de Elena Solunca Moise

Proorocul Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament, spunea despre Mântuitorul ce urma să vină că „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. Venise vremea adeveririi când Hristos făcea minuni pe care nimeni nu le făcuse prin toate adeverindu-se ca Fiu al lui Dumnezeu. Dând desăvârşită pildă de smerenie spunea celor vindecaţi să meargă după datină şi să „aducă darul lui Dumnezeu”, lăsând să transpară înţelesul că El este Fiul lui Dumnezeu. De mărturisit, l-au mărturisit direct demonii pentru că ei, îngeri fiind odinioară, L-au cunoscut, însă mărturia lor este una cunoscătoare, nu mântuitoare. Ei cunosc dar nu se pocăiesc ţinuţi în lanţul mândriei lor. Ne-ar fi de folos să reflectăm asupra acestei disocieri pentru a înţelege secularizarea şi ce se poate face pentru a ieşti din această criză spirituală. Mărturia nu poate fi mântuitoare dacă e doar clamată, adică nu este şi slujitoare, dacă e cu „vorbe ce din coadă vor să sune” îngemănate cu fapte spre slava lui Dumnezeu şi nu spre făloşenie găunoasă. De slujit, omul nu o poate face deodată la doi domni – lui Dumnezeu şi lui Mamona şi Hristos spune spre luare aminte în tot veacul: „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi doar lui unuia singur să-i slujeşti”. El însuşi a făcut mereu „voia Celui ce M-a trimis”, a lui Dumnezeu, „singurul care este Bun” spre mântuirea omului de tot răul până la cel mai mare – moartea. Căci Domnul vrea ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă” . Toate minunile făcute de Mântuitor adeveresc acest adevăr cum este, cu osebire, şi vindecarea demonizaţilor, a celor care au lăsat ca vrăjmaşul să intre şi să locuiască în sufletul lor, poate chiar fără să-şi fi dat seama.

Demonizarea – o boală cu multe feţe

Acaparând sufletul omului, demonul se face stăpân, subjugă voirea lui până acolo încât devine ca o jucărie în mâna lui şi primejdie pentru semeni. Aşa erau şi cei doi demonizaţi din ţinutul Gherghesenilor, sau Gadarenilor, unul recunoscut ca fiind bântuit de demoni. Formele de manifestare a celor demonizaţi au, cel mai adesea, forma schizofreniei, „boala cu multe feţe” – de la „schizein”, a despica, a rupe şi „phren”, minte sau suflet. Cauzele nu sunt deplin cunoscute nici astăzi, ipotezele avansate sunt nesemnificativ confirmate şi tratamentul trebuie urmat toată viaţa, neexistând vindecare definitivă. Despre un asemenea om, în popor se spune că este „îndrăcit” , el nu mai este un om a lui Dumnezeu, ci al vrăjmaşului,căruia dată fiind înverşunarea răutăţii nu i se pronunţă nici numele. Bătrânii care aveau respect pentru puterea cuvântului credeau că abia aşteaptă să fie invocat că se şi înfăţişează „împieliţatul” şi nu pleacă aşa „cu una cu două”.

Evanghelia spune cum, văzând pe Iisus, demonul a zis: „Ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te nu ne chinui!”. Dar înainte îi spun cu o umbră de reproş: „Pentru ce ai venit înainte ca să ne chinuieşti?” Demonii îşi cunosc prea bine sfârşitul, când va fi şi mai ştiu că Iisus ca Fiu al „Celui ce a făcut cerul şi pământul” are putere şi asupra lor. Şi nu e doar reproş în cuvintele lor obraznice, ci şi trufie fără margini cerând-i socoteală Fiului lui Dumnezeu. Într-un fel, ei recunosc că pedeapsa este binemeritată şi se roagă. Isaia profeţia că mai marele demonilor „va fi azvârlit…ca o ramură fără preţ …ca un hoit călcat în picioare”. Sf. Evanghelistul Luca scrie că Domnul însuşi spune că „a văzut pe Satana ca un fulger căzut din căzut din cer” iar Sf. Evanghelist Matei scrie despre păcătoşi că vor fi aruncaţi ca un fulger „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi slujitorilor lui”. De aici învăţătura pe care ne-o dă Sf. Nicolae Velimirovici: „În urletul diavolilor, lucru de seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groaza lor, strigă aceasta. Să se ruşineze cei care Îl privesc pe Dumnezeu în faţă fără a-L recunoaşte şi cei care-L recunosc dar nu-L mărturisesc deschis.”
S-a făcut că, tocmai atunci, trecea o turmă de porci iar demonii au continuat rugându-se: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.” Au preferat porcii adâncului cel întunecat dar nu au avut îndrăzneala să roage ca să fie trimişi într-un alt om, deşi ar fi dorit-o. Ei urăsc omul pentru că, deşi căzut ca şi ei, Dumnezeu i-a dat mântuirea. Mai mult, în Evanghelia Sf. Marcu, Hristos rosteşte apăsat: „Ieşi duh necurat din omul în care ai intrat” dând speranţa multora din victimele lui. Apoi, consumul cărnii de porc era interzis pentru că porcul simbolizează tot ce e murdar fizic, moral, spiritual, întruchipare a tuturor păcatelor, deci biruinţa lor era una efemeră. Demonii mai credeau că, ajungând în porci, oamenii se vor supăra mai tare pe Dumnezeu, devenind pentru ei victime mai uşoare şi sigure. Ar fi fost în stare de orice le stătea în putinţă ca fiind în preajma oamenilor, să-l mânie pe Dumnezeu. Este drept că porcii nu prea aveau ce căuta în preajma cetăţii ştiindu-se interdicţia de a mânca din carnea lor. Hristos a zis: „Duceţi-vă”, iar ei, ascultându-l, s-au dus în turma de porci. Şi dintr-odată, „toată turma s-a aruncat în apă ” Neîndoielnic şi-ar fi dorit demonii să-i arunce în apă şi pe cei doi oameni, dar Dumnezeu nu le-a îngăduit iar ei nu pot face nimic peste îngăduinţa Ziditorului lumii. Ce căutau însă pe acolo atâţia porci câtă vreme, ca animal spurcat, era interzis evreilor să mănânce carnea lor. Raţionalitatea acestei interdicţii ţine seama şi de clima călduroasă a ţinutului care putea favoriza apariţia unor boli severe aducătoare de moarte.

Răul, singurul lucru la care se pricep demonii şi nici la acela bine

De ce însă, Hristos a trimis duhurile rele în porci, ştiind că avea putere peste tot trupul şi că, în consecinţă, le putea trimite oriunde? Numai să dea curs rugăminţii demonilor? Nici gând. Ca Învăţător, El voia să atragă luarea aminte a oamenilor că acolo unde sunt porci se află, murdărie, necurăţie,fiind un loc preferat duhurilor necurate, cărora le place să hălăduiască pe asemenea ţinuturi. Sfinţii Părinţi atrag atenţia astfel asupra importanţei postului ca armă împotriva lăcomiei, unul dintre cele şapte păcate a cărui pierzanie este cumpătarea. Oare nu lăcomia i-a determinat pe Adam şi Eva să păcătuiască? Oamenii lacomi nutresc convingerea neîntemeiată că, mâncând mai mult, vor avea puteri sporite şi nu realizează nici până azi că, de fapt, lăcomia slăbeşte toate puterile, nu doar pe cele fizice. O arată şi ceea ce se numeşte anemia postprandială, starea de oboseală de după o masă mai copioasă. Referindu-se la post, Sf. Vasile cel Mare spunea că „Pe câte ştiu, doctorii nu le recomandă bolnavilor buctate alese, ci post şi înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa mai uşor corabia încărcând-o cu poveri, sau cu făcând-o chibzuit?” Lăcomia este unul dintre viciile care trage după el repede altele într-un lanţ al cărui ultim capăt este în moarte. Deloc întâmplător, oamenii lacomii sunt lipsiţi de caracter, uşor şantajabili, repede influenţabili în rău şi făcându-se repede victime ale ucigătorului de oameni. O vedem prea bine astăzi când se recunoaşte că mare parte din patologie este de natură metabolică. Mai mult, se vorbeşte de sindromul metabolic, definit ca „asociere a mai multor afecţiuni care cresc riscul de diabet zaharat, boala cardiovasculară implicată în accidentele vasculare cerebrale şi infarct miocardic”. Nu odată ne înşelăm singuri văzând cum aceste nu vin deîndată ce ne abatem de la normă şi de aici concluzia că aceasta nu este obligatorie. Asta fiindcă diavolul ne orbeşte ca nu vedem că, de fapt, Dumnezeu mai îngăduie o vreme de întoarcere, ne dă răgaz să ne întoarcem şi să aducem roade vrednice de pocăinţă. Dar, vine momentul scadenţei şi totul apare în autentica manifestare a răului – mânia, cearta, trântirea şi zbaterea pe pământ a neputinţa de a ieşi din ghearele lui. Aşa arătau acum demonizaţii care nu mai auzeau glasul conştiinţei adevărate, care este de la Dumnezeu. Evanghelia lui Sf. Ap. Toma, declarată apocrifă, aflăm o descriere foarte plastică a celor care ascultă de glasul vrăjmaşului: urmezi cele rele, vezi cele rele, te îndulceşti de ele, te adapi cu ele şi o să mori de ele, o să te îngroape şi o să mergi în iad pentru că nu ai cum să fii primit în Împărăţia lui Dumnezeu. În asemenea situaţii, s-ar cuveni mai curând a aduce slavă lui Dumnezeu şi a mulţumii pentru că „nu ne-a dat hrană vrăjmaşilor” ci a aşteptat îndelung răbdător şi mult milostiv să ne întoarcem asemenea Fiului risipitor zicând: „Părinte am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi”. Răul care este adus de demon ar fi şi mai cumplit dacă Domnul nu s-ar milostivi de noi, pentru că „El vrea ca tot omul să se mântuiască şi la conştiinţa adevărului să vină.” De reţinut că Iisus a venit în ţinutul Gherghesenilor fără să fie chemat, cel stăpânit de diavol nefiind în stare a-L mai chema pe Dumnezeu. Ceilalţi localnici pactizaseră în ascuns cu demonul din moment ce creşteau porci fie pentru hrană, fie pentru a-i vinde.

Răul indus de demoni ar fi şi mai cumplit dacă Domnul nu l-ar limita tocmai pentru a-i arăta omului până unde poate merge vrăjmaşul dacă ar fi lăsat să facă după pofta inimii lui. Văzându-L pe Hristos, demonul s-a mâniat făcând-o pe justiţiarul că vezi, dragă Doamne, a venit „mai înainte”, ca şi când Iisus ar fi trebuit să asculte. Hristos este ascultător, dar de Tatăl Său „a-tot ziditorul şi făcător al cerului şi pământului”. Aşa se cuvine şi nouă a face şi nu să folosim libertatea, cum spunea Sf. Ap. Petru, ca acoperământ pentru păcatele noastre. Acoperirea păcatelor nu înseamnă ştergerea lor şi, lucrare a răului fiind, declanşează o avalanşă de păcate pe care ipocrizia încearcă să le acopere. Înainte, între păcatele pentru care se cuvine a ne pocăi era şi „învoiala la păcat” pe care adepţii modernizării Scrierilor Sfinte s-au grăbit s-o şteargă din cartea de rugăciuni. Aşa poţi să te dezvinovăţeşti că tu nu ai vrut să mănânci mult sau ceva ce ştiai că-ţi face rău, dar dacă toţi din jur o făceau ai trecut în rând cu ei. Azi aşa, mâine la fel şi, la un moment dat descoperi că Hristos, haina cu care ne-am „îmbrăcat” la botez a dispărut şi ne descoperim urâciunea goliciunii ca demonizaţii din ţinutul Gherghesenilor. Să venim în ajutorul unui asemenea frate, căci spune Sf. Isac Sirul că dacă se face că vezi un păcat la fratele tău „acoperă-l cu mantia iubirii tale ca să nu-l vadă aproapele tău.” Învoială la păcat? Nici vorbă, ci dorinţă sinceră de a începe să-l aduci pe drumul cel bun cu duhul blândeţii care îndepărtează pe viclean.

Cei demonizaţii caută locuri pustii, se îndepărtează de casa lor, „casa” fiind un loc al comuniunii celor credincioşi, cunoscând că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos, Mântuitorul este cu ei. Numai dacă nu sunt dintre cei care laudă pe Hristos cu gura şi se leapădă cu fapta şi care sunt parcă s-au înmulţit şi fac mult zgomot. De acest gen de demonizaţi avem a ne feri cu deosebire în zilele noastre şi o putem face îndepărtându-ne de gălăgioasa lor companie şi căutând comunitatea sfinţilor. Se poate face şi un experiment revelator – asociaţi-vă oricărei grupări care crede că credinţa se măsoară în decibeli şi apoi retrageţi-vă în intimitatea Cărţilor Sfinte în faţa unei icoane cu Maica Domnului şi o candelă aprinsă în lumina căreia parcă o auzim „Faceţi tot ce spune El”.” Mântuitorul nu „acoperă” necazurile lumii, ci le arată cu limpezime anume să îndrăznim a-L urma pentru că „Eu am biruit lumea”. O lume în care diavolul nu pridideşte a hărţui omul doar-doar îl va avea de partea lui, apoi ştie ce să facă. Hristos a scos demonii din cei doi bărbaţi din ţinutul Gherghesenilor. Şi erau, ei înşişi au spus-o, „o legiune”, un număr atât de mare pentru a face rău unui singur om, dă seama dintru început că puterea nu-i este atât de mare pe cât încearcă să ne înspăimânte. Proorocul Irimia spunea că singurul lucru la care se pricep demonii este răul şi nimic mai mult. „Legiunea” semnifică lumea în care Domnul îngăduie demonilor să încerce omul – pe cel drept spre întărirea în credinţă, pe cel rătăcit spre îndreptare. Piatra de încercare este făptuirea binelui în numele lui Dumnezeu cu care te faci împreună lucrător.

Hristos nu va lăsa niciodată că cadă unul dintre lucrătorii Cuvântului Său

Sf. Ambrozie al Milanului apreciază că „odată ce au primit vindecarea minţii, Hristos le-a poruncit să părăsească mormintele şi să se întoarcă la casa duhovnicească. Cei care au purtat în ei mormântul minţii devin templul lui Dumnezeu” Şi păzitorii văzând cum demonii au trimis porcii în apă s-au spăimântat şi a plecat să dea veste în cetate. Ei însă, văzând, L-au rugat să plece din cetate. Cutremurător fapt să nu-L primeşti pe Iisus chiar dacă o faci politicos, rugându-L. În conştiinţa acestor oameni adevărul se cerea să fie recunoscut, dar nu au făcut-o şi pentru că ei înşişi acceptaseră demonul deşi nemărturisit în cuvinte. Este însă evident câtă vreme situau interesele materiale deasupra respectării Legii. Or, demonii îşi află loc predilect de manifestare acolo unde oamenii nu respectă Legea şi caută motive să se dezvinovăţească. Ne-am putea întreba de ce îngăduie Dumnezeu demonilor să intre în porci şi tot Sf. Ambrozie scrie ca „oamenii buni să fie încercaţi şi cei răi pedepsiţi, căci în asta era o pedeapsă a păcatului”. Căci aşa spune Legea că „Domnul trimite fierbinţeli, tremur, spirite rele, orbire şi alte nenorociri ca pedeapsă pentru cei păcătoşi.” Astăzi, din nefericire, se vorbeşte mai puţin, aproape deloc, despre „păcatul de obşte” pentru care domnul dă pedepse de obşte cum sunt inundaţiile, seceta, molimele sau războaiele. Aceste rugăciuni au darul de a ţine mintea trează şi a întări spiritul de comuniune creştină reflectat într-o mentalitate adecvată şi manifestat în fapte vrednice de statutul nostru de a fi creştini, nu doar a ne numi astfel. Hristos a plecat lăsând în urmă oamenii fără Dumnezeu ca prefigurau în felul lor societatea consumistă de astăzi şi criza pe care a declanşat-o într-o reacţie în lanţ la capătul căruia nu se întrevede nimic bun. A făcut-o fiindcă iubeşte atât de mult omul încât vrea să fie liber şi să-L urmeze conştient că numai astfel poate lucra asemănarea cu Dumnezeu.

Hristos a vindecat demonizaţii fără să fie rugat, făcând-o din preaplinul iubirii Sale jertfelnice pe care, cu puţină atenţie, am pute-o vedea în toată splendoarea ei în fiecare zi dată spre mântuire. Ne-am putea întreba, la rându-ne, ca odinioară David: „Ce voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a dat mie” şi să răspundem cu el „paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.” Mai mult, să recunoaştem că „întunericul nu e întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va străluci”. Întunericul minţii se ridică atunci când chemăm pe Hristos cum ceaţa se risipeşte la primele raze ale soarelui. Rugându-se, Sf. Ioan Damaschin se întreabă retoric, cum s-ar cuveni s-o facem şi noi, amintind cum, ca şi în cazul demonizaţilor, Hristos vine înainte zicând: „Scoală-te, nu te teme, stai, vino înapoi, nu te cert, nu mă scârbesc de tine, nu te lepăd, nu mă împietresc faţă de zidirea mea, fiul Meu, chipul Meu, omul pe care l-am zidit cu mâinile Mele…Nu pot să nu-i dau vrednicia cea dintâi. M-am coborât pe pământ şi am aprins făclia, adică trupul Meu, am măturat casa şi am chemat puterile cereşti prietene să ne veselim pentru găsirea ei.” Ne simţim pe drept şi mărturisim că suntem neputincioşi sau nevrednici. Dar ştim că pentru noi Hristos Domnul anume a venit şi, întâmpinându-L în zorii fiecărei zile cu recunoştinţă să-L rugăm: „Mântuieşte-mă pe mine nevrednicul robul tău pentru mila Ta cea nemăsurată.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online