Răvășitoarea Scrisoare către Români a unei tinere care mărturisește ce va face la Referendum

Răvaș peste Timp

Ar fi de așteptat să încep Drumul epistolar cu o sintagmă de adresare către un auditoriu. Că așa se face când scrii o scrisoare. Se verifică o dată anume în timp, o localitate.

Data cade. Las epistola libera Timpului, oricăror timpuri, fie ca sunt „vremi” ce vâslesc spre trecut, fie că e vorba de cele care ne schingiuie prezentul sau decorează viitorul în culori pastel.

Locul e…Romania de pretutindeni. De peste tot scriu. Din văzduh, din inimi bătrâne, în trupuri tinere. De sub pământ, din izvoare, de prin Munti, din cimitire frământate cu rugăciuni ale tuturor sufletelor ce și-au ales bilet de trecere Dincolo mult înainte de vreme, pentru ca noi, cei de azi, să avem bucuria de a ne afla într-o țară încă unită teritorial (deși ciopârțită pe alocuri atât în frontiere, dar și sufletește). Se scrie din Satul cel de veșnicie născător, dar care astăzi nu se mai regăsește pe sine, din brațele mustind a lemn și a îndumnezeire a troițelor ce unesc răspântiile. Răspântii de drumuri. Răspântii de lumi. Se scrie de peste tot.

Dar se aude?!

Sătui suntem mulți de “dialogul” reconciliant din ultima perioadă, înveninat și mincinos dintre noi, ca oameni aparținând unui singur neam, dialog re-inventat sub cortina falsului, transformat într-un sinuos monolog despre ce înseamnă Firescul, legalitatea, umanitatea, dialog în care tentaculele dezinformării cel putin d.p.d.v.d istoric, cultural și spiritual stau în murdar amestec cu pângărirea a tot ce este mai sfânt în esența culturii și a destinului țării. În acest “feeric” context, aleg cărarea cea îngustă, neumblată și plină de scaieți și merg pe ea, chiar dacă știu dintru început că voi termina epistola cu spini în călcâie.

Nu mai povestesc “viilor” noștri despre ce este Referendumul, DE CE și PENTRU CE se „întâmplă” spre-a-se-împlini (…), ci vorbesc celor Plecați. Ei Aud mai clar decât noi. Ei nu mai pot vota, că tare întelept ar fi fost să cugete în locul nostru în aceste ceasuri de tulburare lăuntrica, dar și de cugetare. Nu ar fi avut nevoie de dezbateri, de poale-n cap puse, de zvârcoliri în tandem cu bocete de nerespectări de drepturi.

Ei ar fi ascultat calm , ar fi citit corect, ar fi pus întrebarea cea scurtă și la obiect. Și-ar fi făcut just semnul sfintei Cruci și întru aceeași tăcere, ar fi Simțit înainte de a Gândi ce înseamnă Binele pentru țară. Acei romani au murit pentru „Binele ăl mare”.

Le spun lor, așadar, pentru CE anume voi merge pe 7 octombrie, să aleg DA.
Argumentele legale și toate cele de context au fost expuse la nesfârsit. Din dorința curată și sinceră de a expune adevărul, am fost târâți într-o capcană. S-a dorit să fim “încurajați” să vorbim mult și dacă se poate, toți odată, spre a dilua forța Argumentului de miez. Ca și cum ar fi chin și efort sisific de a re-onora Firescul, ordinea bunului-simț.

Drag soldat si bun mărturisitor căruia zeghea ți-a devenit haină de lumină acolo unde cerul te-a primit Acasă,

Vă recunosc în plecăciune că există un Rost pentru care se Simte acest Referendum într-un aparte fel. E mai mult decât o acțiune cetățenească, e o șlefuitoare mișcare de reînnorire a legământului cu toți Marii istoriei noastre, de la Domnitori, la Părinți purtători de Tăceri întru adevăr, de la oameni politici ( cu adevărat educați în arta politică) la nume în știință, cultură, de la bătrânul Țăran la pruncul cel ce-și caută cuib la pieptul mamei.

Și suntem chemați la această reconfirmare de așezare în valorile universale, când?.. În An Centenar. Nu e o întâmplare, dragii noștri, că se petrec toate în acest An. E An plin, iar cel ce urmează va da pe dinafară de…plenitudine, nu doar de prea-plin.

Voi sunteți bine acolo unde ați plecat. Noi, între timp, am intrat în Uniunea Europeana, o formațiune ce a apărut drept răspuns la nevoia de Pace și de bună întelegere între statele Europei, mult cicatrizate după cele 2 războaie mondiale și atâtea alte conflicte regionale. Statele Europei bătrâne, dar frumoasă și încă plină de taine, ale cărei valori le respectam în măsura în care și ea ni le respectă pe ale noastre, ca națiune suverană.

Mă întorc la noi. Încă avem cărți de istorie prin care putem sa ne redescoperim si putem transmite si copiilor noștri mai departe care ne sunt și care le sunt rădăcinile.

Avem încă Bătrâni în munți și alții, în ceruri, care ne-au lăsat testament de înțelepciune și ne re-aduc prin cuvântul viu la Sămânța a toate. Astfel, poate ar înțelege pruncii acest zbucium interior al nostru, de Azi.

Noi nu suntem în stare nici măcar să ne trezim. Iar trezire lină, fără cutremurare, nu prea e cu putință. Știți în ce văd tragismul, că voi ați plecat sub eliberarea unui sacru crez și jurământ, iar noi „curajoșii” Momentului, ne semnăm si moartea, soră cu sinuciderea, crimă asupra unei istorii complete, o moarte lentă, anesteziată de fantomatice crâmpee de oglizi care ne arată vag că ne-ar fi bine, cioburi în care una suntem și alta ni se spune că am fi.

Oare care moarte e mai justă? A voastră sau a noastră?

Anul Centenar, An în care singurul Proiect național care să încununeze istoria și să unească romanii nu doar a celor 100 de ani, ci ai mileniilor, e înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului, a fost lovit în toate simboluri-Cheie, de profunzime ființială.

Crize politice, circ si pâine, proteste și teatru (muult teatru), Biserica ortodoxă lovită mai mult decât oricând. De ce Biserica? Pentru că ea, place sau nu unora, ține neamul unit. Încă îl ține. Istoria o atestă. Credința e unica vie; au fost ceasuri de iad în care mărturisitorii noștri își ridicau în inima Biserică, pentru că nu o mai puteam găsi în monstruoasele lagăre. E nevoie de un Ștefan sau un Mihai să se ridice din morminte?

Nu s-au mai văzut brazii dintre buruieni, prin toată această ceața din cuget, ne-am uitat Bătrânii, Părinții cu care odinioară ne lăudam că ne sunt stâlpi ai credinței ortodoxe românești.

De ce e nevoie de întoarcerea la rădăcină? Il voi aduce cu noi pe Ernest Bernea care frumos și cu blândețe spunea: “ Viața morală progresează prin Legi, cu caracter juridic coercitiv, dar mai ales prin forța spiritului care depășește binele cotidian banal către zone purificatoare și tonice. Juridicul oprește formal răul. Abia conștiința și forța creatoare a spiritului nostru ”

În anul Revoluției, aveam 7 ani. Puțin pentru a cunoaște adânc experința vieții în comunism, dar îndeajuns pentru a avea amintiri clare despre: pictatul la lumina lămpii cu petrol, frigul din casă, coada de la pâine, dar și… mersul la biserică cu mama de mână, chiar dacă era sau nu era permis. Părinții ne-au dus și pe mine și pe fratele meu la locul unde “ copiii se întâlnesc cu sfinții”și înainte de Anul de Prag al țării- ce îndoctrinare au comis bieții părinți(…)

După 1989, am devenit liberi. Tot ce era funcționabil, tot ceea ce ne asigura independența de resurse în fața oricărui alt stat, s-a distrus. Încet și asumat, ne-au fost luate, vândute. Am fost vânduți… de conducătorii noștri.

Care a rămas, însă, singura temelie unde totuși poporul, așa beteag cum se afla, a construit? Biserica. Biserica din exterior și Biserica din inima românului. Și se va Vedea aceasta.

De aceea ultima lovitură se dă în miez. Ritualic parcă ales e Anul Centenar ca timp al spargerii valorilor care acum 100 de ani a făcut România rotundă și unită. Referendumul e corola a tot ceea ce se putea numi mișcare strategică de pe tabla de șah. Astfel încât, 1 Decembrie să ne găsească pe toți Iudă, vlăguiți, schimonosiți lăuntric, urându-ne între noi, cu literă stacojie lipită de frunți, în rușinea de a ne afla români, aici, la noi, Acasă, de milenii.

Votez DA la Referendum, de ce AȘA și nu altfel?

Pentru că am în vedere toate argumentele de ordin juridic, deja dezbătute de ani de zile- fapt pentru care nu le voi mai enumera și aici. Sunt atâtea alte surse oneste unde pot fi aflate.
Pentru că sunt un suflet ca oricare altul, un cetățean al statului român, plătitor de taxe și impozite, cu dreptul de a alege fără să fiu constrânsă, etichetată sau orientată spre altă Stare de fapt decât cea în care cu deplină asumare mă aflu.
Pentru că omul este o ființă cu Rost în actul creației. Omul e creator atât prin pruncii cărora le dă naștere, dar și prin opera lui amprentată asupra mediului în care trăiește. Suma acestor amprente ale tututor oamenilor se numește civilizație. O omenire în armonie și echilibru este o omenire cu cât mai multi oameni responsabili de Actele lor. A nu se uita că actul creator, indiferent că e în plan biologic, (de a avea urmași), de idei sau în plan material, este unul spiritual și e condiționat de raportarea la valori și la moralitate.
Pentru că am studiat cu pasiune Filosofia și am scotocit în toate ungherele ei, fie ele și întunecate, întocmai pentru a desluși „de pe unde” se întrezărește lumina; și tot nu am cercetat îndeajuns. Pentru că am trecut granițele țării, în Concurs Internațional- SUA, 2001, reprezentând-o cu emoție și mândrie că aparțin acestui neam și nu altuia. Iar această Cale a studiului nu din datorie, ci din Bucuria de a căuta, de a Ști, m-a adâncit și mai viu în crezul meu străbun. A fost pârghia cea mai onestă, crudă deseori, ce m-a convins că între A Ști și A Simți stă mărturie prețul unei singure și inefabile Secunde, nu biblioteci citite.
Pentru că la acea vreme, 3 monahi: Părintele Teofil Părăian, Părintele Justin Părvu si Părintele Teofil Lefter au sfătuit-o pe copilă să nu părăsească țara, chiar dacă i se va propune, prin studii, și bine a făcut că a ascultat sfatul Bătrânilor. Așa a fost, după cum au spus.
Pentru că de la Memorialul Gherla mă și ne privește pe toți din familie un Părinte, Petre pe nume, unchi după mamă, al cărui nume îl port cu răspundere și plecăciune de conștiință. Părintele Petre Focșaneanu a ales să nu se dezică de valorile creștine, cu prețul vieții. A murit după 2 luni de torturi și izolări, primite drept răspuns la cutezanța de a fi slujit Sfânta Liturghie în noaptea Învierii, pentru frații de celulă și pentru „eroarea capitală ” de a fi corespondat cu Nichifor Crainic.
Pentru că sunt mamă și soție. Sunt femeie și cred în instituția familiei tradiționale NU numai românești, CI a Familiei tradiționale. Și Punct. Unica existentă în valorificarea și dăinuirea Firescului.