Hristos ne-a dat o poruncă „nouă”, singura : „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi” – un corolar al celor zece porunci, care şi marchează trecerea la un Noul Legământ, începutul unui nou ev în istoria omenităţii.
de Elena Solunca Moise
Legământul iubirii a fost urmat îndeaproape mai întâi de Hristos care mărturiseşte, nu odată, că face voia Tatălui Ceresc. Evanghelistul Ioan scrie că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul său cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică. Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El lumea.” De judecat pe atunci o făceau fariseii cu măsura lor strâmbă a mândriei, a iubirii nemăsurate de sine, o judecată nedreaptă deşi făcută de pe „scaunul lui Moise”. Nu altfel o fac şi „fariseii” de astăzi cu un plus de vicleşug acumulat de-a lungul timpului ca o povară greu de suportat şi la care, neputând renunţa o convertesc în prilej de mărire. La fariseii de ieri şi de astăzi se referea David când scria: „Că se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face strâmbătate, pe sine se binecuvântează” şi, direct: „Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”. Afişează o smerenie învăluită care cade când încep să „firitisească” pe alţii aşteptând o replică mai bogată. Aşa se perpetuează criza pusă repede pe seama secularizării, o formă de a te spăla pe mâini, ca odinioară Pilat. Cu dreptate îi mustra Hristos pe mai marii vremii şi lor li se adresează şi azi: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că nici voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!” Mântuirea este posibilă pentru orice om dacă împlineşte o singură condiţie: să creadă în singurul Dumnezeu adevărat şi în Hristos pe care L-a trimis. Să creadă în Dumnezeu Cel nevăzut şi, lepădându-se de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze pe Hristos, Fiul Său Întrupat, ca omul purtător de trup stricăcios să se elibereze de moarte aibă viaţă veşnică. Hristos a spus celor care-i numeau „bun”: „Bun e singur Dumnezeu”, Ca Fiul lui Dumnezeu, Hristos este Iubire şi ne învaţă iubirea dumnezeiască cum a făcut-o pe tot parcursul vieţii Sale pământeşti. Spunând „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – Hristos consfinţeşte iubirea ca expresie a Adevărului, manifestare a vieţii şi dar divin prin care lucrăm asemănarea cu Tatăl Creator. A făcut-o în modul cel mai concret – a vindecat toată boala şi suferinţa, a hrănit pe cei flămânzi, a predicat Evanghelia împărăţiei cerurilor şi pe Sine s-a dat morţii pe Cruce, cu moartea Sa dând viaţă celor destinaţi morţii.
Ca Fiu al Lui Dumnezeu a iertat păcatele şi dăruind vedere orbilor ca să-L mărturisească, auz surzilor ca să-L vestească, dezlegând limba muţilor ca să-l poată propovădui, din cei slăbănogi a făcut apostoli şi a îndreptat pe femeia gârbovă ca să poată aduce Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Pe pământ venind, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Cale a iubirii izbăvitoare de orice rău al acestei lumi pentru a deschide porţile împărăţiei cerurilor. Hristos Însuşi nu a rostit niciodată „te iubesc”, expresie ce repede se pierde în zarea derizoriului. Cine poate însă aprecia şi cum iubirea din cuvintele, ci „iertate sunt păcatele tale”?! Nu a rostit „te iubesc” nici Maicii Preasfinte, nici Tatălui ceresc, nici unuia dintre apostoli, deşi Ioan, „cel mai mic” era îi era mai drag. De fel întâmplător, Sf. Ioan a scris Evanghelia sa care este una a Iubirii. A arătat însă în mod practic puterea iubirii prin cuvântul devenit faptă, putere de care ascultă întreaga Zidire. Ne amintim că slăbănogul de la Capernaum nu „avea om”, era singur, orfan de iubirea unui semen şi condamnat la suferinţă. Dar, Hristos îi vine în ajutor, arătând că atunci când toţi ne părăsesc, Dumnezeu rămâne cu noi întru iubire jertfelnică, că omul ne poate părăsi, dar Dumnezeu niciodată, nici dacă noi ne îndepărtăm de El.
Iubirea lui Hristos este iubirea desăvârşită, ziditoare şi proniatoare care îmbrăţişează toţi oamenii într-un urcuş ce începe cu cel suferind şi se plineşte cu iubirea vrăjmaşilor: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Sună aproape socratic dacă amintim că filosoful grec considera că „omul bun trebuie să se supună legilor rele ca să nu permită omului rău să violeze legile bune”. Sfârşitul este ştiut: a primit să bea cucută şi i-a refuzat pe cei care voiau să-l salveze. Eminescu, românul absolut, a dezvăluit sensul iubirii mântuitoare a lui Hristos într-un articol publicat în „Timpul” unde scrie: „Învăţăturile lui Buda, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tze, asemănătoare, nu au avut atâta influenţă, nu l-au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean…Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul cu venin, dar a făcut-o cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii…Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă… După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine”.
Calea desăvârşirii la care ne îndeamnă Hristos este aceea a iubirii. „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” iar iubirea se manifestă plenar în iertare ca milostivire. Şi Vechiul Testament citim porunca să iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din tot sufletul şi cu toată inima iar pe aproapele ca pe noi înşine. Mai întâi, a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima şi cu toată puterea este a-L considera mai presus de tot ce omul numeşte a fi „Bun” – familie, patrie, prietenii, orice bogăţie materială şi, deopotrivă, spirituală. Pe El trebuie să-L slujim, bine ştiind că nu putem s-o facem la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui Mamona. Lui se cuvine închinăciunea, lauda şi slava, cum numai Lui unuia trebuie să-i slujeşti pentru că, spune David: „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Îi slujim Lui pentru că El ce a făcut cerul şi pământul „cu toată podoaba lor”, a legat marea cu „cuvântul puterii Sale”, a încuiat pământul şi l-a pecetluit „cu numele Său cel temut şi slăvit”. Pe aproapele nostru se cuvine a-l iubi „ca pe noi înşine”, pentru că este asemenea nouă , făpturi ale iubirii Sale, stând „în latura şi umbra morţii”. Pentru toţi Hristos ne-a apărut ca lumină mare, care „luminează şi sfinţeşte tot omul ce vine pe lume”.
A birui răul cu binele şi ura cu iubirea
Pe cel asemenea nouă trebuie să-l iubim ca pe noi înşine şi s-o facem după pilda dată de Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi, iubirea noastră fiind, atâta cât este, doar un răspuns la iubirea Lui. Învaţă Sf. Vasile cel Mare că „nu datorită faptelor tale de dreptate ai cunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te-a cunoscut datorită bunătăţii Lui.” Iubirea faţă de Dumnezeu se vădeşte în recunoştinţa pentru toate cele primite, pentru că nu ne pedepseşte pentru atât de numeroasele păcate, pentru răbdarea cu care ne aşteaptă pocăinţa ce să ne apropie de împărăţia Sa. Tot astfel se cuvine a ne iubi semenul şi spune Mântuitorul: Precum voiţi să vă facă oamenii, faceţi-le asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Că şi păcătoşii fac la fel. Şi dacă veţi face bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea că şi păcătoşii fac acelaşi lucru…Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este.” Pentru omul acelor vremi, ca şi pentru noi cei de astăzi, este aproape imposibil, însă Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului anume să arate cum ne putem îndumnezei şi, urmându-I, să ne arătăm asemenea lui – „biruitori” ai lumii, o lume în care, a spus-o deschis, „necazuri vom avea”.
A-ţi iubi vrăjmaşul este contra firii omului şi nimeni nu poate nega, cu atât mai mult cu când vedem cum atâţia dintre noi uită degrab a fi recunoscători binefăcătorilor. În schimb, când ni se face un rău, sau doar ni se pare, ne aprindem de mânie şi făptuim răzbunarea. A recunoaşte aceasta este primul semn al năzuinţei de a „fi în lume, fără a fi din lume” şi paşii următori sunt la fel de anevoios de făcut. A fi în lume, este a fi în păcat pe care , cunoscându-l, să nu-l făptuieşti şi poruncile au virtutea de a fi folositoare în lupta cu inerţia acestei lumi. Împăratul Psalmist recunoştea: „ că iată eu întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”. Ne situăm în plin paradox şi Sf. Augustin remarca: „Ni se interzice atât să iubim acea lume și, dacă înțelegem bine, ni se poruncește și să nu o iubim. Bineînțeles, ni se interzice atunci când ni se spune: Nu iubiți lumea … Dar ni se poruncește să o facem atunci când ni se spune: Iubiți pe vrăjmașii voștri… Astfel, ni se interzice să iubim în ea ce și ea iubește, și ni se poruncește să iubim în ea ceea ce lumea urăște și anume lucrarea lui Dumnezeu și alinările bunătății Sale. Ni se interzice să iubim slăbiciunile sale și ni se poruncește să iubim natura sa. Lumea își iubește slăbiciunile și își urăște natura. Astfel, iubiți-o și urâți-o pe drept, deși ea se iubește și se urăște singură.” Este o perpetuă confruntare între resentimentele pentru lucrarea lui Dumnezeu – asta dincolo de fariseismul pandemic – şi natura intimă a omului ce poartă chipul lui Hristos, ( spunea că acela care L-a văzut pe El, L-a văzut pe Dumnezeu care pentru de-a pururi rămâne nevăzut). E un paradox şi să amintim că Hristos Însuşi numeşte „fraţi ai Mei” nu pe unul dintre cei mari ai vremii, ci pe cei „mici” adică flămânzi, însetaţi şi bolnavi până într-acolo încât spune că tot ceea ce facem lor, facem Lui Însuşi. Putem fi flămânzi de cele ale trupului, dar nu mai puţin de cele ce ţin de suflet. Se roagă Sf. Efrem Sirul pentru „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdări şi al dragostei” şi mai ales „să-mi văd greşelile şi nu-l osândesc pe fratele meu”. Fiecare dintre noi care vrea să urmeze lui Hristos ştie că nu o putem face decât lepădându-ne de „sine” ca o revenire la condiţia iniţială. Uşuraţi de această povară, putem să luăm Crucea care face din moarte înviere, singura şansă pentru a fi, împreună cu El lucrători ai biruinţei asupra lumii în care „necazuri vom avea”. Nu odată, Crucea ortodoxă este înconjurată de raze tocmai pentru a sublinia că este deopotrivă moarte şi înviere – moarte a ceea ce este răutate, minciună, ură şi înviere întru adevăr, iubire, bunătate. E greu, uneori chir foarte greu, dar doar aceasta dă măsura demnităţii omului, încununare a creaţiei divine. Şi, mai ales avem ajutorul lui Dumnezeu.
Ura încătuşează, iubirea eliberează
Suntem, am spune, la hotarul care ne desparte lumea şi grija pentru ea care ne-a scos din rai ea şi nu o putem face cu ură ci cu iubire. Ura încătuşează, iar iubirea eliberează. Sună ca o provocare pentru că, îndeobşte, ura este aceea care desparte, dar acum apare ca o legătură şi mai puternică a omului. Ura nu doar că dezbină, ci leagă, înlănţuie pe bietul om până la paralizie, îl sugrumă, îi întunecă mintea, întinează sufletul, îi modifică până şi percepţia. Se spune nu odată „văd negru de furie”, adică incapabil să disocieze între adevăr şi fals, bine şi rău, frumos sau urât. Măria Sa Ţăranul Român spunea simplu: lasă-l în plata Domnului. Răzbunarea nu a fost dată omului ca o formă de protejare şi, scriind nu întâmplător romanilor, apostolul Pavel îi sfătuia: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă, „dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.” . Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine. E un raţionament relativ simplu – cel care face rău se aşteaptă la răzbunare şi se pregăteşte de o replică mai atroce. Dacă nu o facem este ca şi cum l-am dezarma, am anula glasul hărţuitor şi atunci el va simţi „cărbuni aprinşi” pe care nu are cum stinge., adică glasul tăinuit al propriei conştiinţe. Psihologic s-a dovedit că, dacă întorci celălalt obraz celui care te-a pălmuit, acesta se blochează total şi nu ştie ce să creadă şi nici ce să facă. Dacă nu, se ajunge la situaţi în care, spunea Schiller şi se confirmă zilnic, „doar mai răul pune capăt răului”, idee surprinsă şi în cunoscutul dicton „rău cu rău, dar mai rău fără rău”.
Să nu urâm o putem face cu ajutorul lui Dumnezeu şi de aici se poate merge mai departe – apropierea discretă de vrăjmaş, făcând din înţelegere o cale spre sufletul lui. Înţelegerea este pasul hotărâtor şi, urmându-l, putem descoperi, la o privire mai atentă, că făptuitorul răului este, nu odată, un om slab, uneori deznădăjduit, incapabil să ceară ajutor de la cei cărora le-a făcut rău. Înţelegerea poate merge până la aspecte fiziologice, de familie sau de educaţie. Bunăoară, un om care nu a cunoscut iubirea părinţilor în copilărie va înţelege mai greu dar simte nelămurit nevoia de iubire din adâncul inimii lui. O mână întinsă îl ajută să găsească drumul drept spre înţelegere şi comuniune. Am cunoscut un fost deţinut politic care, după eliberare, la prima sărbătoare a Învierii Domnului a primit o felicitare pe care era scris stângaci (probabil a pus un copil), după urările cuvenite, şi „puterea de a ierta celor care v-au greşit.” Arătând familiei, nimeni nu a rostit un cuvânt, doar ochii li se umeziseră….semn că deja iertaseră. Suferinţa prin care trecuseră şi iubirea dintre ei a fost ca un balsam care le-a dăruit bucuria de a fi împreună.
Mila păcii, jertfa dragostei
În faţa acestei realităţi ceva mai profunde ţi se face milă, ca şi cum eşti împreună participant la suferinţa celuilalt. Într-adevăr, jertfa poate restabili un dezechilibru comportamental. Jertfa însă îl înnobilează şi, reluând cuvintele profetului Osea, Hristos spune: „ milă voiesc şi nu jertfă”. Mai înainte, David observa că: jertfa bineplăcută lui Dumnezeu „inima înfrântă şi smerită” pe care „Dumnezeu nu o va urgisi.” Jertfa era adusă pentru iertare sau împlinire a unei rugăciuni şi, în această idee, mila apare ca o jertfire a „sinelui” – nu de sine – pentru binele celui bolnav sau în suferinţă. Cei doi orbi stând la marginea drumului nu se îndoiau de puterea vindecătoare a lui Hristos şi s-au rugat să le redea vederea motivând:„fiindu-ţi milă de noi”. La sfânta Liturghie invocăm „mila păcii, jertfa laudei”. Mila păcii coboară de la Dumnezeu iar jertfa este a laudei care se cuvine a o închina Celui de la care „vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” , În faţa Lui ne plecăm smeriţi genunchii trupului şi inimilor spre a ne ridica, asculta şi urma pe Hristos, Lumina lumii. Asta dacă lauda este curată şi făcută din tot sufletul, altfel ne asemănăm fariseilor. Recunoştinţa cuvenită şi lauda sinceră ne face, cum spunea într-o poezie Vasile Voiculescu, „contemporani cu Dumnezeu” primind pe Hristos să trăiască în noi întru binecuvântare.
Hristos merge mai departe, conturând hotar între cele două Legăminte spunând. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. A-ţi urî duşmanii este în firea omului, dar a iubi pe acela care, într-un fel sau altul este propriu creştinului pentru că el judecă în zarea vieţii veşnice care este „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis” şi a făcut-o „ca tot omul să se mântuiască şi ca cunoştinţa adevărului să vină”. Iubirea vrăjmaşilor este „poruncă”, mai presus de Lege – Legea ţine seamă de om ca zidire a lui Dumnezeu. Porunca priveşte omul deasupra omenităţii sale, nu apropiind-l de zei şi cu atât mai mult a-l face idol, ci spre a-i ţine viu în suflet Chipul Său pentru a face din lucrarea asemănării calea către veşnicie. De luat aminte că pentru această lucrare nu se face în condiţiile îmbelşugării materiale, ci dăruind din cele ce ai spre a primi dăinuire în inima celor aflaţi în nevoi şi suferinţe. Dăruind spre dobândire e un schimb echitabil (schimb totuşi) dar a o face spre dăinuire este vocaţia învierii de după moarte. Reciprocitatea este, în asemenea situaţii, perpetuarea unui echilibru fragil; dar iubind pe cel care te urăşte, făcându-i bine este un urcuş spre tainele dătătoare de viaţă ale îndumnezeirii. Să urâm, cum s-ar spune, răul, dar să iubim pe cel care îl comite; Să urâm păcatul, dar să iubim pe păcătos.
Legea veche poruncea răzbunarea: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” dar ea era cunoscută încă din sec. XVIII î H în Codul lui Hammurabi care decidea: Dinte pentru dinte, vanitate pentru vanitate, picior pentru picior, mână pentru mână, os pentru os, ochi pentru ochi”. Noua poruncă dată de Hristos era şi este încă o pilduitoare dacă ţinem seama că Fiul lui Dumnezeu a fost întâiul care i-a dat ascultare cerând Tatălui Ceresc iertare pentru cei care L-au răstignit. Se poate oare, fie şi a imagina, o iubire mai puternică?! Este iubirea despre care, mai târziu, prigonitorul Pavel spune că „nu cade niciodată”. Aduce argumente imbatabile: este îndelung răbdătoare,nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă fără cuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată:” Dumnezeu Însuşi este „îndelung răbdător şi mult milostiv” până acolo încât „îi pare rău de răutăţile oamenilor” şi „mustră pe cel pe care îl iubeşte”. Toate aceste calităţi le regăsim, până la literă, în anii pe care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, i-a petrecut pe pământ cu oamenii. De la El învăţăm că, în om, iubirea nu este de la sine, ci un dar al lui Dumnezeu şi se cuvine a-l primi cu recunoştinţă nu a vorbelor ce gonesc şi ne împing spre deşertăciune, ci a faptelor fără oricât de frumoase, ele de care sunt moarte. S-a văzut prea bine că „bunăstarea” mult dorită, acolo unde s-a realizat, nu a dus la fericire. Paradoxal, consumismul a grăbit secularizarea şi unul dintre efectele secundare este înmulţirea şi diversificarea afecţiunilor psihiatrice. Drama râvnitei „libertăţii” se consumă, paradoxal, într-o lume care asigură atâtea libertăţi, mai puţin poate aceea de a fi tu însuţi lucrător al asemănării cu chipul lui Dumnezeu. Mircea Vulcănescu observa că în lumea noastră s-a pierdut sensul real al suferinţei şi atunci omul „moare lăuntric, deznădăjduieşte sau se îndrăceşte”. În acelaşi veac, Blaga laudă suferinţa, dar nu oricare şi, după ce le enumeră, scrie: „Tată care eşti şi vei fi,/ nu ne alunga, nu ne sărăci/, nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă/Alungă doar pe aceea care destramă/ dar nu pe aceea care întăreşte/ fiinţa întru fiinţă/ Fă ca semenii noştri/ de la oameni la albine/ de la învingători, la biruiţi/ de la încoronaţi la răstigniţi să ia aminte/ că există pretutindeni şi această suferinţă/ singura legătură între noi şi Tine.” Ce fel să fie suferinţa, şi câtă, ca să înflorească şi rodească în iubirea vrăjmaşilor o spune vieţile tuturor martirilor. Întâiul a fost Sf. diacon Ştefan, care, sub ploaia de pietre aruncate asupra-i s-a rugat: „Părinte nu le socoti lor şi acest păcat”. Şi au fost mulţi alţi ştiuţi doar de Dumnezeu şi a căror rugăciuni ţin lumea în devenirea ei spre viaţă veşnică. S-ar putea pune întrebare: Şi răul? Pentru făptuirea răului nu există, şi nici nu poate exista, rugă ea fiind doar împlinirea voii celui rău, care pândeşte la tot pasul căutând orice prilej să ne despartă de Dumnezeu.
Întreaga cultură şi artă dau mărturie cât de minunată este alcătuirea omului ca „bărbat şi femeie”
În aceste zile s-a pornit o adevărată gâlceavă naţională legată de Referendumul pentru Căsătorie. Mai întâi, suntem datori, creştini fiind, să mărturisim că familia este sfinţită de Dumnezeu. De la început, Domnul, singurul „Bun” şi care a „făcut toate câte a dorit” şi pe toate „cu înţelepciune”, a făcut omul „bărbat şi femeie”. Prima minune făcută de Fiul Său şi mântuitorul lumii căzute în păcate a fost la nunta din Cana Galileei, când a transformat apa în vin. Atunci, Maica Preacurată a spus: „Faceţi tot ce vă spune El”. Întreaga cultură şi artă dau mărturie cât de minunată este alcătuirea omului ca „bărbat şi femeie” uniţi într-o familie spre perpetuarea speciei care se autodefineşte „homo sapiens”. Vor spune unii: De ce ar trebui atunci un Referendum? Pentru că, spunea încă David, „oamenii au stricat legea Ta, Doamne”. Şi au făcut-o până într-acolo încât vor să facă şi să impună legea lor Lege. De aceea precizarea că familia este formată din „bărbat şi femeie”, nu simplu din „soţi” este corectă şi deosebit de necesară, nu lasă loc rătăcirilor. În loc de argumente, se aruncă de-a valma adjective (ca să nu spunem de-a dreptul insulte). Mai trist este că se foloseşte această „gâlceavă” absurdă ca acoperirea pentru plata unor poliţe politice. Ce politică, a cui şi pentru ce? Ni se dă o şansă tuturor şi avem datoria s-o luăm ca atare. Mergând la Referendum, s-o facem, cu gândul la străbunii noştri cărora le datorăm viaţa, pentru a nu se deschide un drum care ne-ar putea duce în afara Istoriei. A spune DA la Referendum este a spune lui Dumnezeu „Facă-se voia Ta”, să avem încredere în viitorul neamului nostru. E folositor ca în zilele noastre s-o reafirmăm în numele iubirii de Dumnezeu şi de neam. Nu e aici motiv de răzbunare, nici cu gândul, nici cu vorba şi, Doamne iartă-ne, cu fapta. Să avem în inimi credinţa sfântă ce ne-a lăsat Dumnezeu şi datori suntem să dăinuim frumos în sufletele celor ce vor veni: „Când între lipsă şi prisos/Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?” Da! Cel al laudei pe care o datorăm lui Dumnezeu: „Slavă întru cei de sus/ Pe pământ pace/ întru oameni bunăvoire”.
Elena Solunca Moise
REFERENDUMUL PENTRU ROMÂNIA preocupă atenția tuturor românilor care au acum ocazia să-și mărturisească atât credința cât și dragostea pentru copiii lor. Portalul Ziaristi Online a lansat rubrica TOTUL DESPRE REFERENDUM, pentru a vă ține la curent cu informări la obiect dar și cu dezinformările, manipulările și intoxicările care deja curg lanț.
