Icoana Sfinților Mărturisitori Români primită în dar de Mănăstirea Petru Vodă de la Sfânta mănăstirea athonită Vatopedi și aflată la închinare în Biserica ctitoriei Părintelui Justin Pârvu

de Elena Solunca Moise

Scria savantul şi gânditorul creştin Simion Mehedinţi că un popor, ca şi un om, „atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”. Nu credem că exagerăm spunând că Evanghelia a devenit o „dimensiune românească a existenţei” la care ne e folositor să ne gândim ca neam şi ca om. Ca neam mai întâi, creştinat de Sf. Ap. Andrei, cel care l-a văzut primul pe Hristos şi a dată grabă să spună fratelui său mai mare Petru: L-am aflat pe Mesia. Apoi, cum ştim, Petru a fost cel întâi chemat. Spiritualitatea dacilor s-a dovedit tocmai bună pentru a primi Evanghelia şi numeroase sunt argumentele care atestă că încreştinarea s-a făcut firesc, de jos în sus. E nevoie să spunem asta nu spre „mărire” mai mult sau mai puţin deşartă, ci spre conştientizarea îndatoririlor pe care avem spre a ne asuma responsabilitatea pentru identitatea spirituală într-un timp definit a fi al derizoriului şi, nu mai puţin, al disoluţiei. Iată, Strabon, scria deschis despre geţi că „râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al firii lor”. Recapitulând cumva, Simion Mehedinţi scria: „prin sufletul său, prin gândul la nemurire şi atitudinea contemplativă manifestată în sihăstrie au fost (tot) atâtea cauze care au ţinut poporul carpatic departe de rătăcirile vulgare ale păgânismului, iar după creştinare, l-au scutit de lunecările neofiţilor abia trecuţi la doctrina lui Iisus, fără a avea destul reazim în propria tradiţie a neamului lor”. E atât de înrădăcinată credinţa creştină încât omul obişnuit nici nu se concepe fără ea. Odată, într-un vagon de tren, doi domni discutau foarte înflăcăraţi despre Dumnezeu fără a ajunge la un consens. Atunci, unul dintre ei a întrebat o bătrână care stătea deoparte fără a scoate o vorbă şi fără a da semne că o interesează convorbirea: Dumneavoastră credeţi în Dumnezeu? Făcându-şi repede o Cruce mare, bătrânica a răspuns: „Doamne iartă-mă. Auzi întrebare? Cum să nu crezi în Dumnezeu?” Câtă dreptate avea. Pentru ţăranul român, problema nu este „să crezi”, ci „cum să nu crezi” în Cel care te-a făcut cu mâinile Lui şi ţi-a dat suflare din suflarea Lui? Chiar aşa: cum să nu crezi vezi cât de minunate sunt lucrurile lui Dumnezeu şi înţelepciunea lor care îndeamnă la ascultare şi rugă atunci când recunoaştem „că nu ne pricepem la niciun răspuns”. Cum să nu crezi când e limpede „că El ne-a făcut pe noi, nu noi”. După o analiză minuţioasă, savantul conchide că creştinismul nostru s-a suprapus pe o concepţie luminoasă despre lume şi om şi pe înclinaţia spre pietate, „e ceva organic, cu rădăcini adânci până la Zalmoxe …are ceva din liniştea şi perenitatea pădurilor de brazi, care nu-şi leapădă frunza, ci rămân totdeauna verzi”. Chiar dacă datele care sunt par puţine, ele sunt suficiente pentru a înţelege o spiritualitate bogată, unitar structurată, transmisă prin viu grai, îmbogăţită tainic de trăirea strămoşilor care nu se îndoiau că aici ne-a lăsat Dumnezeu chiar dacă „în calea tuturor relelor”. Noi nu am venit cine ştie de unde, ci „aici ne-a lăsat Dumnezeu”, „aici am fost şi-om fi” şi a făcut-o să sfinţim pământul, pentru că doar omului îi este dat „a sfinţi locul”. Fără om, pământul e doar „tocmit şi gol”. Avem mentalitate bogată pe care o mai putem repera, în „datini”, adică în ceea ce ne este dat de străbuni să ducem mai departe. Şi acum mai auzim pe câte cineva: „aşa mi-a dat mie Domnul” chiar dacă nu este totdeauna pe placul sau dorinţa noastră. Sau credinţa că fiecare îşi are o cruce de la botez, când este însemnat cu ea, şi până la plecarea la Domnul, ca toiag pentru veşnicie. Spre ea pornim de aici de unde ne-am născut şi vieţuit ca neam, cu calităţi şi defecte, pe primele să le înmulţim spre dăinuire, pe cele din urmă să le îndreptăm întru neostoită lucrare a voii Domnului.

„A fi român este a fi ortodox”

Pe această mentalitate cuvintele Sf. Ap. Andrei „Am aflat pe Mesia” au rodit în timp, ştiut şi neştiut, într-o discreţie care i-a ferit de tot felul de ispite eretice. A fost să fie ca sămânţa căzută pe un pământ bun, cu oameni vrednici de a se îngriji de ea spre rodire, chiar dacă, pe ici pe acolo, a fost şi este ceva neghină. Propovăduirea s-a arătat a fi o binecuvântare a Fiului Lui Dumnezeu care spune despre Sine că „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – Calea pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât şi a s-a făcut Fiu al Omului ca omul să se întoarcă, aşa ca odinioară Fiul risipitor la Părintele Ceresc; Adevăr, fiindcă fără el nu există Viaţă, iar viaţă fiindcă e dar al lui Dumnezeu. Minciuna e sămânţa morţii din clipa în care vrăjmaşul i-a spus lui Adam care-i spusese de porunca lui Dumnezeu că „nu-i adevărat. Nu veţi muri.” De atunci, minciuna şi moartea merg mână în mână spre pierderea omului şi poate l-ar fi pierdut dacă Hristos nu s-ar fi jertfit pentru noi, eliberându-ne prin iertare de blestemul ontologic. Până într-atât, încât Nae Ionescu scria că „ a fi român înseamnă a fi ortodox, după cum animalul cal este şi patruped”. Marele duhovnic al neamului Justin Pârvu, referindu-se la istoria noastră zbuciumată, scria: „Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogăţiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţia şi evlavia creştină”. O atestă limba română cea vorbită pe aceste meleaguri în expresii frecvente de felul: om al lui Dumnezeu versus om fără Dumnezeu, echivalent cu omul rău în stare de orice mârşăvie. Când un om e bun i se spune că este (ca) „pâinea lui Dumnezeu” îndreptând gândul şi spre rugăciunea Împărătească în care cerem să ni se dea „pâinea ce de toate zilele”. E o mărturisire pe care regăsim în moartea martirică din începuturi şi până în vremurile din urmă în închisorile comuniste, prigoniri sălbatice demne de împăraţii păgâni cu care se asemănau. Primele mărturii le avem la Niculiţel unde au fost martirizaţi Zotic, Atal, Camasie şi Filip, dintr-un grup mai mare de 36 de mărturisitori de pe aceste locuri. Mai spre noi, îi avem pe martirii de la Aiud a căror jertfă luminează ca o candelă şi a căror tăcere este o rugă neîncetată.

Rădăcinile adânci au asigurat robusteţea şi vitalitatea credinţei care au dat curaj pe câmpurile de luptă, au sfinţit pământul cu rod bogat, l-au înfrumuseţat cu chipul şi sufletul atâtor generaţii. De la ei am învăţat a munci, a crede, a iubi, a nu face răul, a ne ruga, a doini şi a hori, a cinsti pe tot omul. Herodot, dar şi Platon şi Strabon iar mai târziu Iordanes, a vorbit cu admiraţie despre credinţa dacilor în nemurire, pe existenţa unei vieţi viitoare care o rostuia pe cea de acum. Lui Herodot îi datorăm cuvintele atât de des citate şi cuprinse în paragrafele 93-96 din volumul IV a Istoriilor sale. Adesea sunt citaţi, Zalmoxe sau Deceneu, credinţa în ei modelând un fel de a fi, la început politeist cum era în întreg arealul indo-eupean, dar având pe prim loc pe Zalmoxe. Această credinţă îi anima pe strămoşii noştri, arătându-i plini de curaj, de un rar eroism izvorât din credinţa în biruinţă. „Am subjugat chiar şi pe geţi, cei mai războinici dintre neamurile care au fost vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor dar şi din aceea a învăţăturilor lui Zalmoxe”. Diodor din Sicilia îl aşează pe Zalmoxe împreună cu Zarathustrra şi Moise ca întemeietor de religie. Poate că era vreme întemeierii căci toţi au trăit cam în secolele VI-V înainte de Hristos. Mărturii au mai adus Hellanicos din Mitilene, Lucian de Samosata, Origen, Iulian Apostatul şi încă alţii. Mircea Eliade consemnează că „ar fi zadarnic să căutăm eventuale urme ale lui Zalmoxe în folclorul românesc pentru că acest cult nu era de factură rurală şi, mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne la o creştinare aproape totală”. Încet, încet, Zalmoxe a dispărut din spiritualitatea acestui pământ, asimilată pe nesimţite de noua credinţă. Discuţii au fost şi nu vor înceta dată fiind puţinătatea documentelor scrise, însă persistă credinţa că Sf. Andrei a fost „Apostolul lupilor” de la denumirea dacilor, daoi, lupi devenit simbol. Sunt legende despre lupul care a fost la căderea Sarmisegetuzei şi că acela care a fost căpetenia lor l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei în Dobrogea în peştera care i-a fost adăpost. De-a lungul anilor, nu puţini au fost cei care venind în ţara noastră au remarcat un simţământ al tainei al locuitorilor, observaţie pe care n-o luăm spre mărire deşartă ci spre datorie pe care s-o respectăm cu întreaga răspundere. E mai greu astăzi, în galopul mondializării beneficiare a progresului tehnologic care face din „spectacol” un concept cheie. Am schimbat trăirea întru veşnicie în „trăieşte-ţi clipa”, „carpe diem”. Contemporaneitatea a schimbat păgubitor şi conţinutul conceptului de autoritate ca reprezentare vidată de conţinut axiologic înlocuit cu unul social-politic, echivalat cantitativ. În „Civilizaţia spectacolului”, Llosa scrie că nici „cultura care ar trebui să umple golul ocupat înainte de religie nu o poate face pentru că nu-şi asumă responsabilitatea, se orientează spre lucruri facile, fuge de problemele cele mai urgente şi devine simplu divertisment”. E tocmai timpul în care am putea spune „nu te teme turmă mică pentru că Tatăl vostru a hotărât să vă dea vouă împărăţia.”

„Nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu”

E poate cel mai potrivit timp să încetăm a exersa în gol spiritul critic poticnindu-ne în „răutatea zilei” şi să luăm aminte lucrător la cuvintele Evanghelistului: „Nu cel ce-mi zice va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu”. Început bun putem reînnoi în fiecare dimineaţă spunând cu David: „Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi răul” şi prin rugăciunea curăţată prin post şi sporită prin fapte bune „să ne curăţim de toată spurcăciunea trupului şi duhului”. Ne sunt dimpreună sfinţii cei din veac plăcuţi Domnului izvorâtori ai unui folclor religios necuprins de bogat cum de necuprins în vorbe e viaţa creştinilor de pe aceste meleaguri. Se povesteşte că, odată, Emil Cioran, cu superbia-i cunoscută, i-a spus lui Mircea Vulcănescu că românii nu au sfinţi. Cu blânda-i generozitate, sfântul de la Aiud i-a spus că aşa pare, dar ştie undeva o bătrână care a făcut gropi în lutul de pe jos tot bătând mătănii. Credinţa noastră şi manifestarea ei nu are nimic spectaculos, asemănându-se mai degrabă cu brâncuşiana „Cuminţenie a pământului” care fascinează privitorul şi-l urmăreşte ca un gând de alean. Această „Cuminţenie” este departe de a-şi afişa frumuseţea trecătoare, dimpotrivă şi-o tăinuieşte pentru că o vrea rodind în virtuţile celui ce se doreşte „om de omenie”. Românul îşi numea soţia sau soţul creştina mea sau creştinul meu. Semnul Crucii era nelipsit în viaţa de toate zilele de cu zori până noaptea târziu – cu el mamele îşi închinau pruncuţii, gospodarii îşi începeau lucrul câmpului cu semnul crucii şi-l sfârşeau „mulţămind Domnului” şi slăvindu-i numele. Din vorbirea curentă nu lipseau expresii de felul „Doamne ajută”, „Doamne iartă-mă” , „Doamne ai milă de noi, păcătoşii”, „Maica Domnului fii cu noi”, „Nu ne lăsa Măiculiţa Domnului”, „Măicuţă Sfântă rămâi cu noi”. Evlavia pentru Fecioara Maria este una deopotrivă pentru curăţia Fecioare şi iubirea ei de Maică a Domnului. Se mai adaugă absenţa răzbunării, venită dintr-o profundă înţelegere a faptului că doar a lui Dumnezeu este a judeca, de unde şi vorba plină de tâlcuri pe care o mai auzim pe ici pe acolo „lasă-l în plata Domnului.” Doar el, Ziditorul a toate câte sunt în cer şi pe pământ şi Părintele al tuturor ştie ce se cuvine fiecăruia, A Lui este a ne mântui şi ne binecuvânta. O auzim la Sfânta Liturghie: Binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum şi pururi şi-n vecii vecilor. Amin”

E adevărat, până nu demult, în calendarul nostru nu prea erau trecuţi sfinţi fiindcă îi părea firesc românului să ducă o viaţă sfântă, neîndoindu-se că judecata rămâne exclusiv Lui Dumnezeu care o va face pentru toţi – vii şi morţi. Scria Părintele Stăniloae că „un sfânt, chiar dacă s-ar ridica la cel mai înalt grad de însuşiri prin care se remarcă un popor, înălţimea la care se ridică îl face să îmbrăţişeze cu o iubire cuprinzătoare toţi oamenii. În ei nu este egoism sau exclusivism naţional. Prin aceasta, ei sunt adevărate punţi de înfrăţire între oameni şi popoare”. O aflăm la Sfânta Liturghie când ne rugăm „pentru pacea de sus şi pentru mântuirea tuturor Domnului să ne rugăm”. Spre bună luare aminte Simion Mehedinţi subliniază că „adevăratul luptător pentru credinţă este un martor, niciodată un învăţător”, el mărturiseşte cu fapta nu dă poveţe pe care singur nu le respectă. Luptătorul pentru credinţa străbună trăieşte, u cum ar fi spus Mircea Vulcănescu, „în adevăr” şi nu doar vorbeşte „despre el”. Aşa am fost odinioară pe această „gură de rai” înmiresmată de veşnicia „care s-a născut la sat” şi care ne-a fost învăţător iar poporul martor al învăţăturii. E o învăţătură care se recunoaşte nu în vorbe, ci în faptele ziditoare de biserici mai întâi în suflet şi abia apoi în afară, înmiresmând văzduhul cu rugăciuni. Fără credinţa în Dumnezeu-Iubire ctitorind biserică în suflet, zidurile sunt reci cum rece căderea din veşnicie în vremelnicia secularizării. O proba o avem tot în absenţa pornirii spre răzbunare căreia îi dădea glas Bătrânul Mircea, când îi dorea lui Mahomed să nu ajungă a-l cunoaşte, adică „nici ca Dunărea să-ngroape „spulberând a tale oşti”, pentru că „de-o fi una, de-o fi alta, ce e scris şi pentru noi/ Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”. Când însă e vorba despre apărarea pământului pe care ne-a lăsat Dumnezeu, blândeţea se converteşte în eroism jertfelnic. Când spunem că „tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va peri”, o facem deplin conştienţi că „Românul ştie să înfrunte ceasul greu/ El crede în dreptatea lui şi-n Dumnezeu./ Când ţara viaţa ne va cere/ Noi o vom dărui./ Când ceasul va sosi/ Noi să plătim vom şti” Adevărata primejdie, scrie tot Simion Mehedinţi este dacă „poporul nostru s-ar rătăci, lepădându-se de firea şi datinile sale”. Nu este nici pe departe paseism, ci un reflex de robusteţe morală care îşi cunoaşte rostul şi îşi asumă datoriile ce le are şi care neonorate pot atrage primejdia dacă nu devin ele însele primejdie. Spre asta îndemna şi Sfântul Ioan Hozevitul când scria „Urmează deci pe calea dreaptă/ Strămoşilor celor iubiţi/ Căci iată, duhul lor te-aşteaptă / în ţara celor fericiţi.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Canonul Sfinților Mărturisitori Români

Canta: M. Neonila. Manastirea Petru Voda

Foto: Lumina, ParinteleJustinParvu.Ro