de Elena Solunca Moise

Spune Hristos că „milă voiesc, nu jertfă” şi din preaplinul iubirii Sale îndelung răbdătoare şi mult milostive a revărsat asupra noastră minuni pe care nimeni nu le făcuse până atunci şi nici de atunci până acum. Milă, sau copărtăşia la suferinţă cu cel care o suportă alinându-l, vindecându-l, dăruindu-i viaţă prin cuvântul ziditor de lumină. După predica de pe Munte, care se încheie cu îndemnul „Fiţi desăvârşiţi precum Tată vostru Cel ceresc este”, Hristos a început făptuirea Sa mântuitoare într-o unitate monolitică a vorbei cu fapta. Mai întâi, a vindecat doar cu cuvântul sluga sutaşului care L-a rugat ieşindu-i în întâmpinare, iar acum se îndrepta spre Nazaret, unde a copilărit. Aici avea să înfăptuiască această nouă minune pe care o găsim doar la Sf. Apostol Luca, medicul-pictor care o povesteşte ca unul în cunoştinţă de cauză. Ca medic, Luca şi-a dat seama că nu era o „moarte aparentă”, ci una cât se poate de reală. Cel mai năprasnic duşman al omului, moartea e cu atât mai hidoasă, cu cât era a unui tânăr căruia îi răpise brutal viitorul la care era îndreptăţi să aspire. Spunea Eminescu în „Mortua est” cumva revoltat că: „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”. Aşa ar fi, dacă moartea ar avea ultimul cuvânt, dar nu este nici pe departe aşa şi Hristos ne arată cum anume moartea este spre înviere. S-ar putea afirma că Hristos a şters moartea pusă ca o pecete pe fruntea omului pentru ca, înălţându-şi-o să privească în orizontul veşniciei. Întâlnirea are loc la intrarea în oraş, într-o răscruce unde s-au întâlnit două mulţimi de oameni. Prima ieşea însoţind pe tânărul mort, singurul fiu al unei văduve, care astfel rămânea fără nici un ajutor. Cea de a doua, ce-L urma pe Mântuitor intra în cetate parcă profetic pentru că unde intră Hristos, moartea se dă la o parte, recunoscându-se doborâtă în faţa Celui ce a biruit această lume căzută. Acum, Hristos, El Însuşi la vârsta tinereţii, călăuzeşte spre viaţă veşnică. Cum Nain era situat pe o coastă, ceata care urma pe Hristos urca în timp ce convoiul ce-l conducea pe tânărul pornit pe ultimul drum cobora. Oraşul avea doar o singură poartă exact ca împărăţia cerurilor descrisă în Fericirile predicate de Hristos. Văduva, spun Sfinţii Părinţi, este o urmaşă Evei care , despărţindu-se de Dumnezeu a născut omul pe frunte căruia, „nu-i scris Dumnezeu”. Fiul ei mort este oricare tânăr ajuns aici ca plată pentru păcatele făcute din „neştiinţă” (Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”) sau moştenite din neam şi care ia-u otrăvit nevăzut întreaga viaţă a omului. Într-o rugăciune cerem „Miluieşte-mă Doamne ca nu cumva să adorm în moartea păcatelor şi să zică vrăjmaşul meu: m-am întărit asupra lui”.

Din realitatea descrisă răsar semnificaţii bogate, mai întâi pentru că Hristos nu s-a dezvăluit pe Sine ca Mântuitor dintru început, iar biata femeie în durerea ei nu avea ochi decât să-şi plângă fiul. Văzând-o atât de îndurerată, lui Hristos „i s-a făcut milă”; simţământ explicabil nu doar de faptul în sine cât şi de consecinţele pe care le avea. Era un timp al androcraţiei, când o văduvă care-şi pierdea fiul devenea lipsită de orice fel de drepturi – nu mai avea nici statut, nici rol, era a nimănui. Lacrimile ei pornite din inima „înfrântă şi smerită” l-au tulburat pe Iubitorul de oameni care spune mângâietor: „Nu mai plânge”. Cuvintele Lui tămăduitoare lasă a se întrevede cele ce urmau să se petreacă, lăsând să răsară speranţa, căci întotdeauna primele cuvinte rostite de Hristos sunt unele de alinare şi speranţă, investite cu putere făptuitoare. Doar fariseilor li se adresează mustrător de se aud şi astăzi, dar ei tot surzi şi orbi au rămas şi rămân. Rânduiala cerea ca atunci când două convoaie se întâlneau să treacă unul pe lângă celălalt fiecare urmându-şi drumul, însă Hristos se s-a oprit pentru o clipă şi parcă şi timpul a făcut să transpară veşnicia. Iisus s-a apropiat şi cu mâna Sa, atingând sicriul, a întors sensul destinului uman – nu de la viaţă spre moarte, ci de la moarte spre viaţă prin înviere. Ne amintim că şi Toma a vrut să-L atingă pe Hristos ca să se încredinţeze că Mântuitorul înviase. Atingerea, pipăitul este cel mai pământesc simţ care nu îngăduie să uităm că din pământ suntem făcuţi spre a ne întoarce la el. Dacă mamei i-a alinat suferinţa, tânărului îi porunceşte: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”, ieşi din abisul fără viaţă în care te-ai cufundat, revin-o la viaţă, stai drept cum se cuvine celui făcut să fie „cunună a creaţiei”. Oare se putea împăca moartea cu îndemnul la desăvârşire pe care tocmai îl adresase mulţimii? Desăvârşirea nu poate fi gândită atunci când ştii că omul sfârşeşte în moarte, iar aceea a unui tânăr pare o sfidare şi o nedreptate strigătoare la cer. În această clipă astrală, Hristos-tânăr arată că desăvârşirea este posibilă pentru om numai prin înviere.

De la „nu plânge” la „scoală-te”

„Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” De fapt, nu-i spunea celui mort, ci însăşi morţii să iasă, să-l elibereze ca să poată întoarce la viaţa pentru care a fost făcut căci Dumnezeu nu a făcut omul spre moarte. E prima înviere pe care a făcut-o Mântuitorul, pilduitor tocmai după Predica de pe Munte. Sutaşul se rugase pentru slujitorul, acum însă nimeni nu s-a rugat pentru că dacă vindecarea mai este posibilă, învierea până atunci nu se petrecuse făcând ca totul să fie zădărnicie cum spunea Eclesiastul. De mult, Sf. Ilie l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta dar a făcut-o, ca om, prin rugăciune stăruitoare. Şi iată, pe drumul spre Nain se întâlneau Fiul Fecioarei şi fiul văduvei şi pare ciudată rostirea: „Nu plânge!” Cum să-i spui unei mame îndurerate asemenea cuvinte? E cu adevărat o răscruce a istoriei când omului căzut în orizontalitatea morţii ca urmare a păcatului i se porunceşte să se ridice ca şi cum ar fi auzit şi dincolo de tărâmul vieţii. De fapt, nu lui îi vorbea tânărului, ci morţii care-şi făcuse locaş în trupul omului şi acum era izgonită de Viaţa însăşi, de Hristos, Biruitorul morţii şi al stricăciunii. În Faptele Apostolilor citim că „În el trăim şi în El ne mişcăm şi în El suntem”. Spunând „Nu plânge”, nu a făcut-o pentru ca, la rându-ne, să nu o facem şi noi pentru cu cei plecaţi pe ultimul drum. Nici vorbă! Iisus a plâns când a aflat de moartea prietenului Său Lazăr. Lacrimile sunt o mărturie a iubirii pentru cel care s-a stins, cum îşi spuneau între ei cei care L-au văzut plângându-l pe Lazăr, fratele Mariei şi Martei. De această dată, cuvintele erau ale puterii cu care a făcut minunea care avea să urmeze – una făptuită tot prin cuvânt: „Tinere Ţie îţi zic scoală-te!” Cuvintele adresate de Hristos mamei nu erau doar consolatoare, ca a oricăruia dintre noi, ci făptuitoare prin îndepărtarea cauzei care le pricinuise. S-au şters lacrimile dimpreună cu motivul care le adusese pe obrazul îndurerat al femeii – moartea a fost izgonită şi lacrimile întristării s-au uscat lăsând loc vieţii ca dar al lui Dumnezeu. S-a ridicat tânărul şi Hristos l-a dat celei care îl născuse şi crescuse spre împreuna bucurie a vieţii. Dar nu întotdeauna plânsul se cuvine doar celui dispărut, ci şi celor vii de-ar fi amintim că el este chiar o fericire: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia.” Şi nu numai. Hristos spunea profetic fiicelor Ierusalimului; „Nu mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copii voştri.”

Hristos s-a apropiat, l-a sculat din morţi fără a spune cuvânt despre Sine şi totul este numai faptă ,cuvânt întrupat, ce mângâie, alungă moartea şi redă viaţă. Deşi tânăr, moartea era urmare a păcatelor – ale lui sau ale părinţilor – ele l-au doborât, i-au secătuit viaţa, dar acum nu era timpul învăţăturii ci al făpturii. Acum moartea l-a redat pământului din care suntem făcuţi cu indiferenţa-i mută cu care l-a răpit spre a-l acoperi în întunericul gropii. Dar, nu doar pe cei adormiţi se cuvine a-i plânge, ci şi pe cei vii şi să nu uităm că plânsul este înaintemergătorul unei fericiri – aceea a mângâierii care arată, încă odată, puterea izbăvitoare a lacrimilor. Aici, plânsul văduvei era pentru fiul ei şi nu mai avea nici urmă de speranţă. Atât de doborâtă era de durere era încât nici nu-şi dădea seama că în faţa Fiului lui Dumnezeu, Domnul celor vii şi celor adormiţi, dătătorul de viaţă şi, deci nu împărăţeşte peste cei morţi, ci peste cei vii. El spune „nu plânge” pentru că plânsul, suferinţa nu aduc înapoi pe cel plecat în lumea umbrelor. Dar acum Eu sunt aici, „păstorul cel bun” şi pentru toate am o grijă egală şi alin suferinţa când ea este legată de moarte, de distrugerea fiinţei întru fiinţă. Mai mult, a atins pe cel mort fapt cu totul interzis în Vechiul Testament, care oprea pe oricine s-ar fi apropiat, într-un fel preventiv, dacă ţinem seama de climat şi de mulţimea bolilor transmisibile. Hristos, Dătătorul de viaţă a oprit astfel sufletul pornit către împărăţia cerurilor şi l-a întors în trupul pe care tocmai îl părăsise. „Nu plânge”, era o vestire bună, anume că Acela pe care îl numeau Învăţător era mai mult decât atât – , era Fiul lui Dumnezeu „Carele din Tatăl s-a născut înainte de toţi vecii”. Aici este locul unde Iisus înnoieşte Legea pentru că, făcând un act interzis, paradoxal, tânărul a înviat, lăsând fără cuvânt pe farisei, păzitorii Legii. Iisus arată pentru toţi cei de ieri, de azi şi de mâine că viaţa şi mântuirea desfide obiceiurile şi datinile, bune la vremea lor, până la plinirea vremii şi acum depăşite de un act care a deschis o nouă eră a istoriei.

Să mai luăm seama că, spre deosebire de alte minunii, aceasta nu urma credinţei – toate sunt cu putinţă celui ce crede – cum a fost cu fiica lui Iair, sau cu tatăl copilului demonizat care s-a rugat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” De această dată, minunea învierii s-a făcut numai din Voia lui Dumnezeu prin Fiul Său care „vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Nu credinţa l-a înviat pe tânăr, ci Cuvântul prin care toate s-au făcut. Apoi, ca să nu se creadă că e vreo amăgire, Hristos Însuşi l-a luat de mână şi la ridicat. Fiul lui Dumnezeu întrupat ca Fiu al Omului a dat viaţă celui pe care l-a făcut cu mâinile Sale din pământ. A readus la viaţă omul luându-l de mână şi nu poruncindu-i pentru că, de poruncit a poruncit doar diavolului ca să se vădească cine este adevăratul Domn al lumii. Na mai învaţă Hristos – şi tot cu fapta nu cu vorba! – că atunci când vrem să facem un bine s-o facem singuri şi cu toată tragerea de inimă, nu prin interpuşi ca să arătăm lumii propria importanţă. Desăvârşirea la care suntem îndemnaţi are chipul dăruirii nu al imperativului trufaş – a dăruit mamei îndurerate cel mai preţios dintre daruri – propriul copil înviat. Doar prin dăruire dăinuim în timpul care se deschide în acest fel spre veşnicia luminii. Aşa va fi şi la sfârşitul veacurilor: „Adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi, vor învia”. Tânărul al cărui nume nu se spune pentru că poate fi oricare dintre noi (tineri sau mai puţin tineri) aude glasul care redă viaţa şi învie cum o vom face şi noi. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca nu atât pentru credinţa noastră, întărită odată mai mult şi de această minune, cât din mila Domnului să ne împărtăşim de o asemenea bucurie ca, murind acestei lumi repede trecătoare, să înviem în împărăţia cerurilor care nu are sfârşit. Sf. Pavel scria corintenilor „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată într-o clipită de ochi la trâmbiţa va suna vremea de apoi…Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăiune şi acest ( trup) muritor se îmbrace în nemurire, atunci va fi cuvântul scris: Unde îţi este, moarte, biruinţa Ta? Unde îţi este, moarte, boldul?”

Până atunci, să ne bucurăm întru recunoştinţă pentru fiecare zi dăruită de Domnul spre mântuire. Şi dacă e să urmăm dictonul preferat al omului contemporan „Carte diem”, „trăieşte clipa” s-o facem doar ca tâlharul cel drept rugându-ne: „pomeneşte-ne pe noi Doamne când vei veni întru împărăţia Ta!” Până atunci să facem ascultare de Părintele Cleopa: „Să înaintaţi în viaţă având permanent în mintea noastră de o parte frica de Dumnezeu şi de cealaltă amintirea morţii.” Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu şi Maica-i Sfântă să ne păzească sub acoperământul ei.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online