La sărbătoarea de Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul
Roadele pocăinţei
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” striga în pustie Sf. Ioan Botezătorul şi glasul lui răsuna în deşert, cum ecoul acestor cuvinte l-am putea auzi şi astăzi de ne-am apleca urechea spre propriul suflet şi nu spre amăgirile atâtor „sirene” ce ne vor atraşi în oceanul amăgitoarelor plăceri. Hristos şi-a început propovăduirea cu aceleaşi cuvinte: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Se pare însă că trecerea veacurilor le-a acoperit cu o păguboasă uitare, dacă nu este un imperativ adresat de cei ce se cred îndreptăţiţi a fi modelatori de conştiinţe. Acum se vorbeşte insistent de ceea ce se numeşte „dezvoltare personală”, concept oarecum vag, dar însoţit de numeroase metode şi tehnici care, cel puţin deocamdată, nu au reuşit să ne ajute a depăşi criza spirituală şi morală. Motivul este lesne de aflat – mai toţi, vorbesc mult, nu odată chiar bine documentat, dar se grăbesc să se lepede îndată ce au terminat discursul. Pocăinţa, îndeobşte, este doar pentru „ ceilalţi”, ca şi smerenia care o însoţeşte. Toate par a fă rămas ca pe vremea lui David: „ se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face nedreptate pe sine se binecuvântează”. În rest, se întinde marele pustiu acoperit doar de spinii indiferenţei, urii şi lamentărilor interminabile despre secularizare. Pare că pe nimeni nu interesează cum anume se poate depăşi criza care a devenit, paradoxal, prilej de popularitate pentru cei care consideră că critica interminabilă poate fi soluţia. O critică pe care îşi construiesc un prestigiu efemer pentru că ei cred că se înalţă pe ei atunci când îi coboară pe alţii în mâzga imoralităţii. Pentru aceşti critici de profesie şi pentru noi toţi Sf. Ioan Înaintemergătorul, numit şi „pecetea celor două Testamente” este un îndemn care prefaţează cuvintele Mântuitorului „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru cel Ceresc desăvârşit este”.
„Fost-a om trimis de Dumnezeu și dăruit cu Duh Sfânt”
Adevăratul remediu l-a dat, la vremea lui, Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, care, după mărturia istoricului Flavius, era un bărbat nobil „care îndemna pe evrei să-şi dorească desăvârşirea, să fie drepţi unii faţă de alţii şi cu credinţă sinceră în Dumnezeu”. Evanghelistul Ioan scrie că „fost-a om trimis de Dumnezeu…dăruit cu Duh Sfânt încă din pântecele mamei sale”. Ca o minune i-a fost viaţa încă dintru început, fiind un prunc primit ca dar al rugăciunii stăruitoare a părinţilor săi, Zaharia şi Elisabeta. În pântecele maicii sale fiind, L-a recunoscut pe Hristos şi când acesta a primit salutul de întâlnire cu Sfânta Fecioară Maria care venise să o viziteze, a spus: „Binecuvântată eşti tu printre femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău şi de unde mie aceasta să vină la mine maica Domnului meu?” A recunoscut-o pentru că, văzând-o, copilul a săltat în pântec de bucurie, Sf. Ioan fiind mai mare cu şase luni faţă de Hristos, naşterea lui fiind cinstită pe 24 iunie.
Despre viaţa Sf. Ioan Botezătorul se ştiu destul de puţine lucruri. Şi-a petrecut viaţa în asceză severă, retrăgându-se de timpuriu în pustie unde a petrecut în rugăciune. Au trecut ani până când Domnul l-a chemat şi a început să predice pe lângă Iordan însoţit de ucenici, între care Petru, Andrei şi Ioan. Evanghelistul Marcu scrie că era îmbrăcat în „păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere”. Haina din păr de cămilă semnifică chemarea lui Hristos, cămila fiind un animal ascultător, îngenunchind ca să-şi primească povara pe care o duce fără să cârtească. Cingătoarea din jurul pântecului înseamnă omorârea patimilor iar mierea şi lăcustele erau considerate hrană curată. Fericitul Augustin scrie că astfel şi-a petrecut anii fără să-L fi întâlnit pe Hristos până la Botez, deşi erau rude. Propovăduirea pocăinţei era urmată de botezul în apa Iordanului, unul al pocăinţei şi ascultării care îi şi poartă numele. Pocăinţa se îngemăna cu ascultarea şi Sfântul Ioan recunoştea deschis în faţa tuturor cu autoritatea pe care şi-o dobândise: „Eu vă botez cu apă spre pocăinţă,dar Cel ce vine după mine este mai mare decât mine şi a fost înaintea mea, fiindcă înainte de mine era.” Apoi, văzându-L pe Hristos de departe cum se îndrepta spre Iordan, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Spre încredinţare a adăugat că a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel cum s-a odihnit deasupra-i. Atunci s-a auzit glasul Tatălui Ceresc: „Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care bine am voit”. Mai târziu, Hristos a mărturisit că a venit să facă voia „Celui care L-a trimis”, a lui Dumnezeu, singurul care este bun. A mai adăugat Botezătorul, chemând s-o facem şi noi: „Eu trebuie să mă micşorez, iar El să crească”. Prin pocăinţă, omul se curăţeşte de păcate şi se pregăteşte de îndumnezeire prin smerenie să lucreze voia Tatălui Ceresc după propriile-I cuvinte: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit întru care am binevoit.”
A vorbi despre pocăinţă într-o vreme a dezlănţuirii poftelor trupeşti era o cutezanţă şi nici reacţia celor de atunci nu a fost total diferită: unii i-au devenit ucenici ca Petru şi Andrei sau Ioan şi l-au urmat, făcându-se apoi apostoli. Alţii, şi nu puţini au prins a-l urî de moarte şi nu s-au sfiit să pună la cale uciderea lui, crezând că astfel îşi vor împăca propria conştiinţă şi se vor redobândi statutul de onorabilitate. Unul dintre aceştia era Irod Antipa, nimeni altul decât fiul lui Irod, cel care a ucis pruncii, crezând că între ei se află şi Hristos. Dedat în întregime păcatului, el trăia cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip. Mustrarea Sf. Ioan avea să trezească ura de moarte a Irodiadei care căuta un prilej potrivit să-şi pună în aplicare planul, crezând, în nimicnicia ei, că va scăpa de mustrări. Păcătoşenia ei făcea să nu-şi dădea seama că, ucigându-l pe cel care o mustra, departe de a se linişti, nu va face decât să adauge păcate mai mari decât cele de atunci – crima urmând adulterului şi încălcând poruncile. Prilejul s-a ivit curând şi Irodiada s-a folosit cu viclenie de el într-o înlănţuire a fărădelegilor ce aveau s-o ducă şi pe ea spre un sfârşit înspăimântător. Cum era aniversarea lui Irod, s-a organizat un ospăţ care să-l serbeze, pe cel care, bogat în toate, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi-l alungă în „umbra morţii”. Cum s-ar spune, era „bogat în toate, dar sărac în Dumnezeu”. Ameţit de toate ale desfrâului, Irod a poftit la Salomeea, fiica Irodiadei din prima căsătorie. În fapt era planul Irodiadei care-l urzise cu dibăcie pe care l-a şi aplicat la fel. Frumoasa Salomeea a dansat în faţa lui Irod şi aceste, subjugat de plăceri, a spus că pentru dansul ei, îi va da tot ce-şi doreşte, până la jumătate din regat. La sfatul viclean al mamei sale, Salomeea a cerut capul Sf. Ioan Botezătorul, aflat în beciurile palatului, condamnat pentru curajul de a spune lucrurile pe faţă şi a-l mustra pentru fărădelegi. Se spune că Irod nu a primit prea încântat cererea, nutrind o simpatie ascunsă pentru Sf. Ioan respectat de popor. Mai mult, s-a cutremurat, dar cuvântul dat trebuia respectat. Sf. Ioan a fost decapitat şi capul său a fost adus pe o tipsie de aur fermecătoarei tinere. Aşa s-a sfârşit cel pe care Hristos însuşi l-a numit „cel mai mare între cei născuţi din femeie şi cel mai mic în împărăţia cerurilor”.
Pecetea dintre cele două Testamente
Sf. Ioan, care şi azi ca mereu cheamă la pocăinţă, este şi un model de smerenie, de recunoaştere a propriei misiuni pe care şi-a asumat-o deplin conştient de valoare sa când zice: „El, (Hristos) trebuie să crească, iar eu să scad”. El, Hristos, trebuie să crească, fiind recunoscut ca Mântuitor până ajunge la Ierusalim, apoi pe Golgota pentru ca, după Răstignire şi Înviere să se înalţe la cer. Sf. Ioan Botezătorul trebuie să „scadă” ieşind din viaţă spre a se muta în împărăţia luminilor. „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, cuvinte pe care s-ar cuveni să le avem mereu în inimă şi minte, prea bine ştiind că „împărăţia cerurilor” nu este un ospăţ cu mâncare şi băutură, ci, cum spune Sf. Pavel, „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt…Iar cel ce slujeşte lui Hristos în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni”. Peste ani, Sf. Grigorie de Nazianz scrie că „împărăţia lui Dumnezeu este aflarea celei mai mari curăţii şi desăvârşiri”.
Cineva ar putea spune cu îndreptăţire că Dumnezeu, Cel care este Atotştiutor nu are nevoie de pocăinţa omului. Tocmai de aceea, pocăinţa este un dar spre autocunoaştere. Socrate zicând „cunoaşte-te pe tine însuţi” este pe aproape doar că, singură, cunoaştere poate fi, ca să-l amintim pe Mircea Vulcănescu, doar a vorbi despre adevăr, nu a fi în adevăr. Fără smerenie, pocăinţa poate fi semnul unui complex de inferioritate păgubos. Smerenia se plineşte în slujire şi Hristos ne învaţă că acela care vrea să fie mai mare, să fie slujitor semenilor, după cum şi Fiul lui Dumnezeu a venit să slujească, nu să i se slujească. Pocăinţa este „a îndrepta căile Domnului şi a face drepte cărările lui” şi asta presupune o cercetare minuţioasă a celor din interiorul nostru dacă ele corespund „împărăţiei lui Dumnezeu” sau nu cumva – Doamne fereşte – un fiu al gheenei. A înţeles-o prea bine Sf. Ap. Pavel, cel care a început prin a fi prigonitor al lui Hristos şi, pe drumul Damascului, având revelaţia lui Hristos s-a convertit şi a devenit mărturisitor: „Iar mie, nu-mi este a mă lăuda cu altceva…decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume”, anume lumea cu toate ale ei prin care vrăjmaşul cearcă a ne despărţi de Hristos. Mai mult, fostul prigonitor afirmă că „nu eu lucrez în mine, ci Hristos lucrează în mine” sau, în altă parte „nu eu trăiesc în mine, ci Hristos trăieşte în mine”.
Sf. Evanghelist Marcu încheie „şi auzind, ucenicii au venit, au luat trupul şi l-au pus în mormânt”, fără să spună unde anume au făcut-o. Tradiţia este mai bogată şi spune că pe tipsie, capul Sf. Ioan a mai deschis gura rostind cuvinte mustrătoare pentru Irodiada, semn că adevărul dăinuie chiar dacă cel ce l-a rostit este ucis. Furioasă dincolo de furie, Irodiada a luat un ac şi i-a străpuns ochiul, arătând anume până unde poate ajunge reacţia în lanţ a păcatelor.
De la botezul în apă şi pocăinţă la botezul cu Duh Sfânt şi cu foc
Peste toate rămâne pentru veacuri îndemnul „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, cuvinte cu care Hristos şi-a început propovăduirea. Auzindu-le mulţi au crezut că Fiul lui Dumnezeu este Ioan care a înviat şi face minuni. A fost cum a spus ultimul prooroc şi întâiul mărturisitor – Hristos s-a „mărit” smerindu-se până la moartea pe cruce rugându-se: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. În aceeaşi rânduială a învăţăturii Sale ne spune că acela care vrea să fie mai mare între noi să fie slujitorul tuturor după cum Însuşi Fiul lui Dumnezeu a făcut-o până la jertfă şi încă jertfă pe cruce. Sf. Ioan Botezătorul, Propovăduitorul pocăinţei nu a înviat, nu avea cum, om fiind doar, el a arătat drumul spre împărăţia cerurilor pe care, al cărui început este pocăinţa, ştiind că „nu este om fără de păcat”. Singur fără de păcat este Hristos şi este singurul care are puterea de a ierta păcatele. Înainte, Sf. Ioan Botezătorul îl veste zicând că el botează cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine, Hristos va boteza „cu Duh Sfânt şi cu foc”. „Focul” de care vorbeşte Hristos este cel al Iubirii despre care creştinii vor fi recunoscuţi ca unii ce urmează lui Hristos care a dat porunca nouă a Iubirii şi a făcut-o fiindcă El „ne-a iubit mai întâi”. De aceea, „cel care zice că-L iubeşte pe Dumnezeu iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că acela ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”. Nu poate să iubească nici cel care nu cunoaşte pocăinţa şi, corolarul ei smerenia, socotindu-se pe sine fără păcat şi îndreptăţit a condamna, ab initio, pe cei care nu-i împărtăşesc ideile sau părerile. Dând o măsură a iubirii de Dumnezeu, pocăinţa este un dar pe care cuvine-se a-l cinsti îndreptându-ne pe calea ascultării spre a-l simţi în inimă nu pe Hristos cel Răstignit, ci pe Hristos cel înviat împărtăşindu-ne cu „pacea” pe care a lăsat-o la Înălţarea Sa la Tatăl ceresc.
Tradiţia recomandă astăzi zi de post, dacă e posibil aspru sau chiar negru. Mai spune tradiţia că în această zi nu se cade să se mănânce nimic de culoare roşie, recomandare pe care unii farisei ai timpului nostru, împăunându-se pe ei înşişi, o socotesc „superstiţie”. Oare aşa să fie? Mai degrabă o datină ce mărturiseşte sufletul curat şi deosebit de simţitor al poporului care nu voia ca în acest fel să se facă părtaş uciderii Sf. Ioan Botezătorul. E şi o manifestare a creştinismului românesc despre care Simion Mehedinţi scria că „dă prioritate sufletului”, unul în care doineşte veşnicia. Făcând astăzi cuvenită cinstire a acestui „înger în trup”, o facem cercetându-ne sincer pe noi înşine, rugându-ne cu Sf. Simion Metafrastul: „Supune minţii mele patimile cele greu de stăpânit, unite şi topite cu firea mea şi fă ca tot ea să păzească dumnezeiescul cuvânt…Stinge izbucnirile răutăţilor şi fă să izbucnească ploi de lacrimi…Ca bine să Te cuvântez; să-şi versuiesc curat Ţie, Celui pe care îl binecuvântează puterile cerurilor în toţi vecii nemărginiţi şi nemăsuraţi.”
Elena Solunca Moise
Citiți și: Elena Solunca Moise in Ziarul Lumina: Nevoia de discernământ
