concentratului tenebros, al mixajului lacrimii cu pucioasa, al suferinței sfințitoare cu batjocorirea satanistă, pentru ca nici lacrima să nu mai lucreze și sufletele să se usuce. Gulagul nu are culoare națională fiindcă forțele care l-au izvodit sunt anaționale, ba chiar a-umane nu pur și simplu antiumane și, poate că trăsătura cea mai reprezentativă a acestor forțe este pasionarismul lor tenebros, antiteist. Radu Ciuceanu a decriptat acest înțeles al gulagului, același de la Marea Nordului la Vladivostok, atunci când a mărturisit: „a fost o luptă nu pentru supraviețuire, a fost o luptă pentru salvarea sufletului. ”.

Ce a fost experiența concentraționară și cât de mare a fost raza fenomenului concentraționar? Nucleul acestui univers a cuprins în tensiunea lui ciocnirea dintre forțele tenebrelor și tainele pe care Dumnezeu le-a așezat în lume în cadrul organizării eclesiale a întregii existențe. În viziunea creștinismului cosmic și florile participă la judecată („câte flori sunt pe pământ/ toate merg la crezământ/ numai floarea soarelui/ șade-n ‘naltul cerului să judece florile/ unde li-s miroasele”). Grație acestei organizări eclesiale, omul se ține strâns legat de Dumnezeu, adică nu se lasă capturat de concentratul răutății drăcești, care se translocase în centrul vieții spirituale sub forma unui pasionarism răsturnat. Marele persecutor bolșevic, inspirat de viclenia răutății diavolești, inventase geopolitica terorii, de la Marea Nordului la Vlaivostok, precum s-a precizat deja, năzuind, în chip nebun, să ruineze fundamentul iudeo-creștin al popoarelor europene. Cei ce s-au opus au fost sfinții și neomartirii închisorilor spre a confirma parcă glasul neauzit al marelui și blândului anonim pe care-l denumim popor creștin. Războiul devenise total, adică se purta deopotrivă împotriva omului și a lui Dumnezeu, și acesta este înțelesul mai adânc al titulaturii Institutului fondat de profesorul Radu Ciuceanu, Institutul pentru Studiul Totalitarismului. Acest fel de totalitarism trebuie cunoscut pentru ca planurile lui să nu triumfe asupra omului.

Acest fel de totalitarism instaurat, cu cele două fețe ale lui: nazismul și bolșevismul, de mișcarea anarho-nihilistă în miezul singurei civilizații iudeo-creștine a planetei este obiectul și miza cognitivă a unui asemenea Institut. În miezul acestor totalitarisme pulsează nuclee ale unor idolatrii mai vechi și mai noi, precum este și ultima idolatrie totalitară, cu numele ei amăgitor și grav falsificator, „corectitudine politică”. Că o asemenea complexă abordare a totalitarismelor a fost și este țelul fondatorului acestui Institut rezultă nu numai din lista de lucrări excepționale ale Institutului, dar mai ales din corpusul de volume scrise de către directorul acestuia, lucrări pe care eu le încadrez în ceea ce aș denumi o fenomenologie a experienței totalitare în expresia ei cea mai cumplită de experiență penitenciară. Înțelesul denumirii acestui Institut derivă, așadar, din scopul propus, acela de a cerceta războiul total împotriva omului și a lui Dumnezeu, declanșat în Europa de Răsărit prin secta malefică a bolșevicilor, făpturi fără de neam și fără de Dumnezeu, dar continuat de ultimele devastatoare zvâcniri ale curentului anarho-nihilist postmodern. Profilul fenomenologic al studiului acestui tip de război este mărturisit de către Directorul Institutului în ultima sa carte prin care face mărturie despre dialogul crâncen al omului cu bestia totalitară. Cărțile sale poată titluri care devoalează intenția de a alcătui o fenomenologie a experienței concentraționare: „Prea mult întuneric, Doamne. Memorii” (ajunse la volumul IV)” (2012), „La taină cu diavolul” (2015), „Lupta pentru salvarea sufletului…” (opțiunea pentru metoda fenomenologică reiese din mărturisirea sa că miza încarceraților era salvarea sufletului. Transfigurarea terorii în lumină, performanță extraordinară a epistemologiei suferinței concentraționare, sunt atestate de fenomenul incredibil al emergenței „Universităților temniței”. Tocmai acestea au putut accelera readucerea luminii acolo unde se menise doar întuneric și pucioasă.

Seria volumelor de memorialistică ne descoperă cele două fațete ale fenomenologiei experienței penitenciare, asaltul tenebrelor și salvarea pe calea eclesiatriei omului din temniță. În volumul V („La taina cu diavolul”), de evocare a reeducării de la Piteşti la Gherla, „închisoarea e definită ca spaţiu satanic al Răului”. Ieșirea din iadul temniței se dobândește printr-o tehnică sufletească la care poate căpăta acces chiar și cel fizicește întemnițat. Este vorba despre tehnica eliberării interioare, definitorie pentru eclesiatrie. Cel ce-a cercetat-o în deplinătate, inovând psihanaliza, a fost Victor Frankl Călătoria aceasta interioară, „spre centrul inimii”, cum ar spune isihaștii (și cum se exprimă în titlul volumului său recent un jurist de excepție, Alexandru Atanasiu), întru recuperarea memoriei mediului concentraționar, este parte din zestrea de cunoaștere a veacului și cale de vindecare a memoriei rănite. Noi, românii, n-am avut răgaz și mijloace să edificăm muzee ale suferinței neamului, dar am compensat prin intensitatea sfințeniei și a mărturisirii. De aceea și credem că suntem datori să restituim și să restaurăm această știință surprinzătoare pe care aș denumi-o eclesiatria suferinței carcerale ori, de-a dreptul, eclesiatria celor din temniță. Aceasta are, drept valoare cardanică, mărturia Domnului Iisus Hristos: „străin am fost şi M-aţi primit; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei, 25, 35-36)

Să urmărim câteva dintre elementele ziditoare ale eclesiatriei în medii concentraționare. Pentru o adecvată înțelegere a chestiunii ar trebui să ne reamintim elementele constitutive ale antropologiei pauline, prima tâlcuire a înțelegerii creștine a omului ca ființă creată de Dumnezeu. În viziunea Sf Apostol Pavel, omul este zidit la trei etaje: soma (omul exterior, cel din carne, trupesc), psyche (omul deplinei simțualități, cu acces la gândire) și nous sau pneuma (omul interior, duhovnicesc, spiritual). „Omul interior” nu poate fi întemnițat, încât izvorul unor sentimente așa de înalte, precum iubirea de neam și de Dumnezeu nu poate fi nici el secat fiindcă este dumnezeiesc. Forțele sufletului se manifestă, așadar, la două etaje: etajul latențelor sufletești și etajul virtuților, tot interior și el. Altfel spus, înainte de a deveni comportamente, latențele sufletești, adică virtualitățile divine ale sufletului nostru, sunt actualizate sub forma virtuților, un fel de puteri anunțate, dar încă neatestate, ale sufletului. Aceste două niveluri ale omului interior au fost ținta persecutorului în temnițele comuniste. Persecutorul a nutrit închipuirea nebună că poate să-l alunge pe Dumnezeu din adâncul sufletului omenesc și poate preschimba omul în bestie. Să reținem, așadar, că orice om și, parcă mai acut, omul din temniță, stă sub legitatea semi-actualizării latențelor sufletești în ceea ce știința spiritului numește virtuți, talente, înclinații, credințe, afecte inteligente (iubirea, altruismul, smerenia, iertarea, răbdarea, bucuria etc.). Pe acestea le putem denumi și temeiuri sufletești, fiindcă, în toate ale sale omul este continuu prezent cu aceste predispoziții. Temnița și temnicerul urăsc tocmai aceste puteri lăuntrice bănuite pentru că acestea scapă oricărui control al persecutorului. Desigur că asemenea puteri interioare nu trec întotdeauna în manifestările și deci în performanțele noastre. Când constatăm, de pildă, că cineva are o ușurință impresionantă în calcule, putem spune că i-am remarcat tocmai una dintre potențele sufletului său, care încă nu este pe deplin actualizată, fiindcă persoana respectivă nu și-a folosit-o sistematic (devenind, bunăoară, profesor de matematică, ori matematician de performanță mai înaltă). În mod obișnuit, omul își alege și cadrele de viață sau de manifestare în așa fel încât acestea să favorizeze actualizarea temeiurilor sale sufletești în acte de creație, în manifestări excepționale. Atâta vreme cât Gauguin era doar un vameș, unul dintre cele mai însemnate temeiuri sufletești (soul substantiations) ale lui, înclinația genială spre pictură, nu se actualizase, fiindcă mediul sau cadrul de viață pe care și-l alesese devenind vameș nu îngăduia lucrul acesta. Noologia face distincție între cadrele obișnuite de viață și cadrele speciale, neobișnuite sau excepționale care permit, ba chiar accelerează actualizarea talentelor cuiva ori le întârzie sau le blochează pe durate lungi precum au fost duratele condamnărilor comuniste. Durata lungă a condamnărilor la detenție atestă gândul secret, întru totul malefic, de a bloca sufletul celui întemnițat.

Opreliștile, adică obstacolele în calea actualizării virtuților omenești, se compun, desigur, și prin delăsările noastre, prin acele rătăciri și căderi denumite slăbiciuni și păcate. Însă ele pot veni din afara noastră cu și prin regimuri de criminală silnicie. Temnița a săvârșit două asemenea silnicii criminale contra sufletului: a blocat deplina dezvoltare a puterilor interioare și a întrerupt cariere și destine strălucite, precum au fost, în măreția lor, Mircea Vulcănescu sau Anton Golopenția și lista este cutremurător de lungă, Radu Ciuceanu fiind unul de pe lista celor meniți cumplitei suprimări. Pe el temnița nu l-a înfrânt fiindcă Dumnezeu l-a gratificat cu ani de mare putere creatoare care-l păstrează până astăzi tânăr.

Experiențele din lume, orice fel de expriențe, generează medii de viață care acționează asupra acestor potențe (noeme sau virtuți), diminuându-le puterea, adică intensitatea. Timpul represiv, însă, blochează performanțele sufletești. Timpul spiritual, al trăirilor excepționale, lucrează prin încrucișare cu timpul obișnuit ori cu neobișnuitul vremurilor de represiune, al contextelor represive. Putem raporta, de pildă, timpul dedicat rugăciunii, creației, iubirii de celălalt chiar când acesta este persecutorul nostru etc. la timpul general (al zilei active sau săptămânii active). Raportul dintre cele două mărimi ne dă gradația sănătății spirituale a unei persoane sau colectivități. Acest raport este axul eclesiatriei omului din temniță. Dacă la numărător s-ar scrie puterea sufletească latentă sau actualizată și la numitor s-ar nota puterea difluentă a unui mediu inhibitor am putea deduce că potențarea numărătorului depinde de omul interior și acesta nu poate fi întemnițat. Universitatea temniței a fost tehnica omului încătușat pentru a-și potența forța sufletească ceea ce explică frumusețea acestuia, disponibilitatea pentru mărturisirea martirică.

În miezul de întunecime al temniței a țâșnit lumina martirilor, din adâncul de suferință sfințitoare a sfinților închisorilor a izvorât apă vie, ca cea pe care o propovăduiește Iisus Domnul la fântână femeii samarinence. Fiecare dintre aceia au mărturisit în felul lor și au adăugat raza lor de lumină pentru a străpunge bezna veacului, pe care ei, cei dintâi și cu asupra de măsură, au experiat-o în temniță. De la istorici, ne mărturisește profesorul, am învățat „frumusețea adevărului”, de la preoți, răbdarea, îngăduința, îndurarea și iertarea.

Iată mărturisirea prof Radu Ciuceanu asupra asaltului disolutiv al forțelor tenebroase asupra sufletului: „dacă erai credincios puteai să te retragi în tine – «dă-mi, Doamne, putere să nu-mi pierd credinţa!». În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei. Le-am şi spus asta unora care nu credeau”; „secretul supraviețuirii au fost rugăciunile mamei şi ajutorul direct al divinităţii… Orice aş spune, orice aş drege, ateu să fi devenit, mi-este imposibil să nu recunosc că, de câteva ori, intervenţia divină nu a fost doar salvatoare, ci imediată”². Raportul acesta îi apare celui încarcerat pentru crezul său ca fiind un raport „între Dumnezeu şi temniţa grea” (ibidem).

Se cer câteva precizări. Experiența represiunii totalitare s-a desfășurat în cercuri după gradația terorii. Lagărul închisorilor a fost doar primul cerc, cum l-a numit Soljenițân, al acestui arhipelag totalitar. Dincolo de aceste ziduri regăsim cercurile al doilea (al familiilor și rudelor celor întemnițați), apoi cercul al treilea, al camarazilor și simpatizanților, apoi cercul al patrulea al suferințelor post-traumatice ale celor ieșți din pușcării și, în fine, cercul al cincilea al celor fără de legătură directă cu experiența carcerală a celor aruncați în temnițe.

Angajamentul profesorului Radu Ciuceanu este unul care ni-l descoperă în chip de mucenic. Și-a iubit neamul cu prețul unei tinereți mutată în închisoarea anume izvodită de cei ce urăsc neamurile și pe Dumnezeu, a trăit după modelul lamurei (prin care avem pilda focului lămuritor ca să se aleagă aurul curat), a supraviețuit după modelul lăstarului prin care odrăslește viața trunchiului întreg, ceea ce l-a făcut mereu tânăr, cu fiecare prag al timpului, precum însuși mărturisește, preschimbând mărturia în cea mai frumoasă urare: „vă mărturisesc că mă simt mai tânăr decât oricând ceea ce vă doresc și vouă. Aș vrea să văd tinerii României învățând din jertfa noastră pentru că numai în ei și în puterea Domnului ne mai stă speranța.”

Ne asociem și noi nădejdii Domniei Sale că totuși martirii din închisorile anticristului bolșevic vor trece, cu nume și fără de nume, în Sinaxar. Domnul are grijă de Sfinții Săi și înfricoșătorul Său deget îi va înscrie cândva în Sinaxarul de pe pământ fiindcă în cel din cer deja sunt notați. Mucenicii și martirii temnițelor comuniste sunt lamura suferinței din veac a neamului românesc. Încât, la finalul acestor prea-smerite gânduri aș adăuga patru versuri ale lui Arghezi, fiindcă simt că acestea ar putea fi așezate într-o prefață a memorialisticii profesorului și mărturisitorului Radu Ciuceanu:

„Gândul meu al cui gând este// În ce gând, în ce poveste,// Îmi aduc aminte poate// Că făcui parte din toate”. La mulți ani și deplină biruință Institutului pe care-l îndrumă și deopotrivă scrisului Domniei Sale, Domnului profesor Radu Ciuceanu, și când îi fac această smerită urare mă și grăbesc să adaug, adeverind împreună cu psalmistul: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale” (Ps 102, 5).