Mironositele cu tinuta romaneasca din Biserica San Vitale din Ravenna, ctitorie a Imparatului Daco-Roman Justinian

Gând de duminică – a femeilor mironosiţe

Mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru

Şi s-a făcut a treia zi dimineaţa, când mironosiţele femei, înfruntând teama cu speranţa iubitoare au venit la Mormânt să facă cele cuvenite. La Răstignirea Mântuitorului stăteau mai „la o parte” lângă locul Răstignirii privind înfiorate ce se întâmpla. Acum veneau la mormânt, ascunzându-şi în discreţie durerea pentru moartea Învăţătorului şi Domnului, tulburate fiind de o singură grijă: cine le va da deoparte piatra cea mare cu care era acoperit mormântul în care era aşezat Cel ce a spus „Eu sunt Învierea şi Viaţa”. Nu doar Învierea care,singură, ar putea la un alt sfârşit, ci Învierea care este, deodată Viaţă, o viaţă nouă întru Cel ce a „Fost născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tată prin care toate s-au făcut”. Cum doar Domnul ştia ce era în inimile lor temătoare, le-a dat pe potriva inimii, hărăzindu-le să fie primele martore ale învierii, un fel de înainte-mergătoare ale apostolilor. În vremurile acelea, îngroparea unui răstignit se făcea după proceduri. Prima, aceea romană, stabilea ca trupul să fie lăsat în voia întâmplării şi corbii să-i sfâşie carnea; cea iudaică cerea ca cel răstignit să fie îngropat în aceiaşi zi şi, pentru certitudine, i se zdrobeau fluierele picioarelor, făcând chinurile şi mai cumplite. Ne amintim însă cum fariseii s-au dus la Pilat să-l roage să respecte regulile lor şi primind acordul au pornit spre locul Răstignirii. Când au ajuns la Hristos, au văzut că deja murise şi, pentru un plus de certitudine, a pus un soldat să-i împungă coasta cu o sabie, convingându-se că nu mai era în viaţă.

INRI – Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor

Din pronie divină, Pilat a mai făcut ceva ce dă măsura măreţiei în care Domnul face totul potrivit voii Sale. Cum pe cruce trebuia scris motivul pentru care cineva fusese condamnat, Pilat a ordonat să se scrie cum a şi rămas, Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor, INRI. S-au mâniat din cale afară fariseii şi i-au cerut să corecteze şi să scrie cum că „El a spus” că este Regele Iudeilor, nu că este cu adevărat Regele lor. Cu tonul suveranului deplin, Pilat a zis: „Ce-am scris, am scris!” şi este cunoscută pentru romani valoarea cuvintelor scrise „Scripta manent”. Aşa s-a înscris pentru vecie, iar fariseilor le-a rămas, ca un blestem, doar ura vicleşugită cu care sunt asociaţi nu doar ei, ci toţi care au un asemenea ca fel de a fi. De fapt, împotriva voii lor, au împlinit profeţia despre mielul adus jertfă lui Dumnezeu „să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară”. Cum Hristos îşi dăduse „Duhul în mâinile Părintelui ceresc” nu a mai fost nevoie să-şi ducă la capăt oroarea. Au împuns cu suliţa coasta din care a curs „sânge şi apă”, semn considerat sigur că murise. Şi iar se adevereau cuvintele din Vechiul Testament (Ieşirea) care profeţeau ca oasele mielului jertfit nu fie zdrobite. „Mielul” era Hristos, cum îl arătase şi mărturisise tuturor celor prezenţi Sf. Ion Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii.”

Când întunericul se retrage în faţa Luminii

Devotate tradiţiei, femeile mironosiţe se grăbeau să împlinească rânduiala ca nu cumva să le apuce sâmbăta, ziua Sabatului, când nimeni nu avea voie să facă ceva. Pentru iubirea şi devotamentul lor, Domnul le-a dăruit a fi primele mărturisitoare ale Învierii, adică să vadă mormântul gol cum a rămas pentru vecie. Astăzi, când credinţa este erodată de cele ale vremelniciei, Domnul face ca tocmai ştiinţa să ateste pe înţelesul celor care vor veni, cele ce, altminteri, sunt respinse din cine ştie ce motive. Anume, cercetări ştiinţifice au constatat (nu explicat!) şi descris o mai pronunţată religiozitate a femeii care ar putea fi pusă pe seama unei legături mai intime cu viaţă şi taina ei care e o punte către Dumnezeu. Femeia este păstrătoarea tradiţiei prin care se transmite rânduiala vieţii duhovniceşti, cum, în alt fel, se transmite şi cea a vieţii biologice. Psihologul american Skinner a reperat, până şi „centru al credinţei” la…porumbei. Dar, una este să ştii şi alta să crezi; ştiinţa, de la Fr. Bacon încoace, este putere iar credinţa face ca toate să fie cu putinţă. Mircea Vulcănescu făcea disocierea între a fi „în Dumnezeu” sinonim cu a crede şi mărturisi şi a „vorbi despre Dumnezeu” şi ucenicele ne arată vremi cum este a „fi în Dumnezeu”, nu doar a „vorbi”. „În Dumnezeu” fiind se îndreptau evlavios spre mormânt, nu vorbeau „despre” şi asta a făcut ca durerea să fie convertită în bucurie. Între ele, fireşte, era şi Maica Domnului, care nu se despărţise o clipă de Fiul ei, nici atunci când se împlineau cuvintele bătrânului Simeon că prin inimă va trece sabia durerii. Din tăcerea ei rugătoare trăim şi, căutând a fi cât mai mult sub acoperământul ei, înţelegem viaţa ca o sărbătoare a Vieţii şi Învierii lui Hristos, pregătită prin lucrarea osârduitoare a Voii lui Dumnezeu şi cinstită în ruga de mulţumire pentru toate câte ne dă. Şi cât de minunată e bunătatea Domnului că face mare bucurie şi din recunoştinţă ca într-o întâlnire binecuvântată.

Grijulii, femeile au venit încă din zori la mormânt, atunci când răsărea soarele şi întunericul era alungat spre niciunde, când orizontul prinde a se lumina în ziua a opta, de începere a noii săptămâni. (abia Sinodul de la Niceea din anul 325, a declarat Duminică zi de odihnă) Mironosiţele au văzut toate cele petrecute, l-au văzut şi pe Iosif din Arimatea, „sfetnic fiind, bărbat bun şi drept” ucenic de taină a lui Hristos, care a recăpătat tăria recunoaşterii, a cumpărat mir şi toate cele cuvenite înmormântării pentru înmormântare. La Prohod amintim cu, mai întâi, „un Iosif” l-a scăpat pe Hristos de egipteni iar acum, un altul, îl îngroapă. De fapt, Iosif l-a dus la mormântul pe care îl făcuse pentru el şi pe care l-a dăruit Mântuitorului ca să se împlinească profeţia lui Isaia (cu sensul de Dumnezeu mântuieşte) care scrisese că va fi îngropat cu cei răi, dar mormântul în care va fi pus va fi al unui bogat. Ca o binecuvântare şi ca anticipând dezlegarea de păcat cu care Hristos şi-a încheiat misiunea: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. La tot pasul, vedem că Hristos a împlinit Legea aşa cum a spus şi a făcut-o ca Acela prin care Legea a dost dată.

Moartea noastră s-a făcut moartea lui Hristos iar Învierea Lui, învierea noastră

Tot Evanghelistul Luca scrie cum „coborându-l (de pe Cruce, s.n.), L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni niciodată nu fusese pus”. Pentru Sf. Clement din Alexandria „faptul că mormântul era nou semnifică trecerea neobişnuită şi absolut nouă de la moarte la viaţă odată cu înnoirea sufletelor noastre pe care Hristos a adus-o şi prin care învingem stricăciunea consecutivă păcatului originar. Căci moartea noastră s-a transformat prin moartea lui Hristos”, fiind spre înviere. Femeile mironosiţe s-au întors să cumpere miresme şi mir Celui care ne-a redat buna mireasmă a vieţii întru Domnul şi mirul dăruitor de pace. Gătate fiind toate, sâmbătă, ziua Sabatului, s-au odihnit. A urmat „întâia zi a săptămânii, după sâmbătă”. Evangheliştii numesc aceste femei ca să întărească valoarea şi importanţa faptei lor şi, în egală măsură, a felului în care a fost răsplătită. Oricum, neîndoielnic, împreună cu Marta şi Maria Magdalena era şi Maica Domnului, sau, mai bine spus, Maica Domnului Vieţii. Să nu uităm cum a spus îngerului vestitor „Fie mie după cuvântul tău” şi trebuie să fi fost nedespărţită de Fiul ei Unul Născut pe pământ fără Tată şi în cer, fără Mamă. Mai erau şi alte ucenice ale lui Hristos au fost Maria lui Cleopa, mama lui Iacov şi Matei;, Maria-Magdalena, cea asemenea apostolilor, Salomeea, soţia lui Zevedeu şi mama celor doi fraţi Iacov (cealăltă) şi Ioan; Maria; Marta; Ioana; Suzana.

Cum Domnul toate le-a făcut toate cu desăvârşire, se reliefează o pilduitoare complementaritate, nu o contradicţie ci împlinire a contrariilor unele prin altele – femeile au fost primele care au adus slavă lui Hristos, iar apostolii cei care au suferit persecuţii; femeile au intrat în mormânt, iar bărbaţii s-au făcut apostoli; femeile au vărsat mir iar bărbaţii au suferit prigoană. De toate era nevoie în iconomia mântuirii, fiecare cu rolul şi valoarea bine definită şi nu este nefolositor – dimpotrivă – şi că e corect să judecăm în termenii „calităţii” nu în cei „cantităţii” cum ar spune Rene Guenon. Important e să gândim în orizontul iconomiei Mântuirii şi să observăm că ele au venit în zori, când întunericul nopţii se retrage lăsând loc luminii să îmbrăţişeze lumea ca o sărbătoare a vieţii. Nici piatra, nici paza nu au putut stăvili biruinţa veşniciei asupra vremelniciei, de aceea tânărul în haină albă strălucitoare stătea în partea dreaptă, nu în stânga locul vieţii pământeşti ce acum primea lumina sărbătorii care punea capăt întristării.

Atunci, s-a cutremurat pământul şi piatra de pe mormânt s-a prăvălit descoperind mormântul rămas gol iar Îngerul Domnului stătea deasupra ca o nouă Bună Vestire „şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui era ca zăpada”. S-au spăimântat toţi şi cei care, la insistenţe fariseilor, erau puşi să păzească mormântul de au căzut cu faţa la pământ. Acum, nimeni nu mai era în locaşul morţii, care a făcut pe Apostolul Neamurilor să se întrebe: Unde îţi este moarte boldul? Chiar aşa, câtă vreme îngerul i-a dat vestea: „A înviat. Nu mai este aici.” Îngerul vestit femeilor, nu a făcut el Învierea, împlinindu-şi menirea de mesager al Domnului. Aşa cum a făcut-o când i-a spus Fecioarei Preasfinte: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine”. I-a mai spus cum, Duhul Sfânt o va umbri, va „lua prunc în pântece” şi va naşte Fiu al cărui nume va fi Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. S-a deschis orizontul unui prezent continuu şi noi suntem acei care alegem a face sau nu voia lui Dumnezeu, „care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

Cândva, îndată după cădere, întrebat de Dumnezeu, „unde eşti”, Adam a spus „aici”,circumscriind locul, pământul ca loc pentru mormânt, adăpost al morţii ce nu a dat crezare singura poruncă dată spre a-l feri de răul morţii. Acum, mormântul gol destăinuia că Învierea lui Hristos a redat condiţiei umane demnitatea dintâi de a fi cunună a creaţiei. La început, îngerul Gavriil i-a spus Mariei: „Bucură-te. Domnul este cu tine”; tot el a spus femeilor mironosiţe:„Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi”. Sf. Fecioare i-a vestit bucuria Naşterii Celui fără de început, femeilor mironosiţe şi Maicii Sale, bucuria Învierii Mântuitorului, care va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Fiu al lui Dumnezeu fiind, ar fi putut să-şi manifeste a-tot-puternicia în mii de forme, pentru că „toate câte a vrut Domnul a făcut, în cer şi pe pământ” într-o lucrare pilduitoare a Iubirii ziditoare, proniatoare mântuitoare. În desăvârşirea lucrării Sale, a respectat libertatea pe care a dat-o omului, a vegheat ca să-i îndrepte calea spre a fi împreună lucrător al propriei mântuirii. Urmărind toate cele petrecute, nu putem decât să repetăm, mereu şi mereu, cuvintele Psalmistului „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut”. Îngerul vesteşte, Domnul se arată şi ne doreşte a fi dimpreună cu El şi unii cu alţii în numele Lui. Cum mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită.” Adică să facem fapte vrednice de Iubirea pe care Domnul a arătat-o şi la care ne cheamă.

Spre Galileea neamurilor

A continuat îngerul: „mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea”, cetate a neamurilor pentru că a înviat pentru toţi oamenii dorind ca „tot omul să se mântuiască şi la conştiinţa Adevărului să vină”. De ce însă, vorbind de ucenici, de numit l-a pomenit doar pe Petru? El, Cel mai în vârstă dintre Apostoli, pentru că el, în noaptea Răstignirii, lepădându-se de Hristos s-a exclus din ceata ucenicilor. Dându-şi seama îndată s-a căit şi a plâns amarnic, într-o eliberare de povara vinovăţiei. Privind înapoi, ne amintim cum Hristos i-a spus că s-a rugat să nu cadă din credinţă şi ruga l-a întărit în credinţă urmând calea pocăinţei spre împărtăşirea iubirii pe care I-o purta. Acum, era chemat, a doua oră să vină şi să restabilească legământul dintâi pentru că „Bun şi iertător este Domnul” şi „bunătatea lui rămâne în veci”. În bunătatea lui Domnul iartă pe cel care se pocăieşte ca recunoaştere a abaterii de la calea cea dreaptă, a îndoielii care otrăveşte sufletul. Proniator, la cea de a doua pescuire minunată, Hristos îl întreabă de trei ori dacă Îl iubeşte, ca întreita lepădare să fie anulată de întreitul jurământ al iubirii. Cât de puternic este acest legământ o arată sfârşitul martiric al Sf. Petru, care, la cererea lui, a fost crucificat cu capul în jos. Este expresia aceleiaşi smerenii care l-a făcut să spună după prima pescuire minunată: „Doamne, ieşi de la mine că sunt păcătos”. Acum se socotea pe sine nevrednic a primi aceiaşi moarte ca Hristos şi dorind ca astfel să-L aibă mereu în faţa ochilor.

Le-a pomenit femeilor purtătoare de mir de Galileea neamurilor, prefigurând caracterul universal al creştinismului pentru că în această cetate, cum spune şi numele veneau oameni din toate părţile. Deşi Biruitor al lumii, Mântuitorul s-a arătat înveşmântat în smerenie, cum a făcut mereu şi când chiar şi când s-a recunoscut că minunile făcute de El nu aveau precedent. Împlinind în chip desăvârşit minunea, Hristos Cel Înviat, care ne-a dat viaţa veşnică, s-a arătat în haina smereniei ca să ne înveţe pe toţi să urmăm această „mamă a tuturor virtuţilor”. Smerenia creşte din ascultare asemenea uni unui cedru din Liban, a unui pom al vieţii duhovniceşti ce rodeşte prisositor în spiritul de discernământ şi „înainte-vederea” ca fereastră deschisă spre viitorul spre care omul să se îndrepte călăuzit de credinţă şi însoţit de iubire.

Revenim la femeile purtătoare de mir, care aveau doar o singură întrebare îngrijorătoare: Cine ne va da nouă piatra de pe mormânt? Lor Domnul le-a răspuns prin Învierea Sa, fără a da la o parte peceţile mormântului, cum se născuse din Fecioara Maria păstrându-i neatinsă puritate pe care a arătat-o roditoare. „Cine ne va da nouă piatra la o parte?” Cine va elibera sufletele de povara păcatelor? E o întrebare pe care ar fi folositor să ne-o punem fiecare ca prin pocăinţă, smerenie şi făptuirea binelui să-L facem prezent în inimile noastre pe Hristos Biruitorul morţi. Să împlinim adică porunca cea nouă a iubirii, încununare a celorlalte, iertând semenilor păcatele cum a făcut-o Fiul ui Dumnezeu, dăruindu-ne „viaţă veşnică ne-a dat”. Se spune că aceste femei vrednice a fi ucenice a lui Hristos au fost Maria lui Cleopa, mama lui Iacov şi Matei;, Maria-Magdalena, cea asemenea apostolilor, Salomeea, soţia lui Zevedeu şi mama celor doi fraţi Iacov (cealăltă) şi Ioan; Ioana; Maria; Marta; Ioana. Mai târziu, când apostolii Luca şi Cleopa au vorbit de femeile care îl văzuseră pe Hristos, nu fără îndoială, puşi pe gânduri; au vorbit chiar în faţa lui Hristos pe care nu L-au recunoscut îndată şi i-au povestit toate. Au pus atunci şi să mănânce împreună iar ucenicii L-au recunoscut în frângerea pâinii şi în „flacăra ce ardea în inima lor”. Dar iar a dispărut pe dată.

Vestind astăzi împreună cu femeile purtătoare de mir, Învierea Domnului, ne rugăm să ne ridice piatra păcatelor cu care îl răstignim şi îngropăm pe Hristos. Să ne pregătim ca ele, ucenicind pe lângă „Învăţătorul” vieţii veşnice urmându-i chemarea: „Fiţi desăvârşiţi precum Tată vostru cel ceresc desăvârşit este.” S-o facem fiecare în parte şi împreună în splendoarea armoniei ca redobândire a unităţii din diversitate ce dă vieţii sens în dăinuirea mărturisită dimpreună: Hristos a înviat; Adevărat a înviat.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online