Gând de duminică – Vindecarea slugii sutaşului
„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu”
Lepădarea grijii acestei lumi este provocarea cea mai mare pentru omul ce-şi caută mântuirea, neîndoielnic şi datorită haloului de ambiguitate al cuvintelor „grijă” şi „lume”. Ne luminează însă porunca nouă a lui Hristos: „Să vă iubiţi unul pe altul cum eu v-am iubit pe voi” iar măsura iubirii este iertarea păcatelor din care se trag toate necazurile acestei lumi, cu toată diversitatea şi amploarea lor. Evanghelia de astăzi descifrează cum nu se poate mai lămurit această „grijă” a lumii, dăruind şi un criteriu de apreciere a credinţei pe care spunem că o purtăm în suflet şi o mărturisim cu gura. Absenţa adevăratei credinţe este cauza reală a degringoladei spirituale şi morale, ţinând imperativ în actualitate valoarea cuvintelor rostite de Hristos: „Nu tot cel ce spune Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu”, iar voia Lui este ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Se întâmpla după vindecarea leproşilor care L-au întâmpinat zicând că „dacă vrea” îi poate însănătoşi, neîndoindu-se de puterea Sa pe care o simţeau în Cuvântul care aducea mulţime să-L asculte. La Dumnezeu, a voi şi a putea merg mână în mână căci spune Psalmistul „Toate câte a voit Domnul în cer şi pe pământ a făcut”. Hristos a spus convingător de simplu: „vreau” şi leproşii s-au curăţat, cuvântul Său fiind făptuire.
De această dată, pe Hristos l-a întâmpinat un sutaş roman, mai mare peste o sută de soldaţi, îngrijorat de slăbănogeala slugii sale, care „suferă cumplit”. Nu-i era grijă că nu are cu cine să-l înlocuiască şi să facă treaba lui, sau că ar putea rămâne doar în parte făcută, ci de faptul că era nemişcat şi „suferea cumplit”. Reprezentant al puterii stăpânitoare, nu a poruncit, cum se făcea ( şi îndeobşte se face şi astăzi) delegând puterea şi responsabilitatea altuia pentru a-şi asuma meritele. L-ar fi putut aduce chiar el însuşi dar nu a făcut-o, mărturisind astfel cât de puternică îi era credinţa în cuvântul vindecător al lui Hristos. Mai mult, ca reprezentant al puterii ocupatoare, putea ordona să Însuşi Hristos să vină să-i vindece slujitorul. Nimic din toate acestea. Deşi păgân, îşi înţelegea puterea mai ales ca slujire a aproapelui aflat în suferinţă şi necaz. Când Pilat i-a spus lui Hristos că are putere să-L condamne sau să-L elibereze, Mântuitorul i-a răspuns că nu ar avea niciuna dacă nu i-ar fi dată de sus. Puterea este dăruită de Dumnezeu spre a face bine, slujind omul cum a făcut Însuşi Hristos de care ascultă toată făptura, dar s-a smerit până la moarte pentru eliberarea omului de spectrul întunecat al morţii. Mai mult, a dat învăţătură că acela care vrea să fie mai mare, să slujească celorlalţi după cum Fiul lui Dumnezeu nu a venit să i se slujească, ci să slujească. Vedem, din păcate însă, cum astăzi capătă amploare o patologie izvorâtă din voinţa şi dorinţa de putere a omului dusă la limita imaginabilului. Lipsa de responsabilitate a omului contemporan l-a făcut, bunăoară, pe Kirkegaard, să afirme că toate lumea vrea putere, dar nimeni nu primeşte să-şi asume răspunderea pe care o incumbă. Puterea pe care omul şi-o poate asuma este strivită în faţa întrebării care l-a încremenit pe Pilat: Ce este adevărul? Aproape neverosimilă atitudinea sutaşului pare, mai ales în zilele noastre, şi cu osebire la noi, când puterea este echivalată cu o sumă de privilegii pe care cei mai mulţi o măresc pantagruelic pentru a le împărţi după bunul plac. Mai mult, se face chiar un fel de troc al puterii, evoluând spre situaţii absurde, dar reale, adâncind criza pe măsură ce o blamăm. Şi dacă credinţa este, cum spune Apostolul neamurilor, „încredinţarea celor nădăjduite şi dovedire a lucrurilor celor nevăzute” atunci putem conştientiza cum se cuvine propria noastră condiţie de creştini. Or, acest sutaş roman face o demonstraţie paradigmatică a adevăratei credinţe prin care a văzut în Hristos Fiul Omului pe Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.
Spre deosebire de alte ori, acum Hristos nu l-a vindecat prin Cuvântul Său de viaţă dătător, ci i-a spus că „venind la el, îl voi vindeca”. Nu a spus: „mergi la casa ta şi vei vedea sluga însănătoşită”. Se întâlnesc întru binecuvântată lumină smerenia omului, chiar a celui înzestrat cu putere trecătoare, cu smerenia lui Hristos, Căruia „i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. E un sublim pe care abia de îndrăznim a-l întrezării şi pe care Fiul lui Dumnezeu ni-l dăruieşte ca, urmându-I, să ne învrednicim de fericirea celui milostiv care va fi milostivit. Marta, atât de apropiată de Hristos i-a spus: „Ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, îţi va da.” Sutaşul nu „ştia”, el credea în puterea lui Hristos la care se adăuga iubirea faţă de cel în suferinţă, deşi îi era doar slugă, pentru a vedea cum credinţa şi iubirea se sporesc una prin cealaltă întru zidire. Sutaşul şi explică de ce: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spus acestuia: „Du-te şi se duce; şi celuilalt: vino şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta şi face”. Mărturisea indirect credinţa că, în timp ce puterea lui era limitată de circumstanţe, puterea Mântuitorului era asupra întregii existenţe. Nici urmă de îndoială asupra puterii vindecătoare şi nici a bogăţia milei pentru cel bolnav. Tatăl copilului demonizat, venind la Hristos L-a întrebat „De poţi face ceva?” s-o facă având milă după ce Mântuitorul i-a spus că toate sunt cu putinţă celui ce crede a rostit: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. Comportamentul sutaşului este în afara oricărui, exprimând deplinătatea credinţei în Fiul lui Dumnezeu, a iubirii pentru aproapele său suferind şi, nu în ultimul rând, a smereniei ca semn al conştiinţei realului statut fiinţial al omului. Îngemănarea iubirii cu smerenia se înfăţişează ca eliberatoare de rău şi făcătoare de bine, atât cât e în puterea omului. Evanghelistul Luca, medic la rându-i, întregeşte portretul sutaşului zicând că era vrednic de o asemenea minune fiindcă cu banii lui zidise o sinagogă.
În faţa unei asemenea credinţe, Hristos Însuşi s-a mirat şi a zis spre luare aminte: „Adevărat zic vouă. Nici în Israel nu am văzut atât credinţă”. Afirmaţia a fost urmată de o profeţie care s-a împlinit şi se împlineşte, învăţând că nu e suficient să-ţi afirmi credinţa în Dumnezeu şi nici să vorbeşti despre ea, ci tu însuţi să o ai în suflet şi să fii în ea: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi cor sta la masă cu Avraam, cu Isac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor. Iar fii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Cutremurătoare cuvinte, atunci ca şi acum, îndemnând la un examen de conştiinţă, la o cercetare a inimii nu spre „drept mărire”…ades deşartă, ci spre cuvenită smerenie. Oricât de puternică ne pare credinţa noastră, este cu mult în urma celei ce s-ar cuveni s-o arătăm. Şi asta nu prin discursuri sau interminabile, mai mult sau mai puţin abile, nici prin „moraleme”, nci printr-o gestică amplă care să abată atenţia spre cele ale lumii, gesturi sau acte abil mediatizate şi care să impresioneze, menită să „înalţe”. Când am primit botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh am făcut-o cu smerenia pruncului ca pe un veştmânt luând aminte că „toţi care-n Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat”; adică în haina iubirii jertfelnice, singura care ne poate mântui. Iubirea şi smerenia i-au fost răsplătite cum s-a confirmat mai târziu când a fost întrebat în care ceas s-a petrecut minunea.
Ne-am putea întreba firesc: atunci, cine este cu adevărat bolnav şi cine sănătos? O facem pentru că întâmplarea s-a derulat în timp ce fariseii nu-şi găseau odihnă uneltind împotriva lui Hristos şi învinuindu-l de „hulă” ca să-l poată trimite la moarte. Nu i-a convins nici minunile, nici Învăţătura Sa, nici faptul că, voind a-l prinde în „cuvânt”, sfârşeau prin a se prinde singuri în neputinţă. Fireşte este vorba de fariseii tuturor timpurilor şi de toate orientările în care este vizibilă maladia lor, a necredinţei trufaşe. E bolnavă rău inima unor asemenea oameni căci, scrie Sf. Ap. Matei de acolo ne vin „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”. Asta a înţeles-o pe deplin nu cei care s-ar fi cuvenit, ci un străin de neam, care, mai mult, i-a ieşit întru întâmpinare umilindu-se, uitând şi de legile ospeţiei care interziceau unui roman să fie gazdă unui evreu. Asta spre deosebire de fariseul care l-a invitat pe Hristos la masă fără să respecte ritualul, dar mâniindu-se când a văzut că femeia desfrânată a adus mirul cel mai scump de i-a spălat picioarele pe care le-a şters cu „părul capului ei”. Boala de care sufereau fariseii era puţina credinţă, sora nemăsuratei iubiri de sinele propriu, a trufiei, care-i orbea până într-acolo încât doreau moarte şi unelteau cum să-L omoare pe Domnul Vieţii. Sutaşul se arată a fi avut o inimă curată în care sălăşluia iubirea de oameni iar ei dădeau mărturie că, din banii săi, a construit o sinagogă.
S-a minunat Iisus de credinţa sutaşului mai mult decât toate frumuseţile dăruire omului şi cu dreptate câtă vreme nimic nu egalează credinţa – nici frumuseţea cerului şi pământului, nici toate bogăţiile acestei lumi pentru că toate sunt ca o picătură de nimic faţă de împărăţia lui Dumnezeu şi credinţa omului care face ca toate să fie posibile. Acel „crede numai” spus tatălui care i-a adus spre tămăduire copilul demonizat. Cum Hristos le ştie pe toate – câte au fost şi câte fi-vor – a făcut o profeţie care s-a împlinit spre adeverirea universalităţii credinţei creştine. Hristos nu a spus „mulţi păgâni”, ci „mulţi de la răsărit şi de la apus”, adică cei de alte credinţe ca să nu tulbure inimile celor prezenţi. La masa dezrobită de moarte a părinţilor lor – Avraam, Isac şi Iacov – aveau să vină şi alte neamuri din toate colţurile lumii în timp ce „fiii împărăţiei” vor rămâne întunericul din afară, unde este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Bunul gospodar scoate viţa sălbatică şi o aruncă în foc pentru a sădi mlădiţe vii de viţă sălbatică. Tot aşa cel care la început a fost ale, va fi lepădat şi cei de „pe urmă vor fii cei dintâi”.
Hristos a spus sutaşului: „Du-te pe drumul tău, fie ţie după credinţa ta” şi aşa a fost, în acea clipă s-a vindecat sluga sutaşului. Nu medicamentele în sine vindecă o boală sau alta ci credinţa omului; o face nemijlocit pentru cei care cred în Hristos sau mijlocit prin medici pregătiţi pentru aceasta. Altfel, nu există nici un singur medicament care să vindece o boală fără puterea iubitoare a lui Dumnezeu. Mai mult, făcute de om, cu priceperea pe care o are, medicamentele au efecte secundare ce au generat o patologie proprie – iatropatogenia – nu odată mai greu de tratat decât boala iniţială. De altfel, sunt teoreticieni care consideră criza contemporană cu tot spectrul ei tentacular este una a încrederii, adică a celor aflaţi în afara dreptei credinţe. Altfel, ştim că şi demonii cred şi se cutremură. Unii oameni cred cu adevărat şi-şi află împăcarea în credinţă, dar sunt şi cei care se amăgesc singuri, crezând „cred că cred” pierzându-se în dezamăgiri. Lor li se cuvine a se ruga: Cred Doamne, ajută necredinţei mele” iar Domnul în nesfârşita-i milostivire îi va întări în credinţă.
O rugăciune începe chiar aşa: „Cred Doamne, întăreşte-mi credinţa” şi poate fi astfel prin pocăinţă, rugăciune, post şi făptuirea voii Lui. Sutaşul Corneliu a primit Botezul fiind primul păgân creştinat şi pus episcop de Sf. Ap Petru, având moarte mucenicească şi este cinstit ca sfânt cu numele Corneliu sutaşul. Rememorându-le, aducem slavă Sfintei Treimi mărturisind: „Minunate sunt lucrurile Tale Doamne. Toate cu înţelepciune le-ai făcut”.
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
„Faceţi roade vrednice de pocăinţă”
În preajma solstiţiului de vară, cinstim naşterea Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinţei care ne apropie de împărăţia cerurilor. Ziua de praznic a fost stabilită cu şase luni înainte de Naşterea Domnului, diferenţa de vârstă dintre cel care este Înaintemergătorul şi Botezătorul lui Hristos şi Fiul lui Dumnezeu pe care L-a vestit şi mărturisit. Însuşi Mântuitorul spune că: „Adevărat zic vouă, că între cei născuţi din femeie nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul”. Încă înainte cu opt secole de naşterea sa, Proorocul Isaia l-a vestit ca fiind „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi căile Lui. Patru sute de ani mai târziu, proorocul Miheea spunea că „El este acela despre care s-a scris: Iată, eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care îţi va pregăti calea înaintea Ta.”, referindu-se la pocăinţă. Sf. Evanghelist Luca relatează despre naşterea sa, venită la „plinirea vremii” ca una mai presus de fire. Era, cu adevărat, peste fire ca o femeie de vârsta Elisabetei, trecută bine de timpul naşterii de prunci să nască pe Ioan, „dar al lui Dumnezeu” sau „fiu al milostivirii”. S-a întâmplat că, într-o zi, pe când slujea în templu, îngerul Gavriil i s-a arătat spunând: „nu te teme, Zaharia că rugăciunea ta a fost ascultată de Domnul. Soţia ta va naşte un fiu căruia îi vei da numele de Ioan. El va fi pentru tine prilej de bucurie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. El va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duh Sfânt încă din pântecele mamei sale. El va întoarce pe mulţi dintre fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor”. Spre încredinţare, Zaharia a amuţit, urmând a vorbi când profeţia se va plini.
Faptele s-au petrecut aievea. Când Fecioara Maria, la trei luni după ce îngerul Gavriil i-a binevestit întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecul său a mers la „Elisabeta, ruda sa” aceasta a întâmpinat-o zicând: „Tu eşti Maica Domnului, iar eu maica omului; tu eşti maica Stăpânului, eu maica robului; tu maica împăratului, eu maica ostaşului; tu eşti maica Dătătorului de Lege, eu împlinitorul Legii. De unde mie atâta cinste să vii tu la mine”. Mai departe Evanghelistul medic şi pictor scria că „pruncul creştea şi se întărea cu Duhul”. A vieţuit singur după ce părinţii săi, înaintaţi în ani, au plecat la Domnul mai mulţi ani despre care tradiţia spune că i-a petrecut în post şi rugăciune, mâncând dar lăcuste şi miere sălbatică şi fiind îmbrăcat cu păr de cămilă. Propovăduirea sa era ascultată cu evlavie şi, cum era aşteptat un Mesia, a fost întrebat dacă nu cumva el este acela. Răspuns-a Ioan: Nu sunt eu. Dar cine? Eşti Ilie? Nu!; eşti unul dintre prooroci. Nu!. Dar cine eşti?. Răspuns-a: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: neteziţi căile Domnului”. Aşa cum o proorocise Isaia. Mai spunea. „Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru este Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi. Acela vă va boteza cu Duh Sfânt. Acela care vine după mine a fost înaintea mea şi eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei Lui.” Impresionantă smerenia Sf. Ioan cu atât mai mult cu cât îi vădeşte şi limita unde devine ocară: acolo unde păcătosul nu ştie decât să adauge păcatului tot altele. Fariseilor le spune mustrător: „Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să vină. Faceţi roade vrednice de pocăinţă. Să nu credeţi că puteţi să vă spuneţi: avem pe Avraam tată. Vă spun vouă că Dumnezeu şi din aceste pietre poate să ridice fiii ai lui Avraam.” Cuvântul său mustrător nu l-a iertat nici pe mai marele Irod care avea relaţii incestuoase cu soţia fratelui său şi i-a spus deschis şi ferm: „Nu se cade să ai pe soţia fratelui tău.” Curajul i-a fost osândit cu închisoarea şi tăierea capului. Prin credinţa sa sinceră şi puternică, pentru viaţa sa curată s-a învrednicit de a boteza pe Hristos pe care, văzându-L, a mărturisit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”, s-a sfiit chiar să-L boteze şi a făcut-o când Însuşi Mântuitorul i-a cerut-o. Smerenia i-a fost răsplătită cu prinos căci, făcând-o, a văzut cerurile deschizându-se, pe Duhul Sfânt odihnindu-se deasupra Capului Său în timp ce glasul Tatălui a mărturisit: Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”.
În miez de vară, când la zenit, soarele ne dăruieşte lumina şi căldura sa, închinându-ne lui Dumnezeu să-l rugăm pe Sf. Ioan Înaintemergătorul să ne ajute a dobândi lacrimi de pocăinţă ca să ne arătăm lucrători iscusiţi ai poruncilor Sale. Toate aureolate de porunca cea nouă care le cuprinde întru desăvârşire pe toate: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum eu v-am iubit pe voi”. De aceea, îndreptându-ne spre Biserică cu paşi de rugăciune să spunem în şi cu inima împreună cu martirul isihast: „N-am stâlpări, nici straie să-Ţi întind la poale/ Zdreanţa unei inimi Îţi aştern în cale.”
Elena Solunca Moise
Foto: 
