Foto: Dinu Lazar
Profesorul Ilie Bădescu este unul dintre cei mai importanţi sociologi români contemporani. Autor prolific, dar şi un profesor foarte iubit de studenţii săi, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, Domnul Profesor Ilie Bădescu, un aristocrat al spiritului creştin, a fost primit recent în Academia Română, ca membru corespondent.
Mărturia Profesorului Ilie Bădescu este a unei înţelegeri profunde a mesajului evanghelic, ceea ce dovedeşte încă o dată că divorţul dintre ştiinţă şi credinţă apare doar atunci când ideologia îşi spune cuvântul sau când demersul ştiinţific este unul al mediocrităţii şi oportunismului. Dar Dumnezeu ne aşteaptă să-L aflăm şi să ne întoarcem la El, după cum s-a întâmplat şi cu Profesorul Ilie Bădescu, în urmă cu douăzeci de ani…
Un interviu de Virgiliu Gheorghe pentru Familia Ortodoxă:
– Domnule profesor, aţi fost dintotdeauna tot atât de apropiat de Biserică pe cât sunteţi astăzi?
– E foarte curioasă biografia intelectualului în general, iar a intelectualului român în particular. Lumea în care m-am format, copil fiind, a fost o lume de oameni credincioşi. Datorez enorm bunicii mele, care era o femeie extrem de bisericoasă, şi prin ea mergeam şi eu aproape Duminică de Duminică la slujbele din sat. După care a urmat o foarte ciudată îndepărtare a mea de Biserică.
Cred că o astfel de opţiune este de inspiraţie luciferică – ceea ce s-a întâmplat, de altfel, şi cu lumea modernă, tot de această inspiraţie luciferică ţine, iar cele mai expuse sunt minţile tinere. Programul cel mai pervers de câştigare a minţilor tinere este invitaţia la orgoliu, la părerea de sine.
În momentul în care, să spunem, crezi că eşti cel mai deştept, în momentul acela riscul ca un tânăr să alunece este foarte mare. Şi bineînţeles că am alunecat în această îndepărtare, cădere, distanţare de Biserică; altminteri spus, pierdere a legăturii cu Biserica, ajungând la acea nesimţire, „indiferenţă împietrită”, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur.
Am trăit în acest întuneric până la momentul în care, prin 1992, am avut o anumită experienţă. O criză teribilă, brusc survenită chiar în timpul în care ţineam un curs interesant; aveam foarte mulţi studenţi la curs. După aceasta, iar s-a întâmplat ceva pe care nu pot să-l explic, adică revenirea mea în Biserică. Şi această revenire a fost puternică şi fără nici un fel de poticnire.
Am înţeles că întotdeauna Dumnezeu ne caută, ne cercetează şi ne atrage la El, dar fără să forţeze întrucâtva libertatea noastră. Am avut tot timpul sentimentul – şi în acest mod am interpretat dimensiunea apofatică – că Dumnezeu se apropie de om prin retragere. Deci nu vine, cum să spun, agresiv asupra lui, ci îl lasă pe om să înainteze. Şi atunci, Dumnezeu are grijă de noi, dar în funcţie de puterile noastre.
Foarte multă cerneală a curs ca să se explice momentul în care omul se întoarce la Dumnezeu – în care, altminteri spus, se petrece regăsirea ta în relaţie cu Dumnezeu. Şi regăsirea aceasta este confirmată de momentul în care tu ajungi să mergi regulat la biserică, Casa şi locul în care Dumnezeu te cheamă, şi, în al doilea rând, când cunoşti lucrul acesta minunat pe care îl reprezintă rugăciunea. Cea mai puternică lucrare, o experienţă spirituală, pe care eu am trăit-o în tot intervalul acesta este rugăciunea.
Am spus întotdeauna şi celor tineri cu care am discutat să nu piardă din vedere această putere, acest potenţial extraordinar. Rugăciunea este extraordinar de puternică – şi rugăciunea individuală, şi rugăciunea în comuniune, adică în cadrul Dumnezeieştii Liturghii. În manifestarea liturgică regulată, sistematică, rugăciunea te întăreşte în faţa multor încercări şi în faţa multor primejdii – este o experienţă pe care eu am trăit-o şi asupra căreia pot să depun mărturie…
Deci eu am cunoscut iadul, am căzut în acest infern al nesimţirii împietrite faţă de Dumnezeu, care face ravagii în Occident în momentul de faţă, şi care ameninţă şi lumea tânără românească – lume foarte expusă la tot felul de rătăciri, între care cea mai gravă este această cădere în indiferenţă faţă de Dumnezeu, faţă de credinţă, faţă de religie. Asta este, după părerea mea, cea mai mare primejdie în faţa minţii tânărului de astăzi.
‑ Domnule profesor Bădescu, vorbeaţi despre contribuţia pe care trebuie să o aibă biologul, fizicianul, intelectualul în general, la ceea ce înseamnă „cultura vieţii”. Mai este, oare, posibil acest lucru, atâta timp cât cel puţin în mentalitatea ştiinţei de popularizare care domină mass‑media astăzi se manifestă un adevărat conflict între ştiinţă şi credinţă?
‑ Sunt convins. Dumnezeu aşteaptă asta de la noi. Şi, în felul acesta, fapta noastră devine rugăciunea noastră cea mai importantă – căci există şi o „rugăciune a faptei”, când întoarcem către Dumnezeu, ca ofrandă, darul pe care l‑am primit de la El. Şi atunci, dacă în fapta noastră, ca intelectuali, facem asta, avem intr‑adevăr mari bucurii pe linia căutării şi întâlnirii cu Dumnezeu. Dacă nu, înseamnă că am pierdut această bătălie, şi eşecul acesta e răspunderea noastră. Deci misiunea intelectualului din Biserică este de importanţă, după părerea mea, universală. Chiar dacă aparţine unei ţări mici, unei culturi cât ar fi ea de provincială, funcţia lui rămâne una universală – în măsura în care îşi asumă această misiune.
Toată chestiunea se reduce la rezolvarea acestui prag critic, raportul dintre ştiinţă şi credinţă. Ele au fost separate după „Secolul Luminilor”, şi de atunci s‑a constituit conglomeratul pozitivismului modern, care este gândit, conceput ca act de cunoaştere în afara cunoaşterii revelate, în afara lui Dumnezeu. Or cunoaşterea în afara cunoaşterii lui Dumnezeu, deci în afara fundamentelor biblice, este oarecum imposibilă. Aceasta este una dintre marile probleme ale culturii europene moderne – şi nici o cultură, nici chiar cultura europeană, n‑ar putea soluţiona un asemenea conflict prin ignorarea religiei, a credinţei.
Căci, în momentul în care omul declară că totul în lume este materie, că totul în structura existenţei se reduce la materie (adică atunci când se sprijină pe postulatul materialismului), în momentul acela omul nu mai poate sesiza latura spirituală decât ca epifenomen – ca fenomen secundar, născut din funcţionarea creierului. Este vorba despre acele paradigme care încearcă să explice funcţia spirituală pornind de la o neurobiologie de tip imanentist, materialist etc.
Această direcţie a fost răsturnată de o reconstrucţie teribilă datorată unuia dintre premiaţii Nobel, australianul Sir John Carew Eccles, care a demonstrat că nu putem explica în nici un caz mintea prin dinamismul creierului. Şi atunci a lansat teoria dubletului creier‑minte, arătând că, de fapt, mintea are propriile sale legi. Creierul, cu structura lui cerebrală, din punct de vedere fiziologic moare în momentul în care a murit persoana, individul. Mintea, nu. Asta este o demonstraţie extraordinară pe care o face acest mare medic australian! Şi cred că, din punctul acesta de vedere, tot ce s‑a întâmplat în ultima perioadă duce intr‑o singură direcţie: intr‑o redescoperire a unei noi unităţi aflate la baza ştiinţelor, a cunoaşterii.
Sursa: Ziaristi Online
Citiți mai multe la:
Profesorul Ilie Badescu despre singura salvare a romanilor si a omenirii. VIDEO-INTERVIURI
