Gând de duminică – tămăduirea femeii gârbove
“Femeie ești dezlegată de neputința ta”
de Elena Solunca Moise
Mergea Hristos de la o cetate la alta bine-vestind împărăția cerurilor și însoțindu-și cuvântul cu fapta într-o unitate ce ține vie amintirea că Dumnezeu a făcut omul din pământul unde se va întoarce și a suflat peste el din duhul său cu ajutorul căruia să se facă cetățean al patriei cerești. La mijloc, dreaptă cumpănă, pocăința împreună mergătoare cu smerenia, altminteri fiind doar vorbă toxică de care este folositor să ne ferim ca să nu ne contamineze, Fără faptă, cel care cutează a vorbi despre Dumnezeu, se aseamănă doar fariseilor despre care s-ar putea spune, după Sf. Ap. Pavel, că doar cu gura îl laudă pe Dumnezeu, dar cu fapta se leapădau. Între cuvântul rostit și faptă, pocăința vindecă cele trecute și previne posibilitatea răului viitor. A amintit Hristos despre turnul Siloamului a cărui cădere a frânt viața a optsprezece oameni despre care nimeni nu putea spune că ar fi fost mai păcătoși decât ceilalți. Păcatele semenilor ar trebui să ne preocupe doar atât cât să nu le repetăm, fapt întâmplat nu odată, pentru că dacă nu vă veți pocăi toți veți păți la fel. Învață Hristos că Legea trebuie înțeleasă în spiritul ei, nu doar în forma care, golită de conținut se aseamănă cu aceea a fariseilor, o lepădare ce atrage pedeapsa divină.
Era într-o sâmbătă, zi de odihnă, când iudeilor le era interzisă orice fel de muncă și fariseii o cinsteau cu strășnicie. Nu făceau nici binele, punând un semn de egalitate între faptele bune și cele rele, important fiind doar timpul faptei nu și cum sau cu ce scop e făcută. Era o ambiguitate care convenea de minune celor care încălcau Legea din proprie voie, dar țineau superstițios la formă pentru a o putea răstălmăci după propria lor voie, asigurându-și părelnica supremație. Pocăința, după ei, ca și după mulți din vremea noastră, e bună doar pentru ceilalți. Se ignoră rolul binefăcător al pocăinței care este, între altele, că dă putere spiritului de discernământ să decidă ce e bun și ce e rău, ce e drept și ce nedrept, ca pe primele să le urmăm și pe celelalte să le ocolim. În cele din urmă, ce este mai bine când, în zi de sâmbătă fiind, să nu faci un bine necesar semenului de dragul literei Legii, sau să faci o excepție pentru a respecta spiritul ei făcând binele? Lor Hristos le-a adresat singurele cuvinte mustrătoare: Vai vouă cărturarilor și fariseilor…că semănați cu mormintele cele văruite…pe dinafară vă arătați drepți oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege.
Era, deci, o zi de sâmbătă și Iisus, ca de obicei, învăța în templu când a văzut o femeie gârbovă, purtând povara anilor cu grijile, suferințele și necazurile lor și, firește, a păcatelor știute și neștiute. Toate o sileau ca un jug greu să privească spre pământ, nu spre cer rugându-se ajutorul de la Domnul Cel ce a făcut cerul și pământul. Grea osândă să nu poți privi cerul, aproape e ca o dezumanizare, dacă ne gândim că anthropos trimite la cel care se uită la cer. Or, biata femeie nu-și putea afirma demnitatea cu care a fost dăruită de Dumnezeu, fiind nevoită să privească în jos, ca un mememnto mori. Neîndoielnic, neputința trebuie să fi fost asociată și cu durere care-i sporea amarul zilelor. Hristos Mântuitorul, care cunoaște gândurile omului, a chemat-o la El. Cât de minunat trebuie să fie ca, mai ales la ceas amar, să auzi glasul Celui care a ridicat suferințele și necazurile cu puterea Iubirii iertătoare. Nu a așteptat ruga ei, starea în care se găsea fiind cea mai puternică rugăciune ce făcea de prisos cuvintele. I-a zis direct cu puterea Cuvântului Său: Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Evanghelistul Luca, scrie că Hristos și-a pus și mâinile pe capul ei și, îndreptându-se în acea clipă, femeia aducea slavă lui Dumnezeu, recunoscând indirect că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Cum s-ar putea descrie bucuria de a putea slăvi pe Dumnezeu când însușii faptul că o poți face umple sufletul de cea mai mare bucurie care îl poate cuprinde. Într-o rugăciune de mulțumire, Sf. Tihon din Zadonsk face o trecere în revistă a celor pentru care omul se cuvine ca omul să dea slavă pentru a ne arăta, că, în fapt, trebuie să aducem slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Singura grijă a fariseilor – respectarea literei Legii, nu a spiritului ei
Cum le era obișnuința, fariseii s-au revoltat și, neavând tăria de a se adresa direct lui Hristos, s-au adresat bietei femei cu vorbe de mustrare, folosind totuși pluralul spre a se înțelege că nu ei îi erau adresate cuvintele, sau nu doar ei: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze, venind deci într-acestea, vindecați-vă dar nu în ziua sâmbetei. Prefigurare a zilei de odihnă, sâmbăta trebuia să fie păzită cu strictețe, dar, orbiți de trufie, nu au văzut că oprirea de la lucru nu era pentru orice fel de muncă și că, mai mult, făptuirea binelui într-o asemenea zi putea fi ca o jertfă binecuvântată. Ce odihnă poate avea omul bolnav sau cel trudit de neputință? Domnul, cunoscând toate, li se adresează fariseilor mustrător cum și meritau. Hristos, Cel bun și blând cu inima, nu a rostit un singur cuvânt de ocară celor mai mici, cum ar fac și azi destul de mulți deși se numesc creștini. El se adresează fariseilor întrebându-i pe față: cine are animal la iesle și nu-l duce să-l adape? Întrebarea este retorică, fiind spre trezirea din somnul ce greu al indiferenței, disprețului și urii – indiferență față de suferința unui om bolnav, dispreț față de cei pe care aveau datoria a-l îndruma și ură față de Hristos care le dădea pe față felul de a fi; era ura care, în timp, avea să crească paroxistic făcându-i să dorească și săvârșească uciderea lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu care vrea ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară. În rugăciunea pentru Sine și pentru cei care-L vor urma, ca Fiu iubitor, îi spune cu a făcut toate câte I-au fost date, că nu a pierit niciunul dintre cei pe care Tatăl ceresc i-a dat, în afară de unul, Fiul pierzării, și asta, nici din voia Tatălui sau a Fiului, ci ca să se împlinească Scriptura. De fapt s-a dat el însuși pierzării când s-a făcut slujitor al Satanei, primind să-Lvândăăe Hristos pe treizeci de arginți.
A amintit de bou și asin nu doar pentru că erau animalele de povară cele de fiecare zi, ci și pentru a ne trimite cu gândul la Sfânta Sa Naștere ca și de ziua când, după învierea lui Lazăr intrat în Ierusalim pe murgul asinei. El, Fiul lui Dumnezeu, care ar fi putut intra mai triumfal decât oricare dintre mărimile lumii, a făcut-o smerit. Tăcut, purtând poverile încredințate, măgarul, după cum spune Apostolul neamurilor, reprezintă pe cei care fac slujirile Domnului, purtând pe Domnul din această lume spre Ierusalimul ceresc. Încă Isaia scria la vremea lui despre aceste animale că boul își cunoaște stăpânul său și asinul ieslea domnului său. Dacă așa s-a făcut pentru animale, ca omul să le poarte de grijă, cu atât mai mult unei fiice a lui Avraam, fiică a Credinței în Dumnezeu putând fi luată ca pildă . Credința în Fiul lui Dumnezeu o adusese aici. Ei se potrivesc de minune cuvintele Mântuitorului cum că toate sunt cu putință celui ce crede. Era la vedere cum se spune că mânia fariseilor nu fusese provocată de munca în sine, ci pentru că, pentru această nouă minune, care adăuga atâtor altora, Hristos era lăudat în dauna lor. Îi rodea mândria, mama tuturor păcatelor; ea îi înfuria pe farisei, care se vedeau astfel descoperiți în vicleșugurile lor. Până la urmă, vindecarea nu a fost o muncă, pentru că de făcut, nu a făcut nimic, ci ca Fiu a lui Dumnezeu a spus doar, așa cum a făcut Tatăl ceresc, care a zis și s-a făcut, a poruncit și s-au zidit. Astfel a fost dară pe față ticăloșia lor. Cuvântul ticăloșie este foarte potrivit dacă ținem seama de etimologia sa, care vine de la ti kalos. Poveste e demnă de luare aminte și ne îngăduim a o spune pentru tâlcul ei: când au venit grecii prima dată în țară, încântați de frumusețile pe care le întâlneau, ziceau ti kalos, adică ce frumos, cum și era. Dând frâu liber adevăratelor intenții și năravuri s-au dezis de valoarea cuvintelor, dar ele s-au făcut poreclă. Merită cu prisosință aceste adjectiv cei care își ascund intențiile dușmănoase în spatele cuvintelor frumoase, a promisiunilor sterile și a amăgirilor, mizând pe efectul emoțional și a rolului său în stimularea oamenilor pentru o acțiune. Să ne uităm doar la titlurile știrilor din mas-media și care, nu odată nu au nimic comun cu ceea ce urează.
Pentru toate să aducem slavă lui Dumnezeu
Îi mustră deci pe farisei și pe legiuitorii fanatici cum nu a făcut niciodată cu vreun om, cum nu a făcut, de pildă cu desfrânatele și vameșii. Cuprinși de zavistie, furie nesățioasă pentru binele celuilalt, ei s-au abătut cu mustrări cum că sunt șase zile în care se pot vindeca și în acelea s-o facă. Nu o făcea, fiindcă desfrânatele și vameșii se puteau întoarce prin pocăință dar cei cuprinși de zavistie nu aveau cum și spunea Iisus fariseilor: vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția cerurilor. Sfinții Părinți spun că zavistia este patima cea mai cumplită, ea naște pe diavol și poate fi mai rea ca acesta. Sf. Ioan Gură de Aur scrie că: Zavistia este maică a uciderii și mai rea decât prea-desfrânarea. Căci aceasta stă la om cât timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat și toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său. Aceasta a făcut pe Isav să urască și să prigonescă pe fratele său Iacov). Aceasta a făcut pe diavol să înșele pe om în Rai” …Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe și mai cumplite decât uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară și curse dinspre toate părțile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău. Duhul zavistiei. Mai înainte de a face rău celuilalt, zavistia face rău celui care o nutrește și medicina oferă nenumărate exemple de boli ce pot fi asociate acestui fel de a fi. Cel mai bun medicament rămâne rugăciunea și Sf. Efrem Sirul cerea lui Dumnezeu ca să ia de la el duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert. Toate acestea folosesc zavistiei ca jarul din care poate izbucnii un foc nimicitor a cărui victime sunt adesea, de-a valma și cei vinovați și cei care doar din întâmplare erau pe acolo.
Dar, să-i lăsăm pe farisei în ale lor și să ne rugăm în taină ca Bunul Dumnezeu să le dea vreme de pocăință și timp de întoarcere. Noi să ne bucurăm împreună femeia dezlegată de neputința ei și de toți semeni ce trecând prin asemenea încercări reușesc cu mila lui Dumnezeu asemenea femeii de astăzi. Bucuria pentru semeni este sanogenă, ea ne întărește în fața bolilor și, dacă ne îmbolnăvim ne ajută să ne însănătoșim. Să aducem în orice timp și loc Slavă lui Dumnezeu pentru toate câte ne dă nouă. Cum de departe a prins a se auzi zvon de clopoței iar copii fac pregătiri să ne bucure aducându-ne în casă colindul sfânt și bun să închinăm aducând slavă lui Dumnezeu ca odinioară femeia gârbovă. Căci, fiecare dintre noi simte, și nu odată cum se gârbovește sub neiertătoarea trecere a zilelor care grele sunt. Să mulțumim Domnului pentru toate, fiindcă așa este:
Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine: Slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Elena Solunca Moise
