Acasă la Doamna Măriuca Vulcănescu
Introducere în dimensiunea românească a martirajului
“Adevărul pe care l-am aflat pe urmă este că “Domnul este cu noi până la sfârşitul veacului“, că se întrupează necontenit în Taina Euharistiei şi printr-insa Harul lui Dumnezeu (ca şi prin celelalte Taine) coboară asupra noastră şi împlineşte strigarea aceluiaşi acatist de care am vorbit: S-a facut Om ca noi, “ca să tragă la înălţime pe cei ce-I cântă aliluia”.” – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28 octombrie 1952, Aiud) către Jeni Axente; extras dintr-o scrisoare inedită, datată “Din Paris, în zilele dintâi ale lui Maiu 1926”
“Cu rugăciunile martirilor ca Mircea Vulcănescu mai trăim noi la ora actuală. Avem mijlocitori pe sfinţii noştri martiri din închisorile comuniste, cei care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat şi au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos”. – Părintele Justin Parvu, fost deţinut politic timp de 16 ani
Dna Mariuca Vulcanescu – Foto Victor Roncea
Când pătrunzi în apartamentul de bloc de cartier comunist al doamnei Măriuca Vulcănescu, te întâmpină, radios, tatăl ei, Mircea Vulcănescu. Te învaluie cu o privire fermă şi caldă în acelaşi timp, care coboară blând asupra ta de pe chipul luminos al unei sculpturi în bronz realizată de regretata artistă Valentina Boştină. Ultima oară când Măriuca l-a văzut pe tatăl ei în libertate era în casa cu două nivele din Popa Soare 16, ridicată chiar de familia Vulcănescu şi unde acesta dorise să-i aibă alături, la mansardă, şi pe prietenii săi, discipoli ai profesorului Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu şi alţii. O casă primitoare în care, după ce a aflat că urmează arestarea sa, fiind sfatuit de un evreu recunoscător din noua administraţie bolşevică să fugă din ţară, Mircea Vulcănescu şi-a făcut liniştit bagajul şi şi-a aşteptat, mioritic, sfârşitul previzibil.
În 1946, pe când erau evacuaţi val-vârtej din casa, un domn impozant a trecut în revistă casa, de la subsol la etaj şi mansardă, apoi a plecat, pufnind scârbit şi lătrând din mers că “este prea mică pentru el”, evocă momentul Măriuca Vulcănescu. Era Matei Socor, autorul primelor doua imnuri comuniste ale R.P.R. şi tatăl analistului “anticomunist” de la “Europa liberă” Vladimir Socor.
Din păcate, locuinţa din Popa Soare nu numai că nu a fost returnată automat de către Stat familiei marelui român dar nici măcar nu este amenajată de către Ministerul Culturii sau Primărie într-o casă memorială, aşa cum ar merita să existe una în capitala României pentru o asemenea personalitate universală. Să ne mirăm? Nici Mihai Eminescu, care a sfârşit martiric pe strada Plantelor, la câţiva paşi de casa Vulcănescu din strada Popa Soare, nu are o casă memorială în tot Bucureştiul. Dimpotrivă, sub primarul Sorin Oprescu i s-a ras cu buldozerele una dintre locuinţele în care a stat, împreună cu Veronica Micle: cea de pe Buzeşti. Nu ne-ar mira ca Matei Socor să primească această ofrandă din partea statului reocupat de azi, înainte de Eminescu şi Vulcănescu.
Bustul martirului în Piața Sf. Ștefan din București (Calea Călărașilor)
Martirul Mircea Vulcănescu se bucură totuşi, şi noi odată cu el, de chipul de bronz din apropierea casei – monument edificat de Măriuca Vulcănescu şi domnul Ion Papuc, soţul regretatei Valentina Boştină -, aflat într-un dialog sculptural, la câteva străzi distanţă unul de celălalt, cu vechii săi camarazi de idei şi credinţă, Mircea Eliade şi Petre Ţuţea.
Dacă ne gândim doar la faptul material că prin eforturile şi abilităţile sale intelectuale Mircea Vulcănescu a reuşit să dubleze, în vreme de război (!), tezaurul în aur al Băncii Naţionale, avem dimensiunea nerecunoştinţei de stat a celor ce ocupa azi poziţiile biruitoarei generaţii sacrificate şi decapitate, elita interbelică a României. Măcar un Institut al Academiei Române i-ar putea purta numele, dacă nu chiar o Universitate.
În blocul comunist din cartierul Baltă Albă, Măriuca Vulcănescu îşi aminteşte cum mama şi fiicele, rămase singure dupa arestarea tatălui, au fost date afară din casa lor, în 1946. Avea 13 ani şi venea toamna. Tata era închis la Văcăreşti. La un “vorbitor”, în ianuarie 1947, Măriuca îi desenează chipul brusc îmbătrânit al tatălui ei, care nu împlinise încă 43 de ani. Bărbatul impunător care strălucea cu puţin timp în urmă alături de Dimitrie Gusti, Nae Ionescu sau Mareşalul Ion Antonescu este vizibil slăbit (cu 40 de kilograme, conform raportului medicului închisorii), are faţa trasă şi barbă neregulată, înfrigurat de temniţele reci, cu o căciulă adâncită peste părul odinioară negru, acum încărunţit peste noapte. Ochii însă îi sunt aceeaşi: negri, arzători.
Peste câţiva ani, când abia împlinea 18 ani, ea însăşi avea sa fie arestată şi încarcerată, trimisă apoi în lagăre de muncă brută, retezându-i-se viitorul studios. Vina: “element dubios”. Era fiica tatălui ei. O fiică fragilă dar dârză. Cineva, un fiu de nomenclaturist bolşevic, el însuşi un nomenclaturist, avea să declame a scuză: “Ce vină aveam noi că eram copii duşi la şcoală cu limuzina neagră?”. Dar copiii deţinuţilor politici ce vină aveau, că li se mutila prezentul şi li se anihila viitorul, unii fiind închişi de la 14 ani, alţii (ca Zoea Rădulescu sau Justina Libertatea Radu) deschizând ochii pentru a vedea lumina cerului licărind undeva departe, dincolo de gratii? Desigur, nici o vină. Dar diferenţa trebuia să vina dupa 1989, când privilegiaţii cartierului şi burgheziei roşii nu trebuiau să mai aibă groteasca pretenţie de a da, până şi azi, lecţii de “anticomunism”, copiilor şi nepoţilor celor din închisori şi chiar şi supravieţuitorilor represiunii sataniste, foştilor deţinuţi politic, dintre care unii şi cu peste doua decenii de viaţă furată. Trebuiau să tacă, definitiv.
În acelaşi an în care fusese arestată şi condamnată fără proces, în timp ce se afla la muncă silnică, în nişte condiţii îngrozitoare – bea apă din urma copitelor boilor, aminteşte Măriuca Vulcănescu despre traiul dintr-unul din cele patru lagăre prin care a trecut – la Aiud, tatăl ei îşi trăia ultimele luni de viaţă, chinuit de boli şi torturat sălbatic.
Nu este nici o îndoială: sacrificiul asumat al profesorului Mircea Vulcănescu, întins dezbrăcat pe cimentul celulei reci în care fusese aruncat împreună cu mai mulţi deţinuţi, pentru a fi reazămul salvator al vieţii unui student slăbit, este, la fel ca şi în cazul lui Valeriu Gafencu, un act de martiraj.
Aşa cum refuzarea acordării îngrijirii medicale de către conducerea închisorii şi structurile aparatului bolşevic de represiune de la centru (NKVD/KGB), formate aproape în totalitate din alogeni, este un act de crimă. Cu premeditare.
Pe fondul pleureziei avansate şi a tuberculozei contractate în închisoare, gardienii alogeni îl torturează încontinuu agravând starea de boală pulmonară cu băi de apă rece. Iata mărturia sfâşietoare a fostului deţinut politic Nicolae Crăcea, consemnată de Gheorghe Andreica în “Mărturii din iadul temnițelor comuniste”: “S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia. Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul”. Moartea “deținutului K 9320” a fost raportată de gardieni pe 29 octombrie 1952.
Filele de dosar extrase din Arhivele CNSAS – pe cere le-am consultat şi din care am şi publicat împreună cu profesorul Constantin Barbu (“ARHIVA NEAGRĂ – Dosarele distrugerii elitei româneşti“) şi pentru care mulţumesc Colegiului şi colegilor cercetători prin măruntaiele Securităţii -, demonstrează fără tăgadă premeditarea crimei. Demonii urii stăpâneau România. Mircea Vulcănescu, “criminalul de război”, trebuia ucis. Se dezlanţuise “holocaustul culturii române”, dupa cum îl defineau Stephen Fischer Galaţi şi regretatul profesor Mihai Ungheanu. Aceeaşi soartă ar fi împărtăşit, aproape sigur, prietenii săi, Mircea Eliade şi Emil Cioran – în cazul acestora cu pierderea cunoscută pentru umanitate a operei lor.
Mircea Vulcănescu, de la a cărui martiraj se împlinesc azi 66 de ani, a fost exterminat în temniţele bolşevice de ocupanții sovietici în plină forţă creatoare, la doar 48 de ani, după şase ani de la condamnarea sa aberantă executată în cadrul procesului diabolic de decapitare a elitelor naţionale ale României. Astfel, Dumnezeu a rânduit să intre în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 28 octombrie 1952 și ca atare, se cuvine să-l cinstim în fiecare an la această dată.
Am stat de vorbă cu doamna Măriuca Vulcănescu, fiica cea mică a marelui gânditor, la randul ei închisă şi persecutată în tinereţe, despre soarta osemintelor tatălui ei, într-un moment istoric premergător unei canonizari fireşti a martirilor închisorilor comuniste. Când a ieşit din lagăr, la numai 20 de ani “mă simţeam cu 200 de ani mai bătrână”, povesteşte Măriuca Vulcănescu. Tatăl ei murise deja de doi ani. Nimeni nu-i spusese nimic. La fel ca mulţi alţi eroi fără morminte, nici acum nu se ştie ce s-a întâmplat în temniţa ungurească de la Aiud cu rămăşiţele pământeşti ale geniului de la Criterion, cel care a definit pentru eternitate “Dimensiunea românească a existenţei”. Doamna Măriuca Vulcănescu ne-a împărtăşit următoarele, la o aniversare a naşterii filosofului-martir (interviu nepublicat până anul trecut, pe Roncea.Ro):
“- Din ’54, când am ieşit din lagăr, şi până acum, am mers an de an la Aiud. Undeva, acolo, în miezul Râpei Robilor se află şi tatăl meu. Pe dealul acesta, încă din vremea Mariei Tereza, era cimitirul celor care mureau în închisoare. Maria Tereza a făcut in Transilvania o puzderie de închisori pentru încarcerarea românilor. Aiudul este una dintre ele. Dealul Robilor, cum se chema cimitirul, la un moment dat a fost tăiat pur şi simplu, şi în locul acela s-a pus un rezervor pentru fabrica de peste calea ferată.
– S-a intrat cu excavatorul în morminte, din câte ştim.
– Da, şi Dumnezeu să aibă milă, acolo se aflau osemintele celor care timp de zeci de ani au fost îngropaţi după ce au murit în închisoare. Eu, când am ieşit din temniţă, trecuseră deja doi ani de când murise tata. Despre moartea lui şi locul îngropării nu s-au păstrat decât câteva crâmpeie de date şi amintiri. De exemplu, cum îl târau de picioare după ce murise şi, când îl coborau, cum i se auzea capul când se lovea de trepte… I s-a dat un număr (K 9320). Regula era, când murea un deţinut, ca doctorul închisorii să trimită acasă o înştiinţare în care se spunea cam aşa: “Deţinutul cu numele şi numărul respectiv nu are nimic ca obiecte personale”. Nimic mai mult. Aşa am primit şi noi una în care era vorba despre tata. Până când a ajuns scrisoarea la mama, deja vestea se împrăştiase pe la alţii. Şi mama, cu foaia în mână, s-a dus la nişte prietene şi le-a spus: “Uite, mi-a venit o înştiinţare că Mircea s-a prăpădit. Probabil că e vorba de socrul meu…” Şi s-a făcut o tăcere mormântală… Toate celelalte prietene ale mamei ştiau. Atunci a înţeles şi mama. Eu nu ieşisem încă din lagăr. Şi când am ajuns acasă, după doi ani, în aprilie, mama nu era în casă. Când a intrat şi şi-a dat seama că am venit, şi-a scos repede pălăria şi vălul de doliu şi le-a ascuns, după cum mi-a spus mai târziu. De-abia în toamnă am aflat de tata, când sora mea mi-a zis pe ocolite că “Ştii, s-ar putea ca tata să nu mai trăiască…”. Avea patruzeci şi opt de ani! Şi atunci ne-am dus împreună să căutăm mormântul. Nimeni nu ştia nimic. Am găsit groparul, pe domnul Saxon, care ne-a spus: “A, acum doi ani… Păi, pe-aici ar putea fi…”. Şi ne-a arătat un loc de pe deal. Pe vremea aceea mureau cu duzinele şi erau îngropaţi chiar şi în gropi comune. Şi atunci, “pe-acolo” am pus o cruce. Întâi o cruce de lemn. Pe deal veneau şi păşteau oile, tot dâmbul era plin de verdeaţă şi flori. După ce s-a şubrezit crucea de lemn un prieten ne-a ajutat să punem o cruce de metal pe care am scris numele lui – Mircea Vulcănescu – şi am pus şi-o piatră ca să stea bine crucea. Locul era aproximativ pe unde ne-a arătat groparul. După şapte ani de la moarte am obţinut o aprobare pentru deshumare. Şi am găsit un tânăr: avea o şuviţă de păr negru, un păr negru-albăstrui. Era un bărbat, nu o femeie, aşa cum s-a scris aiurea prin ziare, de curând. Avea nişte ciorapi groşi care încă nu putreziseră. Mi-a fost foarte greu. Şi mie şi mamei ni s-a părut şi am trait acest sentiment, că facem un sacrilegiu. Dar noi vroiam ceva firesc: sa îi luăm rămăşiţele pământeşti şi să le aducem la Bucureşti. Ne-am dat seama că nu este tata, după şuviţa de păr negru. Tata slăbise şi albise încă de la Închisoarea Văcăreşti; de necaz, de supărare… La patruzeci de ani deja încărunţise, i-am facut un desen atunci. Barba era complet căruntă. Am chemat preotul să ţină o slujbă şi am reuşit să o facem, oarecum ferit, apoi am acoperit totul dar am lăsat crucea acolo. Ne-am zis că tata n-a vrut să se dea de gol şi să vină acasă şi atunci a facut schimb cu un camarad de temniţă. Aşa că am lasat crucea aici pentru când s-o întoarce. Şi acum stau să scarmene acolo, unde dealul a fost tăiat cu excavatorul…
– Dar Marius Oprea, dacă aţi auzit de el, zice că a găsit osemintele tatălui dumneavoastră. Toată presa a vuit cu ştirea aceasta.
– Zice! Dar nu e aşa. E mormântul cu crucea pe care am pus-o noi, nimic altceva. Ce vor ei acum, cu domnul ăsta care zice că e de meserie, şi care nu ştie prin ce am trecut eu şi chiar dacă ar şti nu mă crede, e să verifice ADN-ul, dar nu au făcut-o nici până acum. E mult prea puţin probabil să fie tata. Nu mă opun dar mă tem să nu fie aşa, o cacealma, să zică că “uite, l-am găsit” şi de fapt să nu fie el.
– Şi cât de des mergeaţi acolo?
– Foarte des. De obicei ajungeam când se crăpa de ziuă. Toamna sau iarna, cand veneam, era încă întuneric. Şi mă duceam şi mă reculegeam la o troiţă de lemn pe care au pus-o nişte bănăţeni în memoria tatălui meu (foto). Stăteam mult pe deal. Şi chiar dacă ploua sau chiar dacă ningea, acolo, pe locul acela, pe mine nu mă uda. Era un loc în care puteam să mă reculeg singură foarte bine. Acum nu mai este aşa, o dată ce s-a început scormoneala asta. Şi încă ceva. S-a făcut acolo un fel de mănăstire. Şi au luat osemintele dintr-o parte a cimitirului care era a spitalului – acolo era un spital de bolnavi de TBC – şi le-au amestecat pe cele de acolo, ale civililor, cu cele ale deţinuţilor. Nu e ceva normal. Există un singur mormânt asupra căruia există certitudinea celui îngropat acolo, dar asta pentru că familia a venit imediat după ce a primit înştiinţarea. A mai fost unul, cel al fostului superior al tatălui meu din ultimele luni înainte de 23 august, Gheron Netta, şi care a murit şi el la Aiud (la 27.08.1955 – n.n.). Şi familia a venit să-i pună o cruce şi apoi l-au luat de acolo.
– Despre perioada de detenţie ce vă mai amintiţi?
– Tata a fost luat în primul lot de “duşmani ai poporului”, în 1946. A stat în două rânduri la Jilava, la Văcăreşti, apoi la Aiud. Deşi bolnav deja de plămâni, a ales la Zarcă să-l salveze pe un tânăr care era mai afectat, transformându-şi trupul în saltea vie pe ciment. Ştiţi istoria, desigur. Am avut şansa să cunosc un domn care a stat în celulă cu tata. Mi-a povestit cum îi ardeau ochii negri ai tatei, când a intrat în celulă. Şi mi-a spus despre tata că “N-am întâlnit un om mai bun ca el. Îmi dădea tot, orice mi-aş fi dorit din puţinul pe care îl avea”. A riscat mult când, după eliberare, a venit şi ne-a adus din lucruşoarele pe care le lăsase tata în celulă, din cele aduse de mama. Mama a fost o singura dată acolo, la Aiud, cu sora tatii. Şi tata le-a spus, când a venit la vorbitor: “Ca să înţelegeţi să nu mai veniţi aici, că aici este Iadul, refuz pachetul!”. Şi de-atunci s-a dus la el doar finul lui, care-i purta numele, şi care îi era foarte devotat. Prin el ne-a trimis şi câteva carţi poştale şi scrisori. Pe măsură ce timpul trecea i se schimbase şi scrisul. La un moment dat aproape nu mai recunoşteai că este scrisul lui. Le-a reprodus domnul Ion Papuc într-o carte foarte frumoasă. Într-una din ele povestea cum în închisoare şi-a retrăit viaţa ceas cu ceas, stând cu el însuşi de vorbă despre Dumnezeu. Scria: “M-am simţit tulburător de lucid dar spăimântător de liber”…
– Şi nu aţi mai încercat niciodată să-l găsiţi, poate alături de locul în care aţi pus crucea?
-Nu! Mi-a ajuns. Ştiţi cum suntem noi? Ca cei cărora le-a murit cineva pe front. Nu se ştie unde este îngropat cel drag. Şi atunci îi punem o cruce la noi acasă, în ogradă, în inimă. Aveam noi o rudă, Ion Vulcănescu, fusese legionar şi a fost foarte mult timp închis, care ne-a spus că înainte de a fi îngropat tata i-au pus ei un “cifru” şi-o să-l găsim. Dar cred totuşi că spunea aşa ca să ne încurajeze… Dumnezeu îl are, cu siguranţă, între Drepţii neamului nostru. E cel mai important lucru.”
Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel şi în calendare. Misiunea noastră este să îl redam celor de azi şi generaţiilor viitoare aşa cum a fost, prin scrierile sale, prin documentele şi mărturiile rămase. În ciuda dorinţei ucigaşilor lui, martirul Mircea Vulcănescu a devenit un simbol jertfelnic a cărui aură străluceşte pe Golgota generaţiei mărturisitorilor – neînfrânţii -, pe urcuşul lor spre Ceruri de unde ne trag şi pe noi, nevolnicii, spre mântuirea întregului neam românesc.
Mulţumim doamnei Măriuca Vulcănescu pentru introducerea noastră în miracolul dimensiunii româneşti a martirajului.
PS: Vedeți și filmarea de mai jos, în care Măriuca Vulcănescu afirmă că “Tata a vrut să se facă preot sau să se călugarească”.
Familia Mircea Vulcanescu
UPDATE: EXCLUSIV: Dosarul lui Mircea Vulcănescu de la CNSAS (PDF)
Preluare: Ziaristi Online / Foto arhive: Mărturisitorii.ro
