Dubla aniversare, a Centenarul Marii Uniri și a Centenarul Primului Război Mondial, constituie un binevenit prilej pentru o retrospectivă asupra pregătirii celor două evenimente în planul activității serviciilor secrete.

În anii premergători, spionajul și contraspionajul Puterilor Centrale, pe de o parte, și Antantei, pe de altă parte, au inițiat operațiuni de mare anvergură care au acoperit toate domeniile vieții sociale. Cunoașterea și vulnerabilizarea, ori, după caz, securizarea, potențialului economico-militar, tehnico-științific, politico-diplomatic, demografic și moral-religios al adversarilor sau aliaților a constituit premisele victoriei finale și, deopotrivă, a eșecului în prima mare conflagrație mondială a omenirii, soldată cu încheierea ultimei epoci imperiale a lumii.

Poziția geostrategică și resursele de materii prime ale Regiunii Balcanice , respectiv interesele imperiilor Rus și Austro-Ungar potențau amenințările la adresa popoarelor din acest spațiu, ceea ce generat și pericolele  din partea serviciilor secrete.

România conta ca una dintre cele mai bogate țări în petrol, cereale și lemn. Relieful oferea importante linii de fortificații naturale, iar populația oferea o forță militară combatantă de peste o jumătate de milion de oameni. Pe cale de consecință, țara era ținta expansiunii economice externe și a spionajului străin, iar când avem în vedere amenințările din partea serviciilor secrete, ar fi  imprudent să nu se manifeste aceeași măsură, omnidirecțională a vigilenței, fiindcă oricând prietenul de azi putea fi inamicul de mâine. Asta fiindcă politica nu s-a supus niciodată legilor și nici moralei.

Un război mondial soldat cu prăbușirea imperiilor multietnice avea ca importantă consecință formarea statelor naționale unitare.

După cum afirma Nicolae Titulescu:„ Problemul care se pune azi României e înfricoșător, dar simplu : sau România pricepe  datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, și atunci, istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e „mâine „cu ochii mari deschiși la tot ce e „azi” nu pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfățișa pentru vecie exemplul unic și mizerabil al unei sinucideri viețuite! Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi întreagă fără jerfă”¹

La rândul său, fruntașul politic conservator Nicolae Filipescu rezuma: „Dorința mea e să intrăm în acțiune indiferent de timp și de împrejurări…alături de Franța, Rusia și de Anglia, cu toate perspectivele de a înfăptui idealul național”²

Într-un asemenea context, serviciile secrete românești au avut ca obiectiv promovarea și susținerea proiectului politic național al unității teritoriale a poporului român.

Adversarii  proiectului unității naționale au exercitat puternice presiuni politice  asupra regelui Carol I, care încheiase în anul 1893 un tratat secret de alianță cu Austro-Ungaria, iar prin operațiuni secrete au scos din conservare agentura de mare anvergură creată de Max Ronge și aflată în legătura miniștrilor legațiilor la București ale Germaniei, Hilmar von dem Bushe³ și Austro-Ungariei, Ottokar Czernin⁴, a consulilor și viceconsulilor Puterilor Centrale de la Constanța și Iași.

Contrainformațiile statului român au reușit să fotocopieze, în luna octombrie 1944,  toate documentele secrete din servieta ambasadorului austro-ungar Czernin, de care nu se despărțea. A fost fotocopiat și cifrul. Urmarea a fost că, după aceea, întreaga corespondență a Ambasadei Austro-Ungariei la București a fost controlată. Ca un detaliu interesant, operațiunea fotocopierii s-ar fi realizat în timp ce ambasadorul era  în „audiență” la Martha Bibescu.

La 16 august 1916 a fost fotocopiat și dosarul secret al ambasadorului german, cu peste 200 de documente, cuprinzând partidele, politicienii, generalii și ofițerii, parlamentarii, gazetarii și samsarii corupți care au fost recrutați și  trădau România.

Date fiind implicațiile scandalului politic pe care l-ar fi generat darea în vileag a numelor trădătorilor, prim ministrul Ion I.C. Brătianu a dispus să se treacă totul sub tăcere „pentru a nu se demoraliza armata și populația, dar Siguranța să-i supravegheze strict și să le dejoace acțiunile.” Iancu Panaitescu⁵, directorul general al Poliției și Siguranței Generale a procedat în consecința dispoziției primite . Filajul de intimidare și alte forme de supraveghere, pe unii i-a descurajat, pe alții i-a întărâtat, dintre cei trimiși în prima linie a frontului , unii au fost uciși de glonț, alții s-au sinucis, ori au trecut la inamic.

Printr-o puternică și periculoasă propagandă favorabilă intereselor Puterilor Centrale  se influența și manipula opinia publică, în care scop s-au corupt politicieni și patroni de presă și ziariști. In acest sens, este relevantă telegrama strict secretă trimisă de ministrul de externe austro-ungar  Leopold Graf Berchtold, șefului Marelui Stat Major,  Franz Conrad von Hötzendorf, prin care i se aducea la cunoștință că : „(…) pentru influențarea opiniei publice din România și anume, atât a personalităților politice, cât și a ziarelor, am întreprins deja de câtăva vreme împreună cu guvernul german o acțiune secretă pentru a cărei scop am pus la dispoziția  ambilor noștri reprezentanți la București sume de bani în cantitate extraordinară. Această acțiune, care nu trebuie forțată și care necesită a fi condusă prin intermediari, cu cele mai mari precauțiuni, decurge cu succes, rezultatele urmând a fi curând simțite.”

Poziția unor politicieni, generali, înalți ofițeri ori funcționari, intelectuali, scriitori, artiști și formatori de opinie, printre care Alexandru  Marghiloman, Petre Carp, Costache Lupu, Alexandru Beldiman, Tzigara Samurcaș, Dumitru Nițescu, Gala Galaction, Constantin Stere, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Victor Braniște , generalul Zottu, coloneii A. Sturdza, V. Verzea, Crăiniceanu ș.a. au facilitat operațiunile secrete și succesele spionajului Puterilor Centrale.

Printre ziarele care au pregătit psihologic ocupația germană a României se numărau „Ziua”, „Seara”, „Moldova”, „Minerva”, „Dreptatea”.⁶

Intermedierea finanțării a fost asigurată, în principal, de bancherul Rozelius, de directorul unei societăți petrolifere cu capital german, Gunther, agentul comercial Hennenvogel și agentul de publicitate Iwersen.

Din dosarul afacerii de spionaj Gunther aflăm că : „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității  și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării”⁷

Rețelele informative ale patrioților români din teritoriile supuse puterilor imperiale

În contrapondere la „puțina rezistență sufletească” a unora din elita politică a vremii, mii de patrioți români din Ardeal s-au înrolat voluntar pe frontul secret deschis de serviciile de informații, atât de către cele civile, dar mai cu seamă de către Secția I-a Informații din Marele Stat Major ( din 1916 Marele Cartier General) al Armatei Române.

Secția I Informații  Major al Armatei române și-a extins activitatea de penetrare informativă în Transilvania, Banat și Bucovina, folosind în acest sens, aproape exclusiv români „de-ai locului”, animați de un înalt simț patriotic. Aceștia nu și-au cruțat viața pentru idealul unității naționale, au lucrat în condiții extrem de periculoase, numărându-se printre eroii anonimi care au făurit România Mare.

Crearea rețelelor de informații din Transilvania a fost coordonată, la fața locului, de generalul Traian Grozea și  ofițeri  din Secția I-a Informații din Marelui Stat Major.

În scurt timp au fost activate mai multe rezidențe ale structurilor informative militare, dar și a celor civile românești, în zonele Banat, Cluj-Bistrița, Brașov-Bran, Oituz-Buzău și în nordul Bucovinei, luându-se, practic, sub control informativ toate trecătorile, dar și garnizoanele unde erau dispuse trupe austro-ungare.

În activitatea de culegere și furnizare de informații necesare Armatei române au fost atrași și fruntași ai românilor transilvăneni, printre care  Iuliu Maniu și doctorul Aurel Vlad.  Contraspionajul austro-ungar din Cluj raporta cu îngrijorare  : „În anul 1915, deputații Maniu și Șerban au furnizat poliției secrete române informațiuni militare” și că „doctorul Aurel Vlad a fost și el atras la această activitate”.

Preoții  Sebastian Stanca, Avram Stanca și Adam Basarab au acoperit informativ regiunea Petroșani, iar preoții George Negoescu, George Hamzea, Ioan Coman și Ioan Modroiu, regiunea Buzău- Oituz, avocatul doctor în drept Nicodim Cristea și studentul George Fodocean, regiunea Cluj-Bistrița.

Ghiță Pop, îndrumat de colonelul Nicoleanu din Secția I-a Informații, a constitut câteva nuclee informative în Ardeal, comerciantul Ioan Bulza a cules informații din zona Brașov.

Au fost și transilvăneni care s-au oferit voluntar pentru misiuni periculoase. Astfel, Matei C. Cosma a trimis un memoriu ministrului de interne prin care cerea însărcinarea sa pentru sabotarea căilor de comunicație folosite de inamic, respectiv să mineze căi ferate, poduri și tunele pentru a rupe legăturile Ardealului cu Ungaria.

Vasile Branca a acceptat să fie infiltrat într-un detașament de diversiune și sabotaj  al armatei imperiale, care avea misiunea de a distruge vapoarele rusești care transportau pe Dunăre armament și muniții pentru Serbia. La momentul oportun, Branca a dejucat planul diversionist, predând detașamentul poliției de siguranță române.

Maria Manciulea și Lucreția Cârje din Făgăraș au depistat și denunțat autorităților militare române călăuzele false ale inamicului, care îndrumau greșit coloanele militare românești.

„CLUBUL SPÂNZURAȚILOR”

Cele mai importante „nuclee” informative din Transilvania au fost conduse de avocatul Spiridon Boita și învățătorul David Pop. Gruparea lor informativă (între 200 – 300 de membri) a intrat în legendă drept „Clubul spânzuraților” din Brașov, deoarece potrivit tradiției justiției militare austro-ungare  fiecare spion prins sfârșea prin a fi condamnat la moarte prin spânzurătoare.

Recrutarea lui Spiridon Boița s-a făcut de către generalul Traian Grozea și profesorul Udrea, fost profesor la Liceul din Salonic. El a organizat și un Centru de culegere de informații în orașul Cluj, iar printre colaboratorii săi s-au numărat Nicolae Telianu – pentru Tulgheș, Gheorghe Stăniloiu- pentru Râșnov, Picu Băncilă -pentru Bran.

Iată cum relata ziarul „Dimineața”, din 25 noiembrie 1937, mărturisirea lui  Spiridon Boita despre începuturile activității sale  pe frontul secret : „Într-o bună zi m-am pomenit cu niște domni din Regat, care m-au îmbiat să lucrez pentru autoritățile românești. Erau profesorul Udrea, care a funcționat la Liceul comercial din Salonic, și generalul Grozea. M-am așteptat să mă viziteze. Au fost și pe la alții, căci rosturile lor prin părțile noastre datau mai de mult. Am primit. Țin minte că m-am sfătuit o noapte întreagă cu nevasta. Soția mea e de origină ungurească, dar s-a arătat cînd ne-am luat o femeie vrednică de o adevărată româncă. Nu numai că m-a ajutat n toate, dar a suferit cu mine rigorile lungi ale temnițelor maghiare”

Spiridon Boița a îndeplinit misiuni informative în Timișoara, Szeged, Szolnok, precum și în Bucovina, reușind să procure planurile fortificațiilor din Carpați construite de-a lungul Mureșului și Oltului transilvan. A acționat travestit în geambaș, muncitor de fabrică, tăietor de copaci în pădurile de frontieră, negustor etc.

În rezidentura lui Spiridon Boița au activat la un moment dat aproape 200 de colaboratori. Informațiile culese au fost transmise în Regat prin intermediul șefului Poliției din Predeal.

Spiridon Boița executat o importantă misiune în Ungaria și Banat, unde a trebuit să verifice informațiile potrivit cărora Germania și Austro-Ungaria și-au retras o parte din trupe pentru a le concentra împotriva Serbiei. În această misiune a fost urmărit și arestat la Timișoara, dar a fost pus în libertate, datorită calităților sale de a-și motiva prezența și legenda acțiunile în teatrul operațiunilor militate. Din Timișoara a plecat la Vârșeț, unde a aflat de la un colaborator șvab (colaborator al Serviciului de informații al Armatei române) că Puterile Centrale au adus trupe din Galiția pe frontul sârbesc. Pentru verificarea informației a plecat la Szeged, cu scopul de a obține, de la oamenii pe care-i avea acolo, elemente suplimentare privind efectivele ce au tranzitat prin gara orașului și înzestrarea lor de luptă. Mai mult, a prelevat pământ de pe roțile tunurilor, care a fost expertizat la București de pedologi și geologi, constatându-se că provine din Galiția și din apropiere de Varșovia, În această misiune, Spiridon Boița a avut o „umbră protectoare” ce l-a urmat pas cu pas și pe care a simțit-o: „ Un personaj misterios pe care n-am putut niciodată să-l identific supraveghea ca un factor de prim ordin în ierarhia secretă a organizației modul cum se îndeplineau instrucțiunile și cum lucra echipa.

Am avut nu odată dovada că nimic nu-i scăpa din activitatea noastră misteriosului personaj. Era în curent cu toate mișcările, știa cu o uimitoare precizie cum s-a procedat într-o anumită misiune mai grea, dacă rezultatul era cel conform cu realitatea. Era cu un ochi ațintit din umbră asupra întregii noastre organizații”( „Dimineața”, 26 noiembrie 1937).

Învățătorul David Pop a fost recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop (farmacist în Ploiești) și al soției acestuia.

Despre David Pop, însemnările lui Maximilian Ronge sunt edificatoare asupra talentului și calităților de spion ale acestuia:„ David Pop era neobosit. Niciodată nu stătea, mai mult de o zi pe săptămână, în casa lui, era veșnic în căutare de noi colaboratori. Mai ales, îl găsim dând târcoale în mediul militar. Pretutindeni e la pândă, pretutindeni caută să culeagă o informație.(…).

Câte nu iscodește ! Ca să se dea bine pe lângă cucoane, le poftește în trăsura lui, și fiindcă îl interesază lucrările de fortificații, el frecventează, îmbrăcat în straie de vânător, pe muncitorii care trebăluiesc la aceste fortificații.

Când se brodește în vreo localitate se dă drept chiabur, jucând cărți, cu o gentilețe remarcabilă, cu soldații cantonați. Îi lasă pe parteneri să câștige și profită de buna lor dispoziție ca să le scoată informații. Acesta este David Pop”( „Dimineața”, 26 noiembrie 1937)…

Cum a reușit spionul șef al Imperiului Austro-Ungar să-l cunoască atât de bine pe David Pop?  David Pop, spre deosebire de Boita, un taciturn viclean, era flecar, hazliu, galanton, imaginativ-combinativ, nu întotdeauna precaut, fapt pentru care a căzut într-o cursă întinsă de Maximilian Ronge, care i-a trimis acasă niște „prieteni din regat”, în realitate agenți austro-ungari. Unul dintre „prieteni” i-a făcut și o percheziție discretă, descoperindu-i carnețelul cu numele colaboratorilor. Au urmat supravegherea, interceptarea corespondenței, a întâlnirilor și, inevitabil, arestarea principalului nucleu al „Clubului spânzuraților”. Lui Spiridon Boița i-a fost arestată soția, care era etnică maghiară, dar și fiica în vârstă de 11 ani.

Au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare opt dintre inculpați, printre care Spiridon Boița, David Pop, Victor Pop, Ion Coman, Zaharia Munteanu, Nicolae Hamza.

La 27 octombrie 1918, organele revoluționare create în urma prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și consiliile naționale românești au dispus amnistia tuturor condamnaților pentru participarea la lupta pentru eliberarea Transilvaniei.

Când autoritățile austro-ungare au estimat că numărul ardelenilor care furnizează informații  inamicului român a trecut de 1000, au ordonat mobilizarea și trimiterea în prima linie a frontului a tuturor intelectualilor români în vârstă de până la 50 de ani.

REȚEAUA BUCOVINEANĂ

Un important „nucleu” informativ a fost constituit în nordul Moldovei, sub conducerea profesorului Aurel Moldovan, care a activat cu folos pe linia de frontieră și în Bucovina ocupată de Imperiul austro-ungar.

Profesorul Aurel Moldovan și-a ales colaboratorii dintre membrii familiei sale (frații Dumitru, Iosif și Rudolf) și prieteni, precum profesorii Tofan și George Muntean, medicul Ilie Pitecaru, avocatul Nicolae Carabeovski, pădurarul Rudolf Findler etc.  Frații lui Aurel Moldovan, Iosif și Rudolf au fost arestați și condamnați la 15, respectiv 10 ani de închisoare.

Pentru meritele sale, Aurel Moldovan a fost încadrat ca agent acoperit în Siguranța Generală și i s-a acordat dreptul de a se stabili în București. Și alți români bucovineni au fost încadrați în Siguranța Generală. De pildă, la Politia din Dorohoi erau Gheorghe Popa și Dimitrie Moldoveanu, care circulau ca agenți acoperiți, cu permise de circulație pe frontieră, emise, ,,în interesul siguranței statului”, de către Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale.

Colaboratorii serviciilor secrete românești au fost instruiți asupra categoriilor de informații care prezintă interes, de unde și cum să le obțină,  modul de fixare, păstrare și transmitere, unii  fiind dotați cu aparate foto ți alte mijloace tehnice. De asemenea, colaboratorii care aveau de îndeplinit misiuni dificile erau supravegheați în secret de ofițeri sau agenți calificați ai serviciilor.

Colaboratori de talia lui Spiridon Boita, David Pop sau Aurel Moldovan au acționat ca rezidenți, care și-au creat nuclee informative în principalele orașe și puncte de frontieră.

REGINA SPIONAJULUI MARIA BĂLAN

În Banat, organele de informații românești au atras-o la colaborare pe Maria Bălan, care s-a căsătorit cu un ofițer de „ulani” din armata austro-ungară. A primit indicativul „B-9” și a cules informații din mediul ofițerilor armatei austro-ungare privind dispunerea trupelor inamice în Banat, lucrările genistice efectuate la granița cu România și despre acțiunile preconizate de spionajul austro-ungar împotriva României.

Ziarul „Paris Soir”, din 6 octombrie 1936, o evoca, la cinci zile după moartea ei :„faimoasa Maria Bălan, regina spionajului, o Mata Hari a Ungariei”. Cotidianul italian, „Tempo”, din 10 octombrie 1936, nota „Planurile serviciului de spionaj erau dejucate (…) de o spioană desăvârșită, pentru a cărei capturare austriecii erau gata să ofere sume fabuloase”.

Zveltă, frumoasă, „toc înalt și minte brici”, vorbitoare excelentă a limbilor sârbo-croată, maghiară, franceză și germană, fiica preotului român din Vârșeț a adus mari servicii, atât României, dar și Serbiei aflate în război cu Puterile Centrale. Căsătoria Mariei Bălan cu ofițerul austro-ungar, în fapt a fugit cu acesta de acasă la Timișoara, fusese prima misiune importantă primită din partea unui agent al serviciilor române.

Când a fost identificată și arestată, știrea a fost o lovitură de trăsnet pentru numeroși generali și ofițeri austro-ungari care-i fuseseră harnici curtezani. Nu a divulgat nici-un nume. A fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, sentința urmând a fi executată în zorii zilei următoare pronunțării, dar când trebuia dusă la eșafod, celula era goală.

Imediata ei apariție la București a dus la concluzia că spionajul român, cu concursul colaboratorilor și patrioților din Timișoara i-au organizat evadarea. A fost răsplătită, fiindu-i facilitată șederea la București și Paris sub o altă identitate până în anul 1928, când s-a întors la Vârșeț, localitatea natală. Pe data de 1 octombrie 1936, Maria Bălan a fost găsită moartă, otrăvită, la mormântul părinților.

Evaluând ansamblul acțiunilor serviciilor secrete românești pentru eliberarea Transilvaniei și realizarea unirii, Maximilian Ronge a concluzionat: „România stabilise  în Transilvania o vastă rețea de spionaj. Serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populației din Transilvania multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916 (…) când au găsit o sumedenie de oameni care informau asupra mișcării trupelor noastre (…) Pe de altă parte și un oarecare număr de preoți, institutori și avocați transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului, sfătuind soldații să calce jurământul și să dezerteze” (soldații români din armata austro-ungară).

Pentru slăbirea bazei patriotice de sprijin, cca. 10.000 de români au fost ridicați și strămutați în apropiere de Szolnok, alți  400-500 internați în lagărele de la Taplosulye și Ostffyaszonayfaja, numeroși patrioți au fost întemnițați la Sopron, Seghedin și la Cluj.

În anul 1916 au fost judecați de instanțele ungurești pentru „trădare de țară” (n.n. trădarea Ungariei) 257 de români.

Atașații militari ai României la Berlin, Viena și Sofia – colonel Mircescu și căpitan Gheorghe Rozin, coloneii Traian Stârcea și Țenescu au furnizat informații exacte și deosebit de importante asupra intențiilor, planurilor, capabilităților și operațiunilor militare ce vizau România, dar generalul Zottu, șeful Marelui Stat Major le-a calificat „exagerate”, „îndoielnice”, ori adnota : „se dețin date care le contrazic”. După dezastrul de la Turtucaia, generalul Zottu s-a sinucis.

Au fost în mod exemplar la datorie Iancu Panaitescu, directorul Siguranței Generale, Romulus Voinesu, Inspectorul General al Poliției, comisarul Duca -Brigada Specială de Siguranță din Constanța.

Și unii oameni politici de marcă  considerat că este de datoria lor să susțină efortul informativ secret. Primul ministru I.I.C Brătianu s-a angajat în dezinformarea ambasadorului german;

Titu Maiorescu, deși filogerman, nu acționat împotriva intereselor statului român. Dimpotrivă, a cules și furnizat informații din anturajul ambasadorului Germaniei;

Nicolae Iorga s–a angajat în pregătirea contrainformativă a populației, semnând articole, precum „Cum ne putem lupta cu spionii?” Ei, spionii Puterilor Centrale, scria Iorga: „(…) pot fi văzuți oriunde și oricând (…) o mare primejdie națională (…) să tăcem, să-i refuzăm”¹

Asemenea lui Iorga au procedat Mihai Sadoveanu și Octavian Goga , toți trei colaboratori ai ziarului „România”, apărut după suspendarea  presei corupte de inamic.

DOSARE SPECIALE ALE RĂZBOIULUI SECRET

Dosarul „Gunther”

Constantin Kirițescu în „Istoria războiului pentru întregirea României” consemnează: „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității  și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării.”

Dosarul „Iwersen”

(Ziarul „Capitala” din 30 martie 1930)

Cine sau ce a fost Iwersen?

Agentul M. 255 („Farmacistul”): „N-ai să știi niciodată… Unii spun că a fost un om, alții că a fost o firmă. Eu nu știu cine a fost, tocmai pentru că l-am cunoscut sub forma a vreo patru personagii. Știu unde a stat Iwesen, om sau firmă… E în fața Legației germane pe strada Victor Emanuel. Pe atunci îi zicea strada Cosma. Aici, în această casă ștearsă… făcută anume să nu fie luată în seamă și să nu atragă atenția, a fost sediul acțiunii Puterilor Centrale în timpul celor doi ani de neutralitate românească. Un om care s-a schimbat de câteva ori și pe care îl chema invariabil Iwersen era patronul și șeful.

De aici porneau informațiile tendențioase, articolele șablon răspândite la ziare, fotografiile de propagandă pentru reviste.

Aici se recrutau agenții. Se centralizau informațiile. Se cultivau ziariștii și se inspirau ziarele.

Din când în când, o siluetă se oprea o secundă în fașa casei, privea la stânga și la dreapta, apoi dispărea prin portița modestă de lemn. Un om de legătură care mergea apoi cu acesta la redacții, parlamentari sau șefi politici.”

Referitor la procedeele folosite  în operațiunile de influență, propagandă, contra propagandă și dezinformare :

„Se lucra cu toată gama mijloacelor.  Cercurile conservatoare erau ațâțate contra Franței democrate și revoluționare, iar Germania era prezentată ca o forță feudală simpatică sentimentelor boierești.

Social-democraților și cercurilor de stânga, în loc să li-se vorbească de o Franță democratică, li se denunța Rusia țaristă, ororile Ohranei și calvarul nihiliștilor din Siberia.

Femeilor li se vorbea despre oroarea războiului, care ucide soții și copii.

Fiecare sector de opinie publică își avea la oficina Iwersen raftul de farmacie cu doctoria propagandei potrivite. Iar la bază erau banii, banii și iar banii.”

Dosarele ziarului „Ziua” și  „Ioan Slavici”

Ziarul „Ziua”, cel fondat în anul 1994 de Sorin Roșca Stănescu, se revendica din „Ziua”, ziar fondat în anul 1930, dar, în realitate, ziarul a apărut premergător primului război mondial, sub direcția lui Ioan Slavici, eminent pedagog, scriitor și jurnalist, membru corespondent al Academiei Române, de două ori arestat ca presupus agent austro-ungar și condamnat la cinci ani de închisoare, dar eliberat la intervențiile lui Nicolae Iorga și Nechifor Crainic.

Contrainformațiile statului român au stabilit că oficinele de spionaj austro-ungare ale lui Maximilian Ronge și cele germane ale lui Walter Nicolai, conduse de Iwersen, Hennenvogel și Gunther, lăsând impresia că fac propagandă în favoarea Puterilor Centrale prin ziarele „Ziua”, „Seara” și „Minerva”, culegeau informații cu caracter politic, economic și militar.

Referitor la acest aspect, ziarul „Capitala” din 26 martie 1936 relata că:  „Ziua” camufla Serviciul de spionaj politic. Propaganda care o făcea era obiect secundar.

Fiecare reporter era, fără să știe, un agent.   Aici, în această oficină se centralizau zilnic, de la guvern, de la takiști, de la filipescani, de la socialiști, toate informațiile politice.  Acest material brut era vărsat mai departe  și astfel se redacta zilnic diagrama atitudinilor politice față de conflictul mondial.

Pentru satisfacerea unei note personale, ministrul devenea indiscret.

Pentru vanitatea unui elogiu de ziar, parlamentarul dintr-o comisie importantă  devenea vorbăreț.

Agentul de la „Ziua” înregistra și asta era suficient. Cine trebuia să știe, știa.”

Ioan Slavici

A fost arestat și întemnițat la Fortul Domnești, în luna august 1916, după intrarea în război, fiind pus în libertate la 28 septembrie 1916, deoarece faptele reținute nu se încadrau în prevederile legii spionajului.

In perioada ocupației germane a rămas în București, fiind director la „Gazeta Bucureștilor”, poziție din care a criticat panslavismul, dar și aliații francezi și britanici. A scris despre regele Ferdinand că avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea și Prostia.

Apoi, în martie 1919, a scris că vrednici de cea mai aspră osândă sunt oamenii politici care au încălcat tradiția secolelor de alianță cu Curtea de la Viena.

Peste un an, în 1918, evidenția că încă din secolul al XVIII-lea, Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia.

In luna ianuarie 1919, Ioan Slavici a fost din nou arestat, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, fiind pus în libertate la 19 decembrie 1919, în urma intervențiilor amintite ale lui Nicolae Iorga și Nechifor Crainic.

Iată ce a spus Slavici în apărarea sa din ultimul cuvânt : „ Domnul comisar regal nu e un om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă în spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame.”

Gala Galation : „Ce a greșit Slavici e simplu de tot (…) a avut nenorocirea să nu poată la bătrânețe, să zică altfel decât a zis la tinerețe, în floarea vârstei.”

Lucian Boia : „Dacă la unii scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”

Dacă nu avea loc revoluția bolșevică, primul război mondial s-ar fi încheiat printr-o pace separată a Rusiei țariste cu Puterile Centrale, urmare a eșecului Armatei Române, nu al Armatei Ruse, iar linia frontului rusesc din Moldova devenea noua frontieră a Imperiului Rus, urmând ca România să fie împărțită între Germania, Austro-Ungaria și Bulgaria.

Asupra acestui plan, cunoscut ca „Planul Sturmer”, au referit mai multe surse, printre care și germanofilul  Petre Carp („ Am avut mare noroc că a  izbutit revoluția rusească, altfel eram pierduți.  Dacă mai dura țarismul și Sturmer în capul guvernului, România era pierdută”), francezii  Stienon Charles în „Le Mystere roumanine et la defection russe”, Paris 1918, pag. 221-222.

Michel Prevost în „Românii și rușii”, București , 1925, pag 15,  Constantin Bacalbașa în „Capitala sub ocupația dușmanului, 1916-1918”, Ed. Ancora, Brăila, 1921pag. 163,  dar și Vladimir Ilici Lenin în ale sale „Opere complete”, vol. 30, Ed. Politică, București, 1964, pag. 342.

Să fi știut și Slavici despre planul și negocierile secrete ale guvernului țarist, prin ministrul de externe Sturmer?!

Pe frontul secret nimeni nu a crezut niciun moment în neutralitatea Regatului României. Dimpotrivă, pe acest front s-a luptat acerb pentru pregătirea inevitabilei confruntări militare. Fiecare parte cu miza ei. Miza românilor a fost aceea de a alege între avea sau a nu mai avea o țară a lor. Rusia imperială, prin tainice înțelegeri cu Germania, Austria, Ungaria și Bulgaria, planificase înfrângerea României și încheierea unei păci separate, în urma căreia își adjudeca Moldova, iar quadrupla alianță a Puterilor Centrale își adjudecau celelalte mari ținuturi românești.

Revoluția din Rusia a dat peste cap „Planul Sturmer”, al ministrului de externe ( prim ministru interimar ) al guvernului țarist.

Toate marile operațiuni militare au fost susținute în pregătirea, desfășurarea și izbânda lor de miile de patrioți voluntari dedicați sacrificiului pentru renașterea și întregirea neamului  în granițele unui stat puternic și de glorios viitor – România Mare. Aceste mii de patrioți au constituit frontul secret – rețelele de informații ale românilor din teritoriile supuse puterilor imperiale.

Marea trădare de sus, de foarte de sus, chiar de la și de lângă Măria Sa, a fost înfrântă de forța ascunsă, dar de neînvins a celor de jos, căci ei aveau  de apărat ogorul ce-i hrănea și pământul în care le hodineau întru veșnicie moșii și strămoșii.

Aurel I. Rogojan

Note:

 ¹ Titulescu, Nicolae ,  Discursuri, Editura științifică, București 1967, pag. 142

² Filipescu, Nicolae , Pentru România Mare, București , 1915, pag. 7-8

³ Hilmar Freiherr von dem Bussche-Haddenhausen, diplomat german ce a îndeplinit misiunea de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Imperiului German la București până la intrarea României în Primul Război Mondial.

⁴ Ottokar Theobald Otto Maria Czernin, între 1913-1916, a fost ambasadorul Austro-Ungariei la București.

5 Ion (Iancu) Panaitescu (n. 7 ianuarie 1875 – d. 1929) a fost director al Poliției și Siguranței Generale, considerat “părintele Siguranței”. A studiat Dreptul. La 28 ani, era șef de serviciu la Poliția și Siguranța Generală, iar la 31 martie 1908 a fost promovat director al Direcției Poliției și Siguranței Generale.  Printre decorațiile și medaliile cu care a fost distins se numără Ordinul “Steaua României”, în grad de cavaler, “Coroana României” în grad de ofițer, medaliile “Bărbăție și Credință”, clasa I, “Avântul Țării” și Medalia Jubiliară. A fost comandor al Ordinului Franz Joseph (Austro-Ungaria), Sfânta Ana (Rusia), Sfântul Stanislas și Mântuitorul (Rusia). A demisionat din Ministerul de Interne în anul 1919. S-a stins din viață în 1929.

⁶ Kirițescu, Constantin, Istoria răazboiului pentru întregirea României, 1916-1918, ediția a II-a, vol.

⁷ Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1918, ediția a II-a, vol.

⁸ Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. I (1914-1916) , pag. 205

Sursa: Foaie interesantă

Preluare: Ziaristi Online

Hartă: Academia Română