Maica Domnului cu Pruncul – Icoana din Biserica de lemn de la Vidra
de Elena Solunca Moise
Încă în secolul IV, Sf. Grigorie de Nazianz scria că dacă cineva nu crede că Sfânta Fecioară este Maica lui Hristos, nu crede în Dumnezeu, arătând cum Fiul lui Dumnezeu s-a coborât din cer, s-a întrupat făcându-se Fiu al Omului ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu. Cum să nu vorbeşti de Maica Domnului care este şi Maică a noastră, mereu cu noi veghind cu iubirea Fiului ei ca viaţa să ne fie ca un imn de slavă Celui ce a făcut cerul şi pământul? Şi cum s-ar putea vorbi de a Cuvântului Maică prin care toate s-au făcut? Ce cuvinte pot să ne apropiem sfios de Fecioara care s-a sfinţit primind a fi Născătoare de Dumnezeu? Care fapte ne-ar îndreptăţii să-i spunem: Măicuţă nu ne părăsi, rămâi cu noi de-a pururi cum d-e pururi, prin Tine Dumnezeu este cu noi? Prin Tine vedem cum la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, aşa cum pe toate le-a adus din nefiinţă la fiinţă. Taina este un a rugăciunii, împreuna vorbire cu Tatăl Ceresc spre împreuna făptuire într-un cuprinzător „Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie”. Fecioara Maria ni se arată pentru toate veacurile asemenea rugului aprins văzut odinioară de Moise pe Muntele Horeb care, arzând, nu se mistuia. La noi, Sandu Tudor, în cunoscutul Acatist al Rugului aprins, o numeşte „zacon de transfigurare”, datină adică de la „dat”, un dar făcut Dumnezeu drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, iar prin ei şi nouă tuturor. Continuă poetul-călugăr că „numai condiţia taborică a rugăciunii aduce mântuire, ea fiind singura putinţă de unire cu Dumnezeu, ea însăşi această rugăciune”. Se face că doar prin rugă , expresie a dragostei pentru Dumnezeu, câtă vreme, oricât de frumoasă o rugăciune fără de dragoste este, spre a-l aminti pe Eclesiast, doar o „deşertăciune a deşertăciunilor” dintre multele la fel. Părintele Justin Pârvu spunea că omul are atâta sfinţenie în el câtă rugăciune are, cuvinte ce s-ar cuveni a fi canon al fiecărei zile ca să nu ne risipim în vorbe fără rost, gâlcevi otrăvite, vise deşarte.
Fecioară şi Maică, roabă şi stăpână, smerenie care înalţă inima şi mintea, Născătoarea de Dumnezeu exprimă sublimul conştiinţei la care poate ajunge omul făcut de Dumnezeu să fie cunună a creaţiei. Ea pilduieşte că libertatea este a primi spre făptuire cuvântul lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Mai târziu, Fiul ei şi Dumnezeul nostru spunea despre Sine că face voia „Celui ce M-a trimis”. Nu a rostit multe cuvinte, doar atât cât să ne lumineze viaţa, adăugând povaţa „Faceţi tot ce vă spune El”. Se rotunjeşte un cerc al virtuţii, al puterii de a lucra asemănarea după chipul lui Dumnezeu pe care-l purtăm în inimă ca „organ al transcendenţei”. În rugăciunile sale, Sf. Efrem Sirul spune nu odată că Fecioara Maică are „voirea împreună alergătoare cu puterea”; „voirea” este a Fecioarei ascultătoare iar „puterea” este cea primită de la Dumnezeu. Împreună luminează calea spre desăvârşire la care ne îndeamnă Hristos, dându-ne singura poruncă – a iubirii unuia faţă de altul cum El ne-a iubit şi a făcut-o până la jertfa absolută – moartea pe Cruce. A făcut-o pentru ca noi, ca botezându-ne în Hristos, să ne îmbrăcăm cu Hristos, Biruitorul lumii. Aşa fiind, ce cuvinte am putea rosti spre a fi vrednici să spunem „Mamă” celei care e Născătoarea Dumnezeului nostru? Sau, mai precis, cum ar trebuie să ne fie ruga? Nu simplu „ce” suspendat în anonimat, cu importanţa lui, ci „cum”, modalitate de trecere de la cugetarea curată la faptă ziditoare. Făcându-ne din inima o candelă, să-ngenunchem mărturisind: „Căci tu ai şters toată lacrima/ de pe toată suprafaţa pământului/Tu zidirea ai umplut-o de tot felul de faceri de bine/ pe cele cereşti le-ai veselit/ pe cele pământeşti le-ai mântuit/ Zidirea ai împăcat-o/ pe Ziditor l-ai făcut milostiv/…toate le-ai prefăcut şi le-ai schimbat prea bine/ în ce-i mai bun.”
Împodobită cu toată frumuseţea dumnezeiască, îngerească şi omenească
Maica Domnului – de Teofan Grecul
Naşterea Maicii Domnului este aşezată proniator ca întâia sărbătoare importantă îndată după începerea anului bisericesc ca început, mereu reluat, spre veghere la cum putem sfinţi numele Tatălui „precum în cer aşa şi pe pământ”. Născătoare de Dumnezeu ne-o arată cu pilduitor primind a ne fi Mamă a noastră când pe Cruce, Hristos, arătând spre Sf. Ap. Ioan a spus: „Iată Fiul Tău” iar lui „Iată mama ta”. În lipsa unor documente care să ateste ziua exactă în care s-a născut Fecioara Maria, sărbătoarea a fost îndătinată de Sfinţii Părinţi. E mai bine aşa pentru că naşterea ei este ca o nouă naştere a lumii, preludiul unei noi vecuiri de „restaurare a omului” cum învaţă Părintele Stăniloae. Sfinţii Părinţi au luat în seamă luna septembrie, a 9-a, care semnifică iubirea universală desemnând cifra trei la puterea a doua. Ca zi, au fixat pe cea de a 8-a, semnul veşniciei, dar răsturnat anume pentru că azi veşnicia şi-a deschis porţile ca omul să-şi reia condiţia iniţială cu care l-a dăruit Dumnezeu. De aceea Născătoarea de Dumnezeu este „mai slăvită decât heruvimii, mai mărită, fără de asemănare decât serafimii”. De aici datoria noastră sfântă de a o iubi tăinuită în firea noastră şi Sf. Grigorie Palama încredinţează că „Dumnezeu alcătuind un univers comun al bunătăţilor văzute şi nevăzute, ne-a arată pe Maica Domnului ca întrunind în sine toate frumuseţile dumnezeieşti, îngereşti şi omeneşti.(s.n.) Şi dacă frumuseţea superioară ce împodobeşte amândouă lumile– cerească şi pământească – este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luând trup omenesc din ea si Dumnezeu S-a arătat cu oamenii împreună vieţuind, fiind tuturor nevăzut înainte de ea”. Prin Fecioara Maica lui Dumnezeu, omul a redobândit veşnicia vieţii despre care Însuşi Hristos spune este „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis” şi să subliniem că „ a cunoaşte” are şi sensul de a uni.
Ca praznic, Naşterea Maicii Domnului a cinstit mai târziu, ziua fiind fixată în anul 431 la cel de al treilea Sinod Ecumenic şi consacrată în anul 451 la cel de al patrulea Sinod. Poporul nostru a numit această sărbătoare Sf. Maria Mică, nici pe departe o diminuare a valorii, ci ca semn luminos al începutului vieţii întru Hristos. La 15 august sărbătorim Sfânta Maria Mare, adormirea Maicii Domnului când, împlinindu-şi misiunea a plecat la Fiul ei Multiubit. Despre Naşterea Fecioarei Maria nu se scrie în Evangheliile canonice şi cele ce se ştiu sunt din tradiţie şi dintr-o Protoevanghelia a Sf. Iacov, lucrare apărută cam prin secolul al II-lea şi considerată apocrifă. (apocrifă adică nerecunoscută, nu obligatoriu neadevărată). Tatăl său se numea Ioachim şi era descendent din neamul lui David, iar maica sa Ana era fiică a preotului Matthan. Pentru viaţa înţelept rânduită, erau recunoscuţi şi cinstiţi ca fiind „drepţi” în faţa lui Dumnezeu. Purtau însă în suflet, ca o rană deschisă, mâhnirea de a nu fi avut copii care să-i moştenească. Tristeţea nu le-a fost spre deznădejde, ci i-a întărit în stăruinţa rugăciunii iar răbdarea le-a întreţinut vie speranţa. S-a făcut că, odată, Ioachim i-a spus Anei că merge să se roage, iar Ana a mers şi ea să facă asemeni. Gândul ne trimite la cealaltă Ană, mama lui Samuel, care însemnă „cerut de la Dumnezeu”, şi care a rămas peste veac „model de credinţă nestrămutată şi de speranţă în Dumnezeu”. Tradiţia evocată de Sf. Ioan Damaschin spune că se rugau cerând:Doamne, Adonai, Savaot, cunoşti ocara lipsei de copii, cunoşti tristeţea şi amarul nostru; dacă vei privi la smerenia robilor Tăi şi le vei da un copil, Ţie Ţi-l vom aduce în dar”. În nehotărnicita Sa bunătate, Domnul le-a ascultat rugăciunea şi le-a dăruit o pruncă, dar nu una ca toate celelalte, ci una fără seamăn fiindcă îi era dat „să zdrobească capul şarpelui”, cum scrie în Cartea Genezei. Era Fecioara aureolată cu nimbul celor mai alese însuşiri omeneşti despre care proorocul Isaia scria că „Iată Fecioara va lua în pântec Fiu şi va fi numele lui Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”. Drepţii părinţi, pe care îi amintim la fiecare liturghie, i-au dat numele Maria, „„Stăpână” (în limba greacă Despina). Împodobită cu har, Fecioara s-a păstrat ferită de orice păcat şi, pe la trei ani, dăruită templului, a petrecut acolo o viaţă sfinţitoare de rugăciune şi lucrare a mâinilor. Rugăciunea nu înlocuieşte munca, fiecare având rostul ei şi de aici „ora et labora”, rugăciune şi muncă într-o unitate îndumnezeitoare. Tradiţia a consacrat rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Rugăciunea neîntreruptă, legătura cu Dumnezeu ne păstrează în starea de veghe până şi în somn: „Eu dorm dar inima mea veghează”.
”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”
Maica Domnului – de Andrei Rubliov
Sfinţenia Fecioarei a păstrat însă „umbra” păcatului strămoşesc până la Vestea cea bună adusă de Gavriil, a întrupării Fiului lui Dumnezeu când Fecioara, recunoscându-şi rostul de „roabă a Domnului” a răspuns: „Fie mie după cuvântul tău” . Dumnezeu A-toate-creator respectă libertatea pe care El Însuşi a dat-o omului şi Fecioara prea bine ar fi putut spune „nu primesc”. Avea să spună însă spre deplinătatea înţelegerii cum să primim cuvântul lui Dumnezeu în chip necondiţionat: „fie”. Ne amintim că la începuturi, Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” Maria a fost a logodită cu dreptul Iosif şi asta doar spre a-i fi păzită curăţia, rămânând, de fapt „fără bărbat”. Numai o asemenea inimă curată şi prea plină de iubire pentru Dumnezeu putea îndemna spre răspunsul care a schimbat istoria umanităţii. Sf. Chiril al Alexandriei scria: „Hristos era Acela care avea să se nască din Preacurata Fecioară şi de aceea a umbrit-o cu puterea Celui Prea Înalt şi Duhul Sfânt a coborât peste ea şi a sfinţit-o, pentru ca ea să poată zămisli şi naşte pe Cel prin Care s-au făcut toate; naşterea aceasta a fost curată şi fără nici o pată.” Sf. Ioan Damaschin cuprinde ca într-o acoladă învăţătura Bisericii despre Maica Sfântă: „După ce Sfânta Fecioară Maria a primit a naşte pe Fiul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt s-a coborât peste ea, potrivit cuvântului dumnezeiesc adus de arhanghel, curăţind-o şi, în acelaşi timp, dându-i puterea de a naşte”. Într-un imn dedicat Sfintei Fecioare, ea însăşi spune: „Sufletul mi l-a sfinţit, Biserică încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, cort de Dumnezeu împodobit, locaş însufleţit m-a făcut venirea Sfântului Duh şi curata Maică a Vieţii”. Cinstindu-i astăzi naşterea, ne bucurăm de Maica Domnului cu bucurie sfântă ca de un izvor nesecat de apă vie.
Fiindcă, deşi cuvenit ar fi să înălţăm un imn al tăcerii pentru a fi în comuniunea bucuriei sfinte, nevoia iubirii de Dumnezeu şi aproapele nostru ne împing spre părtăşie smerită şi evlavioasă ca prin străvezimea sufletelor să putem cânta într-un glas: „Bucură-te Mireasă de-a pururi Fecioară.” E bucuria pe care o împărtăşim şi mărturisim pentru că, prin ea ne-am împăcat cu Părintele ceresc, toate cele despărţite s-au reunit în armonie, pe care Leibniz o definea ca recuperare a unităţii din diversitate. E ca o nuntă a contrariilor care, rămânând astfel, se împlinesc în unitate după cum Unitate Întreită este Domnul – Părinte, Fiu şi Duh Sfânt. O unitate care, prin rostirea simplă a Fecioarei Sfinte – Fie mie după cuvântul tău –, ne face locaşuri ale nesfârşirii căci aşa s-a pus capăt fricii prin Iubirea creştină, odată cu iertarea ne-a redat înveşnicite-i lumini. Este simptomatic faptul că omul secularizat al timpului nostru resimte dureros, deşi nu-şi dă seama întotdeauna, despărţirea de Dumnezeu. Căile rătăcirii sunt nenumărate, calea dreaptă este una singură şi ne-o arată Fecioara Maria a cărei sfinţenie mai înaltă decât puterile cereşti ne acoperă cu Iubirea Fiului Ei. Ea singură s-a făcut vistiernicul harurilor, nu însă ca să le păstreze pentru sine, ci să le împartă nouă, fiilor ei, bogăţia lor şi asta face ca ele să nu se împuţineze. Prea bine a înţeles-o Apostolul Pavel, prigonitorul de odinioară, când a spus ca datori să fim unul celuilalt numai cu iubire. Maica Fiului lui Dumnezeu şi a noastră a deschis, cum colindă cântul de demult, „raiul cel închis” şi strămoşii s-au „înnoit” , într-un nou început spre culmea şi deplinătatea sfinţeniei.
Cu îndreptăţire se întreba Sf. Grigorie Palama: Cum te vom slăvi pe tine, visteria slavei?…Prin tine se luminează duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc în lume. Te-ai făcut Maică vistiernic al harului şi ai „bogăţia care nu se micşorează”. Prin tine Măicuţă Sfântă ne-am făcut vrednici de a fi părtaşi la Cina cea de taină şi, urmându-ţi sfatul cu ajutorul rugăciunilor Tale, nu vom da Mântuitorului „sărutarea vicleană” ci cu tâlharul drept vom spune: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”. Aşa ne rugăm cu genunchii plecaţi şi inima smerită ştiind că toate câte tu le voieşti îţi sunt cu putinţă Maică a Luminii Neînserate şi o facem ca odinioară Eminescu, Românul Absolut:
Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-ne,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire/ Privirea-ţi adorată/ Asupra-ne coboară/ O Maică Preacurată şi pururea Fecioară, Marie/ Noi, ce din mila Sfântului/ Umbră facem pământului/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor/ Ascultă-a noastre plângeri/ Crăiasă peste îngeri/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O Maică preacurată / Şi pururea Fecioară, Marie!”
Măicuță Preacurată ajută-ne să-ţi aducem roade vrednice de pocăinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu ca în acest fel să punem temei trainic cutezanţei de cânta: Bucură-te Mireasă pururi fecioară, Bucură-te că Fiul Tău înviat şi în sufletele noastre robite de vremi a treia zi, cu moartea pre moarte călcând. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
Elena Solunca Moise
