După Predica după Munte, mulţime mare de oameni urmau pe Hristos, încrezătoare în Cuvântul Său „cu putere multă”, cum nu aveau cărturarii lor care-şi meşteşugeau vorbele ca să învăluie faptele reprobabile. Cum vom vedea, puterea cuvintelor Mântuitorului era în faptele care urmau rostirii şi a înţeles asta leprosul care I-a zis: „Doamne, dacă voieşti poţi să mă curăţeşti”. Hristos a spus simplu: Voiesc şi pe dată leprosul s-a curăţat. Mai era şi puterea izvorâtă din faptul că în toate, Hristos făcea Voia Domnului. La Dumnezeu puterea şi voinţa fac un tot indestructibil pentru că „toate câte a voit a făcut Dumnezeu” şi asta pentru că, spune Ap. Ioan Dumnezeu este Iubire spre împlinirea cuvintelor Proorocului Isaia: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. S-au adeverit aceste cuvinte sumedenie de vindecări iar Hristos, în smerenia Sa, atrăgea atenţia să nu spună cele petrecute şi, după cutumă, să”aducă darul” lui Dumnezeu-Tatăl lăsând să transpară că El este Fiul.

Cu puterea Cuvântului Său a potolit valurile învolburate de furtuna mare care se iscase de se întrebau cei de faţă: „Cine este Acesta că şi valurile Îl ascultă?” A trecut apoi marea şi a mers în ţinutul Gadarenilor care avea faima a fi bântuit demoni. Aici cei mai feroce i-au ieşit întru întâmpinare, nu arătându-se pe ei, ci sub chipul a doi demonizaţi. Întâmplarea este relatată de Apostolii Matei, Marcu şi Luca. Medic fiind, Evanghelistul Luca, amintind doar de unul, face o descriere exactă a felului în care se manifestau din care deducem că e vorba de ceea ce se poate numi schizofrenie, comportament care anihilează posibilitatea de a discerne între real şi imaginar. Cercetările de până acum nu au putut afla cu precizie nici cauzele şi nici posibilităţile de vindecare totală.

În popor se vorbeşte de „îndrăcit”, pentru că într-un asemenea om nu mai este Dumnezeu ci diavolul care-l foloseşte ca unealtă pentru voia sa ucigătoare. El, diavolul, L-a recunoscut pe dată pe Hristos adresându-i-se cumva mustrător, ştiind el bine ce urma: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Înger căzut din cauza trufiei, diavolul nu-i lipsit de posibilitatea de a cunoaşte, cum nu-i lipseşte nici credinţa. Diavolii cred şi chiar „cutremură”, şi cum vedem, se şi roagă. Hristos i-a izgonit cu cuvântul Său, dar ei au insistat în ruga lor, cerând să fie trimişi în turma de porci din apropiere. Mântuitorul le-a împlinit ruga şi porcii s-au aruncat în mare, anume pentru ca noi să luăm aminte la consecinţele la care se expun cei care primesc a le sluji lui Mamona pentru promisiunile lor mincinoase. Au făcut-o fiindcă demonii nu pot face altceva, ei aduc moartea în cele mai diferite chipuri şi fac din minciună o armă distrugătoare. Au făcut-o dintru început, când demonul i-a spus lui Adam şi Evei că nu vor muri. Ca să-i convingă, diavolul a ţinut un discurs arătând care sunt „binefacerile” fructelor pomului interzis , fiind o prima reclamă şi izvor al tuturor – de la ştiri la ideologii. Dintr-o altă perspectivă, legenda lui Faust, recreată genial de Goethe este sublim semnificativă pentru destinul celui care urmează doar propriile cuvinte şi pecetluieşte cu propriul sânge „pactul” cu diavolul.

În felul lor, demonii erau îndreptăţiţi să întrebe „Ce ai cu noi Fiul Lui Dumnezeu?”. Mai ales că ei ştiau când era vremea venirii Mântuitorului. Simpla prezenţă lui Hristos îi „ardea”, le amintea locul unde aveau să fie trimişi la sfârşitul veacurilor. Altfel, când Hristos nu este de faţă, şi nici în sufletul omului, diavolilor îi este lesne să fie trufaşi, obraznici, zeflemitori, batjocoritori, înjosind omul până la animalitate, înfricoşându-l sau promiţându-i averi şi măriri deşarte. În fapt, ei asta şi vor – să înfricoşeze! Mai mult nu pot. Să creeze pustiu în jurul lor şi să conducă oamenii singuri stăpâni pe ei. Demonizaţii erau atât de îngrozitor încât nici nu se putea trece prin dreptul lor, iar locuinţă era între morminte, neputând suporta apropierea de oameni, făpturi ale lui Dumnezeu, cum fusese şi ei. Demonii au cunoaştere, au până şi credinţă, doar că această credinţă nu este mântuitoare. Credinţa mântuitoare este în Dumnezeu Treime, aşa cum mărturisim în Crez şi, într-un alt fel, într-o rugăciune rostită înaintea Sfintei Împărtăşanii: Cred Doamne şi mărturisesc că tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu care ai venit să mântuieşti pe păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu.”

Cu o impertinenţă incomensurabilă, de faţă în tot timpul şi locul, când este de faţă Hristos, demonii se milogesc ca ultimii dintre oameni, arătându-se aşa cum sunt – nevrednici până şi de jale. Le-a mai rămas doar perfidia cu care încercau, zadarnic să se apere. Aşa se rugau zicând „Să nu le poruncească”. Ştiau prea bine că, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost nevoiţi să împlinească porunca. Hristos a dat curs rugăciunii lor pentru că salvarea omului este mai presus de a oricărei alte făpturi. Ieşind, deci, porcii s-au aruncat în adânc pentru că adâncul întunecat le este adevărata casă. La rându-ne, când gânduri necuvioase ne vin din cine ştie ce străfunduri de întuneric ale inimii ne rugăm: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Căzut, din cer, demonul este cel despre care spunea Isaia: „Cum ai căzut tu din cer, stea strălucitoare, fiu al dimineţii …şi acum te cobori în iad, în cele mai de jos ale adâncului”. Le este mai uşor, acum, să alunge în adâncul cel mai de jos pe om, ascunzându-se de pedeapsa pe care o merită. Dumnezeu le-a îngăduit să fie printre oameni unde, rămânând în chinuri, atrag pe cei făcuţi după chipul şi asemănarea Părintelui Ceresc în absurda speranţă că pot amâna sfârşitul care fi-va „în focul cel veşnic care este gătit diavolilor şi îngerilor lui”. Din toate făpturile câte sunt pe pământ, diavolul urăşte cel mai mult omul, pentru că pentru el doar Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului anume ca acei care cred să aibă viaţă şi încă viaţă prisositoare. Dar şi aşa, demonii încearcă omul iar Domnul îngăduie anume ca să ne arate cât de mult ăl iubeşte pe om şi doreşte să-l scape de o asemenea moarte. Ne amintim de Iov care a mărturisit: „Chiar şi când El mă va omorî, eu voi nădăjdui Într-însul. El ştie bine ce a fost viaţa mea, dar mă pune la încercare ca aurul în topitoare. Însă eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi în ziua cea de pe urmă, va ridica din pulberea aceasta pielea mea ce se va destrăma. Şi, afară din trupul meu, voi vedea pe Dumnezeu.”

Demonii îl recunosc pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi mărturisesc: „Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu” cum nu l-au mărturisit fariseii care l-au şi condamnat la moarte pentru că s-a numit „Fiu al lui Dumnezeu”. Hristos nu „s-a numit”, El este „Fiul lui Dumnezeu celui viu”. L-au recunoscut demonii şi, lăsând departe obrăznicia, s-au cerşitorit, rugându-se ca, dacă îi scot din oameni, să-i trimită în turma de porci. E o pedeapsă pentru porci şi, mai ales, o lecţie pentru oamenii tuturor timpurilor. Deloc întâmplătoare această rugăminte, porcul fiind considerat murdar până acolo încât mănâncă şi propriile excremente. Evanghelistul Luca scrie cum Iisus i-a întrebat care le este numele iar ei au răspuns „Leghion”, adică şase mii câţi soldaţi avea o legiune romană. „Numele” lor este, deci un „număr” indistinct care anihilează orice valoare. Dumnezeu cheamă pe nume: „Adame, unde eşti?” sau „Saule, de ce mă prigoneşti?” şi altele asemenea. Atât de mare este apărarea Domnului, încât, pentru a distruge pe unul(sau doi cum sunt prezentaţi de Evanghelistul Luca) este nevoie de o legiune de diavoli. Ca unii ce odinioară au fost îngeri, demonii au putere, dar cum scrie Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, „ea este circumscrisă, îngrădită de Dumnezeu”. În povestea lui Iov, această îngrădire este paradigmatică pentru că se opreşte la „suflet” de care nu are voie să se atingă. E mângâietor pentru noi a şti că puterea demonului este cât o îngăduie Dumnezeu şi doar Lui i se cuvine a ne închina şi sluji.

Vedem cu limpezime spre neuitare că şi demonii au credinţă, dar este doar o credinţă cunoscătoare, nu şi, cum spune Apostolul Pavel, „lucrătoare prin iubire”. Până la judecata cea de pe urmă vom auzi Glasul: „Mulţi vor zice Mie în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am vindecat, nu în numele Tău am propovăduit? Voi zice către ei: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, nu vă cunosc pe voi!” Decisiv la Judecată este a lucra „poruncile” şi, cu osebire, porunca cea nouă, a Iubirii, dată de Hristos şi pecetluită cu Răstignirea, Învierea, Înălţarea Sa la cer şi Coborârea Sfântului Duh. Demonii lucrează şi se odihnesc prin păcatele oamenilor, şi de aceea nu I-au cerut să îi trimită în alţi oameni, căci omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Nu le era demonilor la îndemână să fie alungaţi în porci, dar, oricum, era mai bine decât să fie aruncaţi în întunericul gheenei. Hristos le-a poruncit: „Mergeţi!”

Totuşi, de ce să meargă în porci? Pentru că, între animale, porcii sunt lacomi, murdari, preferând a se spăla în mocirla păcatelor; i-a alungat în porci şi pentru a arăta cu cine se poate asemăna omul, ignorând asemănarea cu Domnul care l-a făcut cu mâinile Sale. Spune Psalmistul că paharul Domnului este „neamestecat şi plin de amestecătură” şi Sf. Andrei al Cezarei scrie că aceasta este astfel până la Judecată când toate se vor deosebi unele de altele, însă până atunci, „paharul” are şi milă pentru că milă cere Domnul şi nu jertfă. Ca foşti îngeri, demonii erau cunoscători şi au preferat să meargă în porci arătând. Asta doresc ei cu adevărat desconsiderând şi făcând,totodată, ca omul să nu ţină seama că moartea este plata păcatelor. Când au văzut toate cele petrecute, păzitorii s-au speriat foarte tare şi au dat fuga să anunţe pe cei din cetate cum a venit un proroc, a vindecat pe cei doi îndrăciţi care erau o ameninţare pentru toţi şi cum porcii „îndrăciţi” s-au aruncat în apă ca spre curăţire. Paguba au resimţit-o mai mult stăpânii porcilor pentru că ei se hrăneau din negoţul şi, deşi era interzis de Lege, mai mâncau şi ei. Au ieşit locuitorii cetăţii, dar nu ca să mulţumească lui Hristos că a vindecat pe unii dintre ei care devenise un pericol pentru oricare trecător. Nici pe departe! Nu s-au minunat de vindecarea miraculoasă, ci I-au spus lui Hristos să plece, căci prezenţa Mântuitorului era ca o mustrare. S-au „temut” de Hristos, dar nu de demonii care intrând în porci eliberaseră cetate; le-a fost frică, după zisa Psalmistului David: „acolo unde frică nu era”. Frica, spune tot el este începutul înţelepciunii, dar frica lor nu era una a conştiinţei curate, era o frică rea, încărcată de păcate. Cine ştie, le era frică şi pentru că, Hristos, venind le va „strica” viaţa lor împătimită de păcate, frica de pedeapsa pe care ştiau că o merită.

L-au rugat gadarenii să plece iar Hristos, în nesfârşita-i blândeţe i-a ascultat, s-a urcat în corabie şi a plecat spre cetatea Sa, Bethleem. A lăsat în urmă pe cei nemulţumitori, care nu ştiau să discearnă între ce este bine şi ce este rău, pe cai care alegeau pe „a avea”, trăind sub semnul cantitativului, cam cum trăiesc şi azi atâţia dintre noi. În cele din urmă, cum la tot pasul, această perspectivă trecând prin disoluţie este a „derizoriului” şi se ridică mustrător întrebarea: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?” Cum să-L izgoneşti pe Hristos din suflet fără să te cutremuri la gândul că te faci „rob păcatului”, adică rob al morţii şi nu slujitor al vieţii? În loc să fie recunoscători, gadarenii L-au izgonit pe Hristos. Locuitorii Samarei doar pentru că femeia păcătoasă a spus de Hristos că este proroc, L-au rugat să rămână la ei şi a rămas două zile.

Vindecarea celor doi demonizaţi a urmat vindecării fiicei femeii din Cananan care a primit să fie numită chiar „câine”, adică păgână, în credinţa nemăsurată în puterea tămăduitoare a lui Hristos. Celălalt, a fost fiul tatălui care s-a rugat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. Acum Hristos nu a fost rugat, a făcut-o din nesfârşita-i iubire şi îi vedem cu ochii inimii pe cei doi demonizaţi care îşi găsiseră liniştea şi sănătatea lor era un fel de a mulţumii lui Hristos. Înainte de a ne grăbi a-i critica, privindu-ne cu ochii inimii să ne întrebăm: Oare suntem noi recunoscători pentru darurile primite? Psalmistul, întrebându-se cum va răsplăti Domnului pentru toate câte le-a primit, scria: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema/ Făgăduinţele mele le voi plini Domnului înaintea a tot poporul Său”. Să recunoaştem că atunci când cerem ceva lui Dumnezeu, facem tot felul de făgăduinţe, pe care, mulţi, le uităm pe dată. Dintre toate făgăduinţele, cu adevărat eliberatoare şi dătătoare de sfântă bucurie este a face voia Lui, a Celui „care singur este Bun”. A spus ucenicilor care îi aduseseră să mănânce că „mâncarea Mea” este „a face voia Celui ce L-a trimis”. A face Voia Lui este a lucra ascultător pe Domnul „care vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Atunci simţi cum din înalt coboară ca o mângâiere Pacea despre care Sf. Ioan Gură de Aur scrie că „nu o poate avea omul care este veşnic nemulţumit de cele ce i se întâmplă în viaţă, ci numai acela care cu recunoştinţă mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate”. Unindu-ne în inimă cu străbunii să spunem cu ei „Dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate” sau „Aducem slavă lui Dumnezeu aşa cum ne găsim”, „Mulţumim Măicuţă Sfântă pentru toate” şi, fără să cerem, vom fi dăruiţi cu pace şi bucurie sfântă.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Cititi si: Despre numele Domnului nostru Iisus Hristos