La un nou 23 august
Colonelul (r) al Armatei Române Mircea Valcu-Mehedinti, un neobosit cercetator in fostele fonduri secrete din Arhivele Nationale, a scos la lumina pentru istorie, acum cativa ani, un document deosebit: transcrierea momentului tradarii Romaniei si a Maresalului Antonescu, de catre tanarul Rege Mihai, din ziua de 23 august 1944. Evenimentul rusinos de la Palat, care nesocotea tratativele pe care Maresalul le purta cu Aliatii si prin care tara a fost predata neconditionat in mainile sovieticilor, a consfintit practic lovitura de stat a ocultei NKVD-iste din Romania. Regia a inclus si inregistrarea momentului de catre camarila regala, pe placa, iar cercetatorul Mircea Valcu-Mehedinti a descoperit documentul in dosarul lui Dinu Bratianu si l-a redat publicului, fiind reprodus si in lucrarea sa „Istoria comunismului din România. Origini. Activitate”, vol. I . In urma mediatizarii descoperirii sale, jurnalistul, istoricul si arhivistul George Damian a mers pe urmele documentului, l-a gasit la Arhive, in Fondul CC al PCR – Cancelarie (Dosar 215/1944), si l-a copiat integral. Il redam asadar mai jos in ambele sale forme: transcriere si facsimil. George Damian confirma autenticitatea documentului si sustine ca “este al treilea care indică faptul că discuţia dintre rege şi mareşal a fost înregistrată (deşi regele neagă asta!), a fost redactat de Gheorghe Brătianu (nu de Dinu Brătianu, confuzie provenită de la primele două file scrise de cei care au arhivat dosarul în perioada comunistă); momentul redactării l-aş fixa undeva în prima jumătate a anului 1946. Alte două variante ale stenogramei acestei înregistrări au apărut una în 1944, cealaltă în 1947 – toate cele trei fiind practic identice”. Dezvaluirea privind inregistrarea pe placa a sinistrului act de tradare nationala de la 23 august 1944 intregeste descoperirile remarcabile ale regretatului Profesor Gheorghe Buzatu, respectiv EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI. Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF cu preambulul INEDIT: Cum a intrat Ceausescu in posesia testamentului lui Antonescu din 23 august 1944.
Redăm mai jos prezentarea cercetatorului care a facut descoperirea si apoi documentele extraordinare pentru Istorie:
Activitatea colonelului Mircea Vâlcu-Mehedinți
Spre deosebire de marea majoritate a istoricilor, care „interpretează” faptele culese din documentele vremii, (adică citesc documentele originale și le povestesc – interpretează – subiectiv bineînțeles, fiindcă toți oamenii suntem subiectivi). Documentele de arhivă, pe care le public, nu vor fi comentate (interpretate). Voi interveni numai cu o frază – două pentru explicitarea documentelor ce succed. Aşadar, las cititorului libertatea de a analiza, după propriu-i discernământ, documentele respective.
În România s’au edificat lucruri măreţe, nu o dată întrecând alte state europene, s-au dat unele legi deosebit de bune, ţara nu a stat pe loc, în multe sectoare de activitate s-au văzut rezultate asemănătoare altor state avansate. Geniul românesc, recunoscut chiar şi de duşmanii noştri, în multe privinţe a depăşit hotarele ţării. Au fost valori, şi uneori elite sociale, cu care, pe bună dreptate, ne mândrim. Sunt virtuţile noastre, pe care alţii nu le au. Durerea mare este, însă, că mulţi din aceştia nu s-au putut realiza decât peste hotare; în ţara noastră, elita politică existentă, ineficientă în ceea ce priveşte guvernarea şi progresul, obtuză în gândire şi faptă, a rămas şi rămâne indiferentă la progres, la munca personalităţilor ştiinţifice. Vedem, cu multă strângere de inimă, cum – mai mult ca oricând -, tot ce avem mai bun ia calea Occidentului și țara este tot mai mult în secetă de inteligență. Și cei care au mai rămas sunt marginalizați.
Doresc să accentuez, pentru a nu se trage concluzii pripite, cele scrise în lucrările apărute în „Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți”, nu constituie o caracteristică a poporului român, nu sunt trăsăturile lui de bază, ci sunt faptele, de-a lungul timpului, comise de unii conducători corupţi, nesătui, ahtiaţi după îmbogăţiri rapide, peste noapte, fără muncă, ci numai prin sărăcirea celor mulţi, a „gloatei” credule şi uşor manipulabile (datorită necunoaşterii, lăsării lor voite să mustească în incivilizaţie). Hienele acestea, ajunse în vârful piramidei nu sunt preocupate, nu au în vedere decât prădarea resurselor, secătuirea pentru totdeauna, a ceea ce numim România. De la jaful permanent al ţării, nu sunt excluşi nici străinii de neam, alogenii, răuvoitori, încuibaţi între fruntariile ţării, veniţi de aiurea, cu scopuri prădalnice. Astăzi, avem nenumărate cazuri, cercetate de procuratură, dar niciodată pedepsite de justiţia noastră oarbă, dar şi surdă. Până astăzi, niciun rechin n-a fost judecat şi pedepsit. Mereu sunt cercetaţi (cei cu dosare penale) şi iar cercetaţi şi iar şi iar… Se tergiversează astfel, la nesfârşit, finalizarea dosarelor acestor prădători, până când faptele lor sunt prescrise. Câteva cazuri, din cei care intră la pușcărie, de o raritate înfricoșătoare, mai fac câte un an-doi, fără a li se confisca averile, (legile nu prevăd și recuperarea pagubelor pe care le-au făcut), iar după ce au ieșit din închisoare ( cu televizor în celulă, telefon mobil – să nu se plictisească -), averea de miliarde de euro sau dolari, le reintră în stăpânire definitiv, pentru a trăi în opulență, ei și nepoții și strănepoții lor. În schimb, celor ce au furat un pachet de ţigări sau o găină li se dau ani grei de închisoare.
Bineînţeles, nu tot ce este elită politică se comportă astfel, dar, în „pădurea” noastră (România), au existat şi mai există încă „uscături”. Şi încă foarte multe, încât s’ar putea spune – pe bună dreptate – că: „Între uscături, mai există, pe ici pe colo, şi pădure”. Asupra acestor „uscături” doresc să atrag atenţia prin scrierea acestei Istorii a României (1890-2011). Poate, cei ce cârmuiesc destinele ţării, vor înţelege că, aşa cum au procedat unii dintre înaintaşii lor, din vârful statului, – în ultimele două secole – au făcut cel mai mare rău ţării noastre, păgubind-o economic, dar mai pregnant, moral. Au reuşit chiar – şi aceasta este deosebit de grav – să schimbe mentalitatea gloatei. Probabil, aceşti conducători, fie că nu cunosc, fie că nu-şi aminteasc de o deviză care ar trebui să constituie pentru dumnealor un crez: “Le roi pour royaume et non royaume pour le roi”! (Regele pentru regat şi nu regatul pentru rege!). Dar, eu cred că „Năravul din fire n’are lecuire”, adică, aceste salamandre, ajunse la putere, prin lozinci mincinoase, se străduiesc să-şi îndese buzunarele, în cei câte patru sau cinci ani de conducere şi guvernare, atât de vârtos, încât au ajuns să deţină bogăţii, pe care capitaliştii din ţările occidentale, abia le realizează, din tată în fiu, într-un secol! Ţara noastră a ajuns astăzi să fie socotită de occidentali, ca un model de stat corupt!
Subliniez, mă consider un bun român, obsedat de ţara mea, dar un român care doreşte să redea unele adevăruri istorice, pornind de la principiul că istoria trebuie să fie obiectivă. Totuşi, învederez, prin documentele publicate, că am redat numai o infimă parte din „uscăturile nemărginite” ale pădurii…
Cu toţi ştim că „Istoria se repetă”, dar în ce a fost malefic. Desfăşurarea istoriei se aseamănă cu un cerc. Dacă te plimbi pe circumferinţa lui ajungi, la un moment dat, în acelaşi loc de unde ai plecat. Deci, se repetă ce a fost în momentul iniţial – în momentul plecării la plimbare pe acest cerc. Şi dacă se continuă drumul, pe aceeaşi circumferinţă, din nou se ajunge acolo de unde s-a plecat. Şi tot aşa … Pentru a înţelege că istoria se repetă şi astăzi, în ce are ea mai rău, citez din scrisoarea lui Aron Densuşianu către fratele său Niculae Densuşianu (1899) câteva fraze: ”şi să ne înălţăm sufletele în această epocă de îngheţ şi stârpiciune, ce ne-a cuprins”.
Revenind: Majoritatea documentelor sunt culese din Fondurile: Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii, Corpul detectivilor, Ministerul de Război, Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Poliţiei, Casa Regală, și Fondul CC al PCR (Fond care încă nu ste interzis de dictatura democratică din România, care încetul cu încetul se înscăunează.
Documentele respective sunt reproduse întocmai după originalul existent în dosarele Arhivei Naţionale – Direcţia Arhive Istorice Centrale. Nu am adăugat nici o virgulă, nu am făcut nici o corectură, nici chiar ortografică. Am eliminat, totuşi, frazele de prisos lăsând, pe cât mi-a fost posibil, esenţialul din documentul citat; spaţiul cărţii nu-mi permitea să public documentul în întregime. Siguranţa Statului (Serviciul Special de Informaţii, Corpul Detectivilor), nu a cercetat realizările pozitive ale unor personalităţi politice, administrative, sau ale unor oameni de rând, sau „împământeniţi” sau străini, ci relele intenţii ale acestora, abaterile de la lege, a spionajului (de toate nuanţele) în folosul unor state străine, faptele obedienţilor faţă de „centrele de putere” etc. Cu alte cuvinte, serviciile secrete vegheau la siguranţa statului român.
Am cercetat numai aceste fonduri de arhivă ale serviciiilor secrete, deoarece ele întotdeauna au reflectat realitatea pură (obiectivă); este de la sine înţeles că documentele oficiale din administraţia de stat, „nu puteau cădea în greşeala de a critica regimul politic existent, iar publicaţiile apărau interesele patronului respectiv sau oficialitatea, deci erau subiective, de aceea nu le-am socotit drept material documentar. Agenţii de siguranţă, subcomisarii, comisarii, poliţaii, şefii de brigăzi de siguranţă, brigăzi speciale şi divizii de siguranţă etc. erau obligaţi să raporteze ceea ce au constatat la „obiectivul” încredinţat lor spre supraveghere. Acest deziderat constituie şi astăzi – ca de totdeauna, – „legea strictă a oricărui organ de spionaj sau contraspionaj din lume”. Informaţie corectă înseamnă putere. Statul care nu stăpâneşte informaţia este un stat mort. Având o informaţie corectă, precisă, nealterată de subiectivism, conducerea statului poate lua măsurile de rigoare (măsuri de apărare sau contraatac). Această regulă este valabilă, atât pe timp de pace, cât şi în război – fie el rece sau cald. De aceea am ales, ca o cale de cunoaştere a adevărului nud, publicarea unor documente esenţiale din respectivele fonduri de arhivă.
Trebuie subliniat că este absolut obligatoriu ca tot românul să cunoască și să înţeleagă, precum că ISTORIA trebuie să fie scrisă și publicată, așa cum a fost: bună sau rea. Un popor fără istorie dispare (așa cum se încearcă astăzi, prin legi dușmănoase națiunii, a se șterge). Eu cred, totuşi, în înţelepciunea oamenilor simpli. De aceea zic: „Dă Doamne mintea românului de pe urmă”. Sau, cum ne este şi imnul naţional, cântat de multă vreme, pe care însă până astăzi nu l-am pus în practică: „Deşteaptă-te române!”Nu mai dormi! Te-au călcat hoţii! Trezeşte-te!
PS: Mulţumesc pe această cale personalului sălilor de studiu din Arhivele Naţionale, care, mi-a dat un sprijin deosebit, pe tot timpul cercetării mele (24 ani, cu o frecvență aproape zilnică) și în special Domnișoarei Claudia Grigoraș – consilier la Arhivele Naționale Centrale – pentru ajutorul dezinteresat. Iubitoare de Istorie și adevăr arhivistic, mi-a fotografiat 8.000 de file din Fondul CC al PCR.
Unele aspecte ale evenimentelor din zilele de 22 și 23 august 1944, redate de Brătianu [3]
Condițiile armistițiului erau:
La ora 19, Regele mi-a comunicat prin secretarul său că a obținut suprimarea garnizoanelor, reducerea efectivelor pentru Ardeal și că de urgența încheierii armistițiului depind îmbunătățirile condițiilor economice și financiare. În ce privește chestiunea reacțiunei germane, întrucât ea nu fusese pusă de Aliați, urma să se ceară ca germanii să părăsească țara în 7 zile, iar la prima agresiune să declarăm Germaniei război. Blocul Democratic a aprobat raportul și a hotărât facerea ultimului demers pe lângă guvern.
La ora 20, Mihai Antonescu a fost primit de domnul C. Brătianu, declarându-se în totul de acord cu hotărârile luate și luându-și angajamentul să convingă pe Mareșal de a nu pierde ultima ocazie de a se salva.
La ora 23, spre surprinderea mea, am fost rugat de o voce la telefon să nu părăsesc casa, întrucât într-un sfert de oră urma să fiu vizitat de o persoană amică. Am așteptat la poartă, nerăbdător să aflu un moment mai devreme cine putea fi. Am fost stupefiat să văd pe Rege, însoțit de un caporal din Regimentul de Gardă Călare. Mi-a declarat zâmbind că a „șters-o” prin dos și a luat un camarad cu el, ca să-l conducă, întrucât acesta știe strada unde locuiesc, deoarece fusese curier la Corpul Cavalerilor și îmi adusese pe vremuri o corespondență. Regele era îmbrăcat în pullover, cu pantaloni golf, cu capul gol (într-adevăr avea capul „gol” – n.n.), și de la stația Scala venise cu tramvaiul 16 la clasa a 2-a, trecând pe platforma din față a unui vagon deschis, biletul nu și l-a cumpărat El, ci caporalul le-a cumpărat pe amândouă. Intrând în biroul meu, l-am lăsat pe caporal împreună cu soția mea și cu secretarul care aștepta telefonul de la Mihai Antonescu.
Regele mi-a declarat deschis că se teme ca lăsând pe Antonești să semneze armistițiul, aceștia vor încerca să se cramponeze de putere, ceea ce nu mai poate admite. Mi-a indicat și a insistat asupra faptului că nu are nici o încredere în Antonești și că El personal și-a ales garda pentru sine de 23 august, înarmând suplimentar gradații și a adăugat că și-a luat toate măsurile ca lovitura să reușească, însă trebuie grăbită, și terminată chiar a doua zi. Iar motivul adevărat pentru care venise era următorul: să se constituie chiar în acea noapte un nou guvern, pentru orice eventualitate. În fața insistenței Regale, am chemat pe domnii Dinu Brătianu și Pătrășcanu, arătându-le situația. Am promis Regelui că la ora 7 ½ din a doua zi, va avea lista guvernului și am plecat apoi însoțindu-l pe jos până la Fundația unde Regele a trimis pe caporal înainte și apoi s-a strecurat după el, prin aripa neterminată. Probabil că se înțelesese cu sergenții din postul de la stradă și cu ostașii din gardă.
La înapoiere, soția mi-a comunicat că în convorbirea avută cu caporalul ce însoțise pe Rege, acesta i-a declarat că pe tot parcursul distanței de la Palat la mine, Regele l-a înjurat pe Mareșal și pe soția sa, gratificându-I cu diverse epitete foarte „populare”.
La ora 1.00 am primit o comunicare telefonică de la Mihai Antonescu, care mă anunța că Mareșalul, în urma expunerii sale și a vizitei domnului Mihalache, a hotărât convocarea unui consiliu de miniștri plini pentru 23 august ora 10, unde sunt rugat să iau parte ca delegat al Blocului Democratic.
La ora 2.00, într-o scurtă vizită la domnul C. Brătianu, am aflat că guvernul era constituit și gata să facă față oricărei eventualități (Se va intercala lista). Am remis lista secretarului meu, care a înaintat-o la Palat, la ora 7 dimineața; în același timp i-a remis-o Regelui și generalului Sănătescu.
La ora 10.00 m-am prezentat la Președinție. La ora 10 ¼ a sosit și Mareșalul, încruntat, cu cravașa în mână, răspunzând rece și distrat la plecăciunile ce I se făceau. Luau parte la Consiliu: Mihai Antonescu, I.Petrovici, Atto Constantinescu, Petre Ionescu, I. Marinescu, Marian, General Şteflea, Piky Vasiliu, Col. Elefterescu etc. Redau textual discuțiile urmate:
Mareșal Ion Antonescu: Domnilor, domnii din opoziție au găsit de cuviință să se constituie în bloc și să trateze pacea peste capul Guvernului. Recunosc, este un act de curaj, dar răspunderea o are Mareșalul Ion Antonescu, singurul care are drept să aprecieze asupra chestiunei de a se încheia sau nu un armistițiu cu U.R.S.S. Nu D-lor (arătând spre mine și ridicând tonul) și probabil complicele dumnealor, Regele D-lor de la Sinaia, au a se amesteca în această chestiune. Apoi, ironic: și au aerul să-și spună, uite te salvăm și pe dumneata, numai grăbește și încheie armistițiul. Nu domnilor, Mareșalul Antonescu nu are nevoie să fie salvat. El e tare și e patriot.
Am aruncat o privire lui Mihai Antonescu și la gestul său, arătând că și el e surprins de atitudinea Mareșalului, m-am sculat și am întrebat: Aceasta este atitudinea Dvs. definitivă?
Mareşalul: Așteaptă, ai răbdare, ce, ai vreun interes?
Dinu Brătianu: Da, al țării și dacă D-ta crezi că este timp de circ, te rog să dai reprezentația pe frontul care a ajuns la 250 km de noi și mâine va fi la 150 km. Îți repet, aceasta este hotărârea D-tale? Pentru că nu D-ta ai ultimul cuvânt.
Mareşalul: Tăcere: Domnilor, ca să nu se spună că sunt încăpățânat, voi oferi Rusiei un armistițiu. Voi preveni și Germania. Și cum sunt sigur că vor refuza să discute cu mine, astfel voi avea descărcarea de a duce războiul până la ultimul om (strigând) până la capăt (răcnind) până la victoria finală a Axei. Tăcere mormântală. Apoi: Ei, ești mulțumit, Domnule Brătianu?
Eu: Nu. Dar nu înțeleg să discut cu D-ta în fața Consiliului. În acest moment Mihai Antonescu este chemat afară. Înapoindu-se anunță pe Mareșal că Regele dorește să-l vadă.
Mareşalul: Să mă lase în pace. Spuneți-i că acum am o altă treabă mai importantă de făcut decât să mă duc la Palat. Apoi, cu un gest măreț, m-a invitat într-o cameră alăturată, unde a urmat următoarea convorbire:
Mareşalul: De ce ești nemulțumit?
Eu: Domnule Mareșal, ți s-a spus că Aliații admit să discute cu D-ta și că, consecința pentru D-ta este că scapi de răspunderea crimei de război. Cum vrei D-ta să anunți Germania? D-ta ai fi putut face aceasta dacă ai fi avut siguranța că ți se respinge oferta; atunci, da, nu ai fi avut altă ieșire, deși te previn, că dacă aliații refuzau să discute cu D-ta, toate măsurile erau luate. Sunt împuternicit de cele patru partide, să-ți comunic că D-ta nu ai altceva de făcut decât să execuți ceea ce ți se cere. Dacă anunți Germania, țin să-ți fac serviciul să te anunț că armata din Moldova va ridica armele împotriva Germaniei. (În acest moment Gen. Şteflea anunță că a căzut Bolgradul, Morlenii și că rușii sunt în împrejurimile Bacăului).
Mareşalul: Bine; dați-mi răgaz până la ora 2, când voi merge la Rege să tratez.
Eu: Ce să tratezi? Ascultă, domnule Mareșal, suntem oameni serioși sau ne jucăm cu soarta țării?
Mareşalul: Aveți cuvântul de onoare al Mareșalului Antonescu, că nu voi anunța Germania, dacă mi se garantează securitatea mea, și știi că Mareșalul nu-și calcă cuvântul.
Eu: Însuși Regele vă garantează securitatea. Vă veți putea adăposti la Palat, dacă aveți temeri.[4]
Mareşalul:Și soția mea?
Eu: Și.
Mareşalul: Bine. La 2, la Palat. M-a condus la ușă.
Când am ieșit cu mașina de la Președinție, caporalul care însoțise pe Rege, a făcut semne șoferului să oprească. S-a urcat în mașină și mi-a comunicat să merg la stăpânul său. Regele, foarte furios, îmi comunică grav că s-a gândit să-l cheme pe Mareșal ca să-i ceară să termine mai curând. (Probabil primise alte instrucțiuni de la Moscova – n.n.). I-a răspuns obraznic. L-am calmat, apoi mi-a spus:
Regele: Să știi că am să-l oblig să trimită telegrama cifrată chiar din biroul meu, ca să mă asigur, și apoi, imediat, cât nu se termină emisiunea la Radio, să dăm un comunicat sobru, iar seara voi citi Proclamația. Nu cumva crede că o va da el…
Am aprobat soluția și am plecat s-o comunic Blocului, care o adoptase pe loc.
La ora 2 ½ am primit un telefon de la Palat. Mareșalul nu sosise. Am plecat imediat la Snagov, unde am găsit pe Mareșal furios. Cu mare greutate l-am convins să plece la 3 ½ la Palat, împreună cu Ică Antonescu.
La ora 4.00, când oaspeții intrau pe poarta Palatului, nu mai funcționa nici un telefon între Palat și oraș, afară de al D-lui C. Brătianu, unde ne aflam toți. Legăturile cu Snagovul fuseseră tăiate. Surprinderea noastră a fost totală. (Regele își luase toate măsurile să nu poată fi stingherit în arestarea Antoneștilor, premeditată, indiferent de răspunsul pe care l-ar fi primit de la aceștia. Regele deja primise ordin, de la Moscova, să-i aresteze pe cei doi – n.n.)
La ora 4 ½, un telefon de la Palat previne pe D-l C. Brătianu că D-l General Sănătescu cheamă pe toți miniștrii din guvernul constituit în noaptea precedentă. Stupoare.
La ora 5.00, toți miniștrii erau strânși în sala de așteptare.
La ora 5 ¼ a apărut, fără nici un protocol, Regele, care le-a spus:
Regele: Domnilor, luați-vă posturile în primire și socotiți-vă în Consiliu de Miniștri Extraordinar, sub președinția Mea. Antoneștii au fost obraznici și i-am arestat. S-a terminat cu era lor. Nu puteți depune jurământul, căci trebuie desființat Decretul 3072. Nu-mi cereți amănunte. Am înregistrat pe placă convorbirea cu Antoneștii și nu veți mai avea nevoie de nici o lămurire mai mult. Și acum, la lucru.
Rolul meu de purtător de cuvânt al opoziției luase sfârșit. După ce mi-au mulțumit, Regele mi-a făcut din ochi și m-a condus la ușa hall-ului. Acasă l-am găsit pe Generalul Arhip, care mi-a povestit următoarele:
Generalul Arhip: La ora 5 ½ l-am primit pe Generalul Dobre, care fusese prevenit că Mareșalul a plecat la Palat și că miroase că se va petrece ceva. În cazul când la ora 5 ½ n-a ieșit de la Palat, el, Dobre, va lua măsuri pentru a-I înlesni plecarea de la Rege.
La ora 5 ½ Gen. Dobre s-a prezentat Gen. Ahip, căruia i-a declarat că Mareșalul s-ar părea că a fost deținut cu forța la Palat și că trebuie ca Statul Major să ia măsuri de salvare. Generalul Arhip i-a răspuns: Dacă Mareșalul este reținut cu forța la Palat, aceasta înseamnă că a pierdut încrederea Regelui și a țării. [5]
Cum îți închipui D-ta că o să încercuiesc Palatul și pe șeful Armatei (Regele) ca să salvez un particular?[6]
Eu: Generalul Dobre a plecat cu coada în jos. Astfel s-a terminat domnia Antoneștilor. Printr-un curaj de nedescris.[7] Regele lucrând pe cont propriu, ajutat numai de ostași (15 la număr – n.n.) a pus la punct o întreagă rețea de microfoane, aparate de înregistrat, montate de Rege și subordonații săi, arme automate subtilizate de la unitate, sonerii sub biroul Regal, toate cu scopul de a se dovedi, în fața istoriei, ședința istorică din după amiaza zilei de 23 august 1944.
Audiența Mareșalului și a lui Ică Antonescu după înregistrarea pe plăci
Mareșalul: Să trăiești, Majestate! (Se aude și vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).
Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, ați adus țara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situație din care numai încetarea imediată a luptei și gonirea germanilor din țară, o pot salva.
Mareșalul: Majestatea sa se înșeală…
Regele. Mai întâi obișnuiește-te să vorbești cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?
Mareșalul: Majestatea Ta…
Regele: Voastră.
Mareșalul: Voastră, dacă vreți.
Regele: Nu că vreau, trebuie.
Mareșalul: Astăzi sunteți nervos.
Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineață m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ți permit să-ți arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele și eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea țării mele?[8]
Mareșalul: Dar cine o sfărâmă?
Regele: Voi toți și când vă chem, nu aveți timp pentru Regele țării.
Mareșalul: Voiam să vă spun că vă înșelați dacă credeți că salvați țara printr-un armistițiu.
Regele: Nu v-am chemat să-mi faceți observații și să vă dați păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităților cu națiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:
Mareșalul: Citește Domnule Antonescu și vezi, crezi că Mareșalul poate trimite o telegramă ca asta?
Ică: Cine a făcut-o?
Regele: Ce vă privește. Dacă n-o dați o dau eu.
Mareșalul: Cum vă puteți închipui că Mareșalul poate trăda aliații germani și a se arunca în brațele Rusiei?
Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemții. Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României. Dacă e garanția pe Milcov, pe Argeș, (strigând) pe Olt?
Mareșalul: Nu sunt surd. De ce strigați?
Regele: Ba ești. Altfel ai fi auzit vuietul țării. Scurt: Domnule Mareșal, dai telegrama sau nu?
Marerșalul: Nu! Așa, nu!
Regele: Dar cum?
Mareșalul: Să iau contact cu Germania?
Regele: Ce e. Ne târguim aici, Domnule Antonescu.
Mareșalul: Mareșal Antonescu.
Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. [9] De patru luni lucrez cu opoziția să salvez țara. Mă crezi, o știu bine, un copil bâlbâit și prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele țării și al D-tale. Vreau să scap țara și (lovind cu pumnul în birou) nimeni și nimic nu-mi poate sta împotrivă.
Mareșalul: Majestatea Voastră este tânăr și fără experiență.
Regele: Suferința este o experiență.
Mareșalul: Nu poți dispune de țară dacă…
Regele: Sunt șeful armatei și ordinul Meu a fost dat.
Mareșalul: (violent). Ce ordin? Știe Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?[10]
Regele: Mă ameninți? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? Și D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu șeful D-tale?
Ică: Majestate, comiteți o eroare și o imprudență judecând astfel pe Mareșal.
Regele: D-ta dai sau nu telegrama?
Ică: D-l Mareșal trebuie să hotărască.
Regele: Aici și de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvați și pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti și acum, dar în beciu. Domnilor, sunteți arestați!
Se aud zgomote de pași, uși deschise și strigăte: Sus mâinile!
Mareșalul: Cum, eu mareșalul țării…
Regele: Vax! Luați-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.
Nota redacţiei: Comentariile sunt de prisos!Vă invităm să citiţi şi valoroasele volume apărute sub titlul „Distrugerea şi cucerirea României fără război”, vol. I-IV, Bucureşti, Ed.MVM, 2011-2012, cuprinzând 1700 pag. – autor Mircea Vâlcu-Mehedinţi -, unde veţi descoperi multe elemente de noutate despre care, în România, nu se vorbeşte decât în şoaptă.
Documentul tradarii, in facsimil, copiat de George Damian
Sursa: Ziaristi Online
