Sursa Foto: Larry Watts – Cei dintai vor fi cei din urma

Oaia albă-n turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece

de Larry L. Watts

Introducere

În perioada Răzbiului Rece, România făcea parte din Pactul de la Varșovia, alianța caracterizată în primul rând de o atitudine amenințătoare la adresa ei. Deși observatorii străini percepeau în mod eronat această anomalie ca pe un efect secundar al politicilor independente pe care Bucureștiul începuse să le pună în practică la sfârșitul anilor 1950 și începutul deceniului următor, situația avea rădăcini mult mai adânci. Din punct de vedere strategic, rușii priviseră în trecut principatele române ca pe o zonă de extindere teritorială, ignorând tratatele bilaterale care stabileau frontierele (pregătite și semnate în 1656 și 1711) îndată ce ajungeau la granițele române. La fel ca și alți imperialiști, rușii dezvoltaseră un șovinism etnic antiromânesc menit să le justifice pretențiile teritoriale. Cu timpul, argumentul „pan-slavismului” a susținut expansiunea rusească prin faptul că o considera o necesitate imperială, românii de sorginte latină din punct de vedere cultural constituind unicul impediment în calea unui vast teritoriu slav, din Rusia trecând prin România până în Bulgaria, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Croația și Slovenia.

Ideologic vorbind, gândirea sovietică era puternic influențată de lucrările lui Karl Marx și Friedrich Engels, iar încă din 1849, în ziarul condus de cei doi, românii erau considerați un popor contrarevoluționar care trebuia „extirpat” din istorie.¹ Această idee era în deplină concordanță cu atitudinile și obiectivele expansioniste ale predecesorilor lor imperialiști, pentru care românii constituiseră de asemenea un ghimpe în coastă. În mod previzibil, Lenin și Stalin au încorporat în politicile lor în domeniul naționalităților ideile filozofice ale lui Engels și Marx care îi condamnau pe români (și pe alți „irecuperabili”) la dispariție.²

Astfel, o ostilitate sistemică la adresa României a fost înglobată în ideologia sovietică încă de la începuturile ei, iar această animozitate s-a accentuat atunci când, periodic, românii au refuzat să se conformeze stereotipului unui popor „inferior” – ca de exemplu atunci când, deși mult depășită numeric, armata română s-a văzut nevoită să disciplineze trupele bolșevice prădalnice ale Rusiei, în 1918.³ În conformitate cu declarațiile unui general rus care activa în cadrul Armatei a IV-a ruse pe frontul românesc în acea perioadă,

Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele românești, pe care mai înainte le priviseră cu o condescendență plină de dispreț; căci trupele române, înfuriate de purtarea incalificabilă a camarazilor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe. … O ură adâncă, amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruse, care pentru întâia oară de la revoluție întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese.⁴

Moscova, „centrul revoluționar al lumii”, detesta România și pentru faptul că aceasta îi înfrânsese aliatul, Ungaria, în 1919, și îi blama pe comuniștii români fiindcă nu preveniseră răsturnarea singurei „revoluții” comuniste reușite din Europa, cu excepția celei sovietice.⁵ Până în 1924, Moscova ordonase tuturor partidelor membre ale Internaționalei Comuniste (Comintern) să coopereze activ pentru distrugerea statului român.⁶ Teritoriile rupte din acesta urmau să fie împărțite între vecinii săi, partea leului revenind Uniunii Sovietice. Invazia sovietică și anexarea teritoriilor românești în 1940 au determinat Bucureștiul să se alieze cu Berlinul pentru a se proteja de pierderea altor teritorii solicitate de Moscova – fapt care a consolidat imaginea de dușman ostil a României.⁷ Este de remarcat că Kremlinul n-a dezavuat niciodată în mod oficial politica Internaționalei Comuniste de a împărți teritoriul României între vecinii ei în cel de-al Doilea Război Mondial, nici măcar după dizolvarea oficială a Cominternului, în decembrie 1943.

Dimpotrivă, a continuat să se comporte ca și cum granițele României ar fi fost încă nestabilite, chiar și la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, încurajându-i pe alții să procedeze la fel. În 1952, Stalin a inclus personal în noua Constituție a României prevederea privind o regiune autonomă la granița cu URSS, trimițând un semnal foarte clar că rămânerea Transilvaniei în granițele României depindea de bunăvoința Moscovei.⁸ Cu aceeași ocazie, Stalin a forțat Bucureștiul să cedeze Uniunii Sovietice o altă parte a teritoriului românesc, Insula Șerpilor, și a transferat o parte semnificativă a provinciei istorice române Basarabia de la Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la RSS Ucraineană.

Astfel, chiar de la fondarea Pactului de la Varșovia în 1955, România s-a confruntat cu o dilemă de securitate neîntâlnită de nici unul dintre ceilalți membri ai blocului sovietic. URSS, sponsorul Pactului, și vecinii săi aliați au constituit totodată principala amenințare militară la adresa independenței și integrității teritoriale a României. Totuși, deși temută de Moscova, retragerea din Pactul de la Varșovia nu a fost nici o clipă o opțiune viabilă pentru români. Neavând perspectiva altei alianțe, o asemenea separare atrăgea după sine o izolare și mai accentuată, o vulnerabilitate sporită și pierderea oricărui acces la informațiile din cadrul Pactului și a unui anumit grad de influență asupra politicilor sale.

Astfel, pentru a-și proteja interesele și a-și urmări propria agendă, România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior. Iar în aceste circumstanțe este uimitor succesul pe care l-a repurtat în atingerea principalelor sale obiective: asigurarea supraviețuirii ca națiune independentă, transformarea politicilor blocului sovietic și diminuarea componentei militare a alianței. Cele șase studii prezentate aici conturează dezvoltarea și aplicarea în practică a ofensivei politice a Bucureștiului în această luptă, dar și unele dintre măsurile defensive și de contraofensivă adoptate de Moscova și de aliații ei loiali, de la începutul anilor 1960 până la sfârșitul lui 1989.

Cinci dintre aceste studii au apărut inițial în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, D.C.⁹ Primul prezintă raționamentele și procesul care au stat la baza deciziei Bucureștiului de a închide rețelele de agenți sovietici și de a restrânge cooperarea lor în domeniul informațiilor cu restul blocului comunist la începutul anilor 1960, dar și reacțiile stârnite la Moscova de această decizie. Cel de-al doilea tratează rolul esențial al Crizei Rachetelor din Cuba, în 1962, în mobilizarea autorităților de la București pentru dezvoltarea unei politici coerente de a contracara unilateralismul sovietic și de a reorienta politica blocului comunist, politică pe care România a urmat-o apoi pe toată durata Războiului Rece, deseori în ciuda preferințelor sovietice.

Cel de-al treilea studiu, cel mai lung din serie, analizează debutul activității de intermediere a României între Washington și Hanoi în timpul Războiului din Vietnam. De asemenea, identifică deosebirile dintre abordările sovietică și românească în vederea încetării conflictului și examintează modul în care Bucureștiul și-a susținut obiectivele de securitate în fața URSS (dar și în fața SUA și a Chinei), concomitent cu eforturile de mediere. Cel de-al patrulea studiu are ca subiect operațiunile clandestine pe care în perioada 1965-1969 URSS le-a pus în practică pentru a limita capacitatea României de a-și urma „cursul special” și de a-i sabota relațiile cu Occidentul, cu China și cu țările în curs de dezvoltare, așa cum sunt ele reflectate în documentele Comitetului Central al partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ale KGB și ale conducerii Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.

În cel de-al cincilea studiu sunt detaliate eforturile depuse de România în prima jumătate a anilor 1980 pentru transformarea Pactului de la Varșovia dintr-o alianță militară într-una cu caracter socio-economic și pentru a schimba politica sovietică de la una caracterizată de concurență militară și de cursa înarmărilor, la una de dezarmare și de cooperare internațională pe baze nonideologice. Surprinzător într-o anumită măsură este răspunsul ostil pe care l-a dat Mihail Gorbaciov la propunerile României din 1985, când noul lider sovietic încă nu adoptase „Noua Gândire” în domeniul politicii externe, iar abordarea sa încă semăna îndeaproape cu cea a predecesorilor săi, Brejnev, Andropov și Cernenko. Ultimul studiu analizează măsurile active ale sovieticilor, prezente încă în literatura dedicată Războiului Rece la data scrierii acestei cărți, care pretind că România a renunțat la politica sa de securitate urmată vreme de un sfert de secol și a militat pentru intervenția militară împotriva Poloniei și Ungariei. Această afirmație este examinată atât în lumina documentelor contemporane și a contextului politic, cât și în termenii readucerii pe tapet a unei vechi teme a activității sovietice de dezinformare, temă lansată inițial în anii 1920 și care susținea că România ar fi fost o „tabără înarmată agresivă” hotărâtă să atace URSS și pe vecinii săi.