Maica Domnului la Sfanta Sofia

Prăznuim adormirea Maicii Domnului, acum la sfârşitul verii când roadele pământului ne îmbie cu bogăţia culorilor, miresmelor şi gusturilor. O facem cu recunoştinţa care ne umple sufletul de bucurie sfântă pentru că, scrie Sf. Nectarie al Eghinei, „Cel nevăzut, Logosul A-tot-ţiitorului, Neprihănită ni S-a arătat om din tine, a lui Dumnezeu Maică/ Izbăvindu-l pe om de chinurile iadului/ şi dăruindu-i împărtăşire de a Sa viaţă.”

Pentru raţiune este, neîndoielnic, un scandal, neputând ea cuprinde înţelesul cum Fiul lui Dumnezeu să primească a fi Fiul Omului, născându-se din Maica-I prea curată şi de-a pururi Fecioara Maria. Aşa că nu-i de prea mare mirare că sunt unii dintre cei care nu-i recunosc Fecioria Preasfântă prin care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut asemenea nouă, a trăit asemenea nouă, a suportat întreaga răutate a oamenilor până la răstignire pe cruce. Noi însă nutrind o credinţă tare de la strămoşi, nu ne îndoim şi mărturisim că făcut-o dintr-o nesfârşită iubire pentru omul cel căzut. Nu a putut primi în inima-I mult-prea iubitoare ca făptura pe care a creat-o să se întoarcă în nefiinţa din care l-a plămădit cu mâinile Sale. Pentru inimă, care,cum spunea Pascal, are raţiunile ei pe care raţiunea nu le înţelege, sărbătoarea de azi este împodobită cu strălucirea bucuriei care încununează rânduiala firii. Este o raţionalitate proprie a inimii care rămâne străină de rigoarea raţiunii şi face lucrător paradoxul din care nu se poate ieşi decât prin asumarea lui de „organul transcendenţei”. „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor” o spunea cu glas de copil „Micul Prinţ” a lui Antoine de Saint Exupery pe la mijlocul veacului trecut, când secularizarea prinse a-şi extinde tentaculele rătăcirilor. În inima „înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu o va urgisi” stăruie pentru totdeauna suflarea pe care Părintele Ceresc a dat-o lui Adam, cel făcut cu mâinile Sale din pământ. În virtutea lui spunem despre Maica lui Dumnezeu şi Măiculiţa noastră „întru naştere, fecioria ai păzit/ întru adormire lumea nu ai părăsit.” Paradoxul nu are cum înfricoşa pentru că nu avem a ne îndoi că la Dumnezeu, „toate sunt cu putinţă”, El fiind Cel care a făcut „cerul şi pământul cu toată podoaba lor”. Mai mult, paradoxul întraripează spiritul care vede în Maica Cuvântului, altarul în faţa căruia, îngenunchem rugându-ne să primim pacea pe care Fiul Ei ne-a lăsat-o când s-a înălţat spre Tatăl Ceresc. Sf. Grigorie de Nazianz scria că atunci când Dumnezeu a făcut-o pe Maica-Fecioară a trecut dincolo de firea legii iar când Preacurata l-a născut pe Fiul a trecut dincolo de legea firii.” Cu adevărat, nu era, şi nu este, în „firea legii” ca o fecioară să nască prunc fără bărbat şi să-şi mai şi păstreze neatinsă fecioria. La rându-i „legea firii” nu primeşte ca cineva să se nască fără să aibă o mamă şi un tată a căror viaţă s-o perpetueze în veac.

În inima Fecioarei şi-au aflat sălaş în chip de negrăit iubirea ziditoare şi proniatoare a lui Dumnezeu cu iubirea ei ascultătoare. E sensul sublim al libertăţii pe care omul, asumând-o, se poate face pe sine după chipul lui Dumnezeu, printr-o copleşitoare trăire a Adevărului în plenitudinea lui izvorâtoare de viaţă. În virtutea ei spunem cu îndreptăţire că Maica Domnului are voinţa împreună lucrătoare cu puterea. Părintele Stăniloae preciza că: Cerem ajutor sfinţilor, Maicii Domnului, socotindu-ne smeriţi faţă de ei, şi convinşi ca noi înşine nu putem avea o atât de mare ascultare de la Dumnezeu, pentru ca nu suntem atât de smeriţi ca ei. Ne rugam lăuntric sa fie şi ei cu noi, cu rugăciunile lor, dar mai ales ne rugam Maicii Domnului. Caci nu e bine să mă socotesc eu într-o relaţie singulară cu Hristos – asta seamănă a ceva protestant.”

Maica Domnului la Manastirea Surpatele

„Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”

Cu Fecioara Preacurată din caierul vremi s-a tors firul devenirii de la frica de Dumnezeu, ca început al înţelepciunii, spre întreaga plinire a ei în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele într-o alcătuire căreia Hristos ne îndeamnă de-a pururi a-I urma. Şi asta pentru că Dumnezeu este primul care ne-a iubit şi pentru totdeauna. De la frică la iubire, omul străbate un drum cu stăruinţă spre a se curăţa de tot întunericul strâns din căderea neascultării şi adunat spre împuţinarea fiinţei. De atunci, Domnul este cu noi, cum însuşi Fiul lui Dumnezeu şi al Maicii Sale Preasfinte spune: „Iată sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” ; până la sfârşitul timpului, care, cum tâlcuieşte Părintele Stăniloae măsoară distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul dat de om.

Prunc primit ca dar al rugăciunii îndelung răbdătoare înălţată de drepţii ei părinţi ei Ioachim şi Ana, Preasfânta Fecioară şi-a petrecut primii ani la templu în rugăciune. Aici citea îndelung din textele Sfintelor Scrieri, la care adăuga „lucrul cu mâinile”, care fereşte sufletul de mândrie şi-l apropie de smerenie. Acolo, îngerul Gavriil, şi el cutremurat, i-a adus veste: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine”. Fecioara, ştia prea bine Scrierile Sfinte, dar nu gândea nicicum că ea este cea hărăzită unei asemenea fericiri. Nu a întrebat nici de ce şi nici pentru ce, citind la Proorocul Isaia că „fecioara va lua în pântec fiu, va naşte şi fiul va fi numele Său Emanuel”, „Dumnezeu este cu noi”. În smerenia ei, nu avea cutezanţa să creadă că tocmai ea fi-va cea aleasă ca mireasă a lui Hristos. Dimpotrivă, ne arată cum smerenia, mama tuturor virtuţilor se îngemănează roditor cu ascultarea voii lui Dumnezeu. Şi apoi poate nici nu-i este dat omului să poată răspunde la acest fel de întrebări care se deschid unele spre altele spre dramă a nesfârşirii. Răspunsul este a lui Dumnezeu şi neputinţa noastră este împlinită în rugăciunea „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Acela ce eşti fără de moarte/ Carele pentru noi Te-ai întrupat/ Şi răstignindu-Te, Hristoase cu moartea pre moarte ai călcat.” Asemenea unui scări cutezând spre cer, întrebarea „cum” – modul concret în care o acţiune se desfăşoară – este ca o treaptă trimiţând, la una mai înaltă, minţii un scurt răgaz să reconsidere trecutul. Şi aşa s-a făcut că, Domnul fiind de atunci cu Fecioara Maria, este şi rămâne cu noi până la apusul veacurilor. Pentru toate, mărturisim cu inima şi cu gura că Preacurata Fecioară este „mai cinstită decât heruvimii şi mai preaslăvită decât serafimii”, „sfinţenia Tatălui, locaşul Fiului şi umbrirea Duhului Sfânt”. Oarecând Eva (viaţă, în sens biologic) s-a lăsat înşelată de şarpe, muşcând din pomul interzis, schimbând destinul omului ca „fiinţă spre moarte”. Doamnă(Maria) şi stăpână a vieţii, Preacurata s-a făcut potir al înţelepciunii, povăţuirile ei ajutându-ne să primim duh mântuitor. Ei i se ruga Sf. Efrem Sirul: „Deşteaptă sufletul meu zicându-i: „Mântuirea ta sunt eu”

Răspunsul Preasfintei Fecioare, „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” e temeiul mântuirii noastre, pentru că Făcătorul cerului şi al pământului doreşte ca omul să fie împreună cu El lucrător al propriei mântuiri. Ascultând cuvântul adus de Gavriil de la Părintele Ceresc, „Roaba” se face Mireasă a Domnului şi Maică a Fiului Său, Hristos, care „în cer nu are mamă şi pe pământ nu are tată”. Cu Născătoare de Dumnezeu s-a schimbat radical statutul ontologic al omului care nu mai este o „fiinţă spre moarte”, ci spre Înviere şi viaţă veşnică. Când la nunta din Cana Galileei se terminase vinul, Maica Lui Hristos a spus gazdelor: „Faceţi tot ce vă spune El.” El, Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat din Fecioara Maria ca tot cel ce va crede în să aibă viaţă veşnică, plinind poruncile Vechiului Testament a dat o singură porunca nouă: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Apoi, când era pe Cruce în mijlocul celor care-şi clamau ura cu înverşunare, „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L”, Hristos privind spre Maica Sa i-a spus, arătând spre Ioan, cel mai mic dintre apostoli: „Iată fiul tău”. Apoi, adresându-se „ucenicului iubit” care a devenit Evanghelistul Iubirii: „Iată mama ta.”

Anii şi-au depănat trecerea unul după altul şi Maica Domnului i-a trăit în rugăciuni neostoite, în lungi preumblări pe locurile care îi aminteau de timpul petrecut împreună cu Fiul Său într-o rememorare ce-i mângâia tristeţea. Adormirea Maicii Domnului nu este consemnată în niciuna dintre cele patru Evanghelii canonice. În altele însă da şi se vorbeşte chiar şi de o Evanghelie a Maicii Domnului. Tot ce ştim datorăm Sf. Maxim Mărturisitorul, care cu osârdie mucenicească a întocmit o amplă descriere a sfârşitului ei pământesc. S-a făcut că, la vremea rânduită de Domnul, a venit îngerul Gavriil, care îi bine vestise Întruparea Fiului lui Dumnezeu, purtând o ramură de finic, simbol al păcii, aducându-i vestea că Fiul ei o cheamă a fi împreună. Toate s-au petrecut ca odinioară într-o simetrie ce îndreptăţeşte speranţa noastră, în rostirea aceloraşi cuvinte: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine:” Şi tot ca atunci, Maica Preasfântă a răspuns: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, după care, împlinită fiindu-i misiunea, îngerul s-a depărtat. Din acel moment, omul nu mai moare, ci cum spunea ţăranul român „pleacă la Domnul”, fiindcă spune un cânt că „Sus în cer este patria mea/ Unde blând se aud îngerii/ Acolo vom găsi fericirea, căci aşa a lăsat Domnul Sfânt.” Teama nu-şi mai are rost aici dar e necesar şi folositor să o nutrim faţă de a doua venire a lui Hristos, întru slavă, să judece vii şi morţii,instituind în această vale a plângerii unde vrăjmaşul stă la pândă să ne ducă de partea lui, Împărăţia Lui fără de sfârşitul. Atunci va fi judecata dreaptă „când fără pârâşi vom fi osândiţi”. Până atunci, ne ocroteşte mila Sa prisositoare după cuvintele. „Milă doresc şi nu jertfă”, ca jertfă s-a adus pe Sine, rugându-se pentru iertarea noastră.

Manastirea Surpatele

Prin Maica Domnului s-au plinit cuvintele proorocilor

În liniştea ca o rugăciune de mulţumire, Maica Preacurată şi-a purtat paşii spre Muntele Măslinilor unde se rugase de atâtea ori lăudând pe Domnul pentru toate darurile făcute lumii întregi şi ei. Tradiţia spune că în timp ce se ruga, pomii îşi plecau ramurile spre cinstirea celei prin care omul cel căzut, iertat fiind de toate păcatele, s-a împăcat cu Dumnezeu. S-a întors spre cetate şi Domnul a făcut ca Sf. Ioan, „ucenicul iubit” să ajungă pe nori ca într-o chemare nerostită. Maica-Fecioară a dat de ştire, lui şi femeilor care o însoţeau, bucuria plecării la Fiul ei, Cel Unul Născut. Prin voia şi puterea lui Dumnezeu au venit pe norii ceilalţi apostoli într-o întâlnire de rămas bun. Preasfânta Maică le-a împărtăşit lor şi femeilor care o însoţeau vestea cea bună a plecării la Fiul Său Preaiubit.

Într-o scrisoare sa către Timotei, Sf. Dionisie Areopagitul spune că au mai venit şi încă mulţi alţii şi pentru fiecare Maica Preacurată a rostit cuvânt de alinare care le-a rămas în suflet ca dor de veşnicie. Cu seninătate sfântă le-a spus pe îndelete cum să dea femeilor care i-au fost dimpreună cele două haine pe care le avea şi toate cele ce se cădeau a fi făcute. Au fost clipe de înălţare sufletească ce-i apropiau pe toţi de Dumnezeu prin Fiul Său şi cu ascultarea lucrătoare a Fecioarei de care se despărţeau pentru un timp. Când toate erau făcute, Maica Sfântă şi-a înălţat mâinile spre înaltul cerului, a rostit cuvenitele cuvinte de slavă şi recunoştinţă lui Dumnezeu care făcut ca prin Ea să fie împlinite toate profeţiile. Atunci, s-au deschis cerurile ca într-o a-tot cuprinzătoare îmbrăţişare şi Însuşi Hristos s-a arătat într-o lumină mai strălucitoare decât aceea de pe Muntele Tabor, înconjurat fiind de mulţimea cetelor îngereşti. Cutremuraţi, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi atunci, Domnul Vieţii le-a spus ca odinioară când după Înviere, uşile fiind închise, a intrat la ei, „Pace vouă”. Ecoul binecuvântat al acestor îl simte şi azi omul în ceasurile tainice de rugăciune, în care respiră veşnicia din noi. Au venit mulţi suferinzi de tot felul de boli şi toţi au fost vindecaţi de cel pe care îl numim „Tămăduitorul trupurilor şi sufletelor noastre”.

Toate fiind gătate, Sfinţii Apostoli au ridicat pe umerii lor atât de preţioasa povară şi au pornit spre Grădina Ghetsimani. Cum vrăjmaşul stă mereu la pândă şi se ascunde viclean în omul care-l primeşte, a îndemnat pe unul dintre cei care urmau convoiul să se apropie cu neobrăzare şi să-l facă să răstoarne sicriul în care era Maica Sfântă. Minune, braţele i-au rămas lipite, atârnând de sicriu fără viaţă şi doar rugăciunea plină de pocăinţă a făcut ca Maica Sfântă să i le aşeze la loc. Făptaşul însuşindu-şi învăţătura a mulţumit Domnului. Odată ajunşi în Grădina Ghetsimani, au aşezat cu evlavie trupul Maicii Sfinte în mormânt după datina moştenită din tată în fiu. Căci Domnul ne învaţă că doar împlinită, o rânduială poate fi depăşită într-o vrednică lucrare a voii lui Dumnezeu. În solemnitatea acestor momente când trupul Maicii – Fecioare era aşezat în mormânt auzim ecoul Învierii aşa cum cântăm la Prohodul din ajunul praznicului.

Din pronie divină, s-a făcut ca unul dintre ucenici, acelaşi Toma, plecat să propovăduiască Evanghelia în India, nu a ştiut de adormirea şi îngroparea Maici Domnului decât mai târziu, când s-a pornit s-a grăbit să ajungă a fi cu ceilalţi ucenici. Pe drum fiind, a văzut însă trupul Prea binecuvântatei ridicându-se spre cer şi a înălţat glas de rugă, iar Maica a lăsat să cadă omoforul spre mângâierea ucenicului şi spre adeverire în veac. Ajuns abia după trei zile, i-a rugat pe apostoli să deschidă mormântul ca să-şi poată lua rămas bun de la Fecioara – Maică a Celui pe care apostolul L-a mărturisit ca „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Spre uimirea tuturor, mormântul era gol, încredinţând pe toţi că Maica Fecioară a mers spre înaltul cerului la Fiul Său Cel Multiubit. Ne minunăm şi noi dar nu ne mirăm pentru că ni se arată cum „firea legii”depăşeşte „legea firii” ca Maica Vieţii să urmeze drumul înveşnicirii. E un drum care începe aici pe pământul pe care, spunem în Rugăciunea Împărătească, ne revine a-l sfinţi cum e sfinţit în cer de către îngeri. Or, Maica Sfântă, prima ne dă pildă cum putem, la rându-ne sfinţi pământul prin lepădare de sine, asumarea Crucii şi urmarea voii Domnului. Şi apoi, cum ar fi putut pământul să acopere pe Maica Celui prin care toate s-au făcut ca pe un om de rând? Cu Maica Dumnezeului nostru vedem cum în sufletul celui care face voia Domnului poate să nască Adevărul ca Fiu al lui Dumnezeu, „cel singur bun”. În gâlceava de secole asupra definirii acestor concepte fundamentale s-a omis că Binele, situat ca valoare superioară în triada cu adevărul şi frumosul este astfel, numai şi numai când din el se naşte Adevărul al cărui splendoare este (încredinţa Platon) frumuseţea.

Maica Domnului nu a înviat şi nu s-a înălţat pe sine prin sine însăşi şi asta o deducem lesne din faptul că trupul ei înviat nu se arată nimănui, nimeni nu a văzut-o. Sfinţii Părinţi spun, că atât învierea cât şi înălţarea s-au plinit prin Fiul ei înviat şi înălţat. Deloc întâmplător, mormântul ei a fost găsit gol când Toma, ajuns mai târziu a cerut să o vadă. Că nu îngerii au venit să ia neprihănitu-i suflet, ci cum o vedem lămurit în icoanele în care Hristos stă în picioare lângă trupul adormit al Măicuţei Sale, purtând în braţe sufletul ei în chip de copil.

În rânduiala lăsată de străbuni, praznicul Adormirii Maicii Domnului ne apropie de încheierea anului bisericesc, după cum cel al Naşterii Sale e doar la câteva zile de începutul său. Până atunci mai avem o sărbătoare semnificativă pentru viaţa creştinilor şi cinstită prin post şi rugăciune – tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, apostolul pocăinţei, care în veac şi de peste veac ne cheamă: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor. Ne mai îndeamnă Sfântul pe care îl întâlnim împreună cu Maica Domnului de-o parte şi de alta a Mântuitorului în icoana „Deisis” să aducem roade vrednice de pocăinţă – iubirea nefăţarnică, credinţa puternică şi sinceră,bucuria cuviincioasă, făptuirea binelui în numele lui Dumnezeu, răbdarea neînvăluită în vicleşuguri măiestrite, cuvioşia vrednică ajutătoare a celui aflat în necazuri sau suferinţe. Toate sunt menite să arate buna rânduială a celor dinlăuntrul nostru spre lauda Lui Dumnezeu, căci „El ne-a făcut pe noi, nu noi”.

Ca o pecete, în ultima zi de vară facem aducere amin aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului, încredinţare netăgăduită a ridicării la Fiul Său şi prin care rămâne cu noi. Este credinţa sfântă care s-ar cuveni să ne ţină trează conştiinţa datoriei ce o avem de a face tot ce spune Hristos. Au făcut-o în veacuri neam de neamul nostru şi au sfinţit astfel pământul pe care i-a lăsat Ziditorul cerului şi pământului, rugându-se neîncetat Maicii Domnului ca Măicuţei lui pe care o simţea mereu împreună învăluindu-i cu iubirea Fiului ei, Cel care a biruit lumea. În Maica Domnului cinstim deopotrivă fecioria şi maternitatea, curăţenia şi iubirea, care „a şters toată lacrima de pe tot pământul”.Se doreau a fi ai Maicii Domnului chiar la necaz şi durere decât să guste din veselia zănatică şi deşartă promisă de forţele întunericului. Şi în rugă o simţim atât de aproape încât cu glas şoptit o chemăm: „Nu ne lăsa Măicuţă să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale.” Nicicând, chemată cu credinţă adevărată, Maica-Fecioară nu zăboveşte să vină în ajutor cu o negrăită blândeţe. O face ca în tot timpul – cu iubire, cu bunătate, cu smerenia demnă de „roaba Domnului”, care făcându-se Maica a lui Hristos, s-a făcut „stăpână peste îngeri”. În taina şoptită a rugăciunii, în faţa icoanei sale, ne rugăm cu Sf. Efrem Sirul să ne ajute să dobândim „frumuseţea dintâi şi de demult a sufletului”, „să ne slobozim de păcate, să ne facem robi dreptăţii/ să ne dezbrăcăm de întinăciunea dezmierdării trupeşti/ să ne îmbrăcăm cu sfinţenia curăţiei sufleteşti,/ să murim lumii şi să viem faptei celei bune”. Atunci, cu genunchii trupului şi ai inimii să înălţăm cântare: „Bucură-te mireasă cea pururea fecioară”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Maica Domnului la Manastirea Varatec