Zis-a Domnul: dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor. Iat tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.  –  Ev. Matei 6,14-21

Iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri

de Elena Solunca Moise

Rânduiala filocalică face ca, după duminica Înfricoşatei judecăţi, să urmeze spre luare aminte izgonirea lui Adam din Rai, începutul pribegiei noastre pe acest pământ unde, la tot pasul, aflăm pândirile celui ce ne vrea departe de Dumnezeu. De aceea, cu stăruinţă. ne rugăm în fiecare zi Tatălui Ceresc să sfinţească numele Său precum în cer şi pe pământ – în cer o fac îngerii care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu iar pe pământ nevoie este s-o facem noi, cei căzuţi din pricina neascultării. Îndată ne mai rugăm să ne fie iertate păcatele cum înşine iertăm celor ce au păcătuit nouă, ca o măsură a lucrării asemănării cu chipul pe care îl avem de-a pururi în suflet. Pământul nu are cum fi sfinţit de cei împovăraţi de păcate, deşi l-am acoperit deja până într-atât încât dezechilibrul ecologic tinde să fie iremediabil fatal. Astăzi, această rugăciune este mai plină de semnificaţii pe care mintea culegându-le cu răspundere să le coboare în inimă spre a începe cu spor duhovnicesc şirul zilelor de post şi rugăciune, la capătul cărora vom auzi chemarea „Veniţi de luaţi lumină!” Atunci ca un singur glas vom mărturisi: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând/ şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Expresia cea mai înaltă a iubirii, iertarea este măsura precisă a felului în care lucrăm voia lui Părintelui Ceresc ce ar putea fi ca „pâinea noastră cea de toate zilele”. El Însuşi Iubire fiind, este bun în tot ce face, pentru că din iubire pe toate le-a adus din nefiinţă la fiinţă şi, cum spunea Sf. Ap. Pavel, „nu cade niciodată”. Iubirea divină născătoare, ziditoare, susţinătoare şi izbăvitoare nu are cum să cadă, purtându-ne din vremelnicie spre lumina pe care Părintele ceresc a făcut-o prin Cuvânt zicând: Să fie lumină. Duminicile acestui drum de întâmpinare a Luminii sunt o recapitulare a destinului omului de la nemurire la moarte şi de la moarte la înviere. Ne apropiem smeriţi de iubirea Sa care e atât de necuprinsă încât L-a dat pe Fiul Său, Unul născut ca fiecare dintre cei care cred să aibă viaţă prisositoare în veşnicie. În „Paradisul pierdut”, John Milton reiterează acest destin spre frumoasă luare aminte: „Părinte al milosteniei şi-al îndurării,/Pe om căzut din răutatea lor (a demonilor, n.n.) /Tu nu l-ai osândit la fel de aspru/ Ci mai mult spre milă ai înclinat/… Da, Fiul Tău abia-nţelese asta,/Că-şi jertfi suprema fericire/ De-aţi sta alături,voia dăruindu-se acest fel/ Răscumpărând a omului greşeală./ O pildă a iubirii fără seamăn.

Copii iubirii nesfârşite, Adam şi Eva aveau în rai tot ce îi era necesar vieţii fără de moarte, doar că, plecând urechea la spusele şarpelui, s-au lăsat vrăjiţi de viclenia lui şi au mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Nu au înţeles că porunca era spre protejarea lor, că să era necesar ca mai întâi să aibă cunoaşterea celor prielnice vieţii ca să poată deosebi între ce e rău şi ce e bine. Nu au înţeles nici că era spre îndreptarea, spre a-i feri de răul ce stă la pândă. „Să nu mâncaţi nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi” a spus Domnul, să fiţi redaţi pământului din care sunteţi alcătuiţi, fără duhul de viaţă primit de la Tatăl Ceresc. Referirea e la simţurile cele mai legate de pământul din care suntem făcuţi de Dumnezeu cu mâinile şi a suflat suflare de viaţă; suflare din suflarea sa, suflare de veşnicie. S-a făcut însă că întâii oameni au ascultat de vrăjmaş iar când au fost întrebaţi, nu au găsit de cuviinţă să-şi ceară iertare, deşi aveau conştiinţa vinovăţiei. Adam a învinovăţit-o pe Eva şi aceasta pe şarpe într-o de neiertat ascundere de răspundere. Adam, adică „pământ” a dat numele femeii Eva, adică „viaţa” aşa cum este izvor a nenumărate şi nebănuite posibilităţi într-un amestec pentru ei de-a pururi necunoscut. Rămâne o taină pentru ce, atâţia dintre noi, asemenea primilor oameni, dau crezare minciunii şi întorc ochii de la adevăr, nu odată mărturisit ca dureros. Mai nou, facke-news-ul este varianta actualizată şi generalizată a vicleniei celor care vor să atragă atenţia de la ceea ce e cu adevărat important.

Credinţa primează cunoaşterii şi libertatea este opţiunea către credinţa cea bună, cunoaşterea fiind mereu tributară acelui „aici”, o determinare spaţială mărginită între coordonate stabile. Peste fiecare „aici” timpul trece şi, cum spunea Eclesiastul este contradictoriu – pentru naştere şi moarte, iubire şi pentru ură, pentru pace şi pentru război, să dărâmi şi să zideşti şi tot aşa. „Căci pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”. Credinţă aveau, în felul lor, şi închinătorii la Baal, doar că nu era cea adevărată cum minunat a arătat Sf. Ilie. Când auzim în minte glasul Celui ce întreabă de ce am făcut răul, dăm fuga să ne dezvinovăţim, împovărând pe semeni cu propriile noastre lucruri necugetate. Atunci, la început, dacă Adam şi-ar fi cerut iertare, foarte probabil, destinul nostru ar fi fost altul, dar, sărmanul, nu avea înainte experienţa de viaţă a unor predecesori cum avem noi. Dar fiindcă Domnul vrea ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”, L-a trimis ca jertfă pe Fiul Său „Unul născut” care să ducă dezlegarea de neputinţa ştiinţei noastre: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Prin Hristos am redobândit veşnicia pe care Domnul a pus-o în „inima” tuturor lucrurilor „dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care Domnul o face de la început până la sfârşit”. Chipul ce-l purtăm în adâncul cel mai adânc este cel al Veşniciei pe care îl presimţea Eclesiastul şi pe care l-am redobândit prin jertfa răscumpărătoare a lui Hristos, care ne cheamă să-I urmăm ca pe un Biruitor al lumii. El este „Adevărul” ce, odată cunoscut, ne descătuşează din cătuşele vremelniciei, redându-ne nouă înşine în starea de început când eram „contemporani cu Dumnezeu”.

Iertarea, primul semn al milostivirii

Iertarea, expresie desăvârşită a iubirii, încununează Noul Legământ odată cu rostirea eliberatoare: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Oare ştim ce facem? Până unde putem cunoaşte efectele actelor noastre? Cinstiţi cu noi înşine recunoaştem că „nu ne pricepem la nici un răspuns” şi ne rugăm „miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta”. Datori suntem la rându-ne să iertăm mai întâi ca purtători ai chipului divin să ne străduim a actualiza prin fapte desăvârşirea la care Hristos îndeamnă şi pentru care este cu noi până la sfârşitul veacului. Neiertând, este ca şi cum l-am trăda pe Hristos fiind asemenea celor care cu gura îl mărturisesc dar cu fapta se leapădă. Sf. Ioan Gură de Aur scria că atunci când iertăm, ne asemănăm cu Dumnezeu mai mult decât în orice alt faptă, iertare fiind primul semn al milostivirii. A ierta înseamnă a fi ca Dumnezeu iar iertarea Sa este noi, pentru toţi, pentru întreaga umanitate care îl ţine răstignit până la sfârşitul veacurilor. Ascultând, avem datoria să iertăm pe toți cei care ne-au greșit, „precum și noi am fost iertați de toate greșelile noastre.” Mai mult, cerând iertare pentru cei care i-au făcut rău motivează că „nu ei sunt de vină, ci eu care nu am lucrat poruncile Tale”. Tulburătoare cuvinte la care s-ar cuveni să reflectăm astăzi când adesea, răpiţi de cele ale zilei credem că ne apărăm făcând răul, eventual mai mare. Împăcarea este readucerea păcii între cei care, dintr-un motiv sau altul, s-a mâhnit unul pe altul. Când mergem la Sf. Împărtăşanie, ne cerem iertare unul altuia şi o facem cu o îndoită determinare – una pentru a fi iertaţi ca şi noi să iertăm, a doua ca să veghem odată mai mult la noi înşine. Plinind rostul, Hristos spune: „Căci, de veţi ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.”

Cu iertarea care ne eliberează, mai întâi pe noi cum o face şi pentru cel care ne-a greşit, începem postul de neconceput fără rugăciune. Singur, fără rugăciune, postul este un regim alimentar oarecare cu efectele lui benefice. Îngemănat cu rugăciune primeşte putere de la Cel A-tot-putenic punând pe fugă răul şi deschizând drum binelui. Dorea David ca „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” – drept, fără abateri iar mirosul cel frumos este al făptuirilor bune. Hristos se arată ca Învăţător şi spune că postul e fără de vreun folos dacă ne arătăm trişti, cu feţe cernite ca şi cum am fi după moartea cuiva. Dimpotrivă se cuvine să fim senini, eliberaţi de grijile lumeşti, luminaţi de rugă ca de o candelă tainică. Mai degrabă să fim trişti când nu ţinem post pentru că ne privăm de darul eliberării de răul pe care l-am făcut şi care împovărează mintea şi inima, întunecă ochii şi oboseşte paşii vieţii. Şi Hristos a ţinut post şi, încercat de demon, la a treia provocare a răspuns spre luare aminte: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi doar lui Unuia singur să-i slujeşti”. El ne mai învaţă că acela dintre noi care vrea să fie primul, să slujească tuturor şi Însu-şi a făcut-o până la moarte – a primit moarte pentru om ca să-l elibereze dăruindu-i veşnicia.

Şi de ce-am fi trişti? Se întreba Sfântul cu cuvintele de aur: Doar ca să arătăm că suntem „oi” când, de fapt, suntem „lupi”. Sigur, lupii îşi pot pune haine de oaie, mimând nevinovăţia, dar obiceiurile lor ies degrab la vedere şi străbunii ştiau prea bine şi ne-au transmis că după cum pomul se cunoaşte după roade, aşa omul se cunoaşte după fapte. Dacă sunt spre slava lui Dumnezeu de la care le avem pe toate, sunt spre laudă, dacă sunt ale slujirii celui rău, sunt amare şi otrăvitoare. Spre slava lui Dumnezeu se cuvine a fi şi comorile pe care le dobândim cu osteneală şi s-o facem cu încredere că acela care dă săracilor, lui Dumnezeu îi dă. Iar El, Părintele tuturor le gospodăreşte mai bine spre folosul nostru, lăsând în grija Lui totul pentru că „Domnul se va îngriji de mine”. Se povesteşte că, odată Părintele Cleopa trebuia să facă o analiză medicală pentru care se cerea să înghită un gălbenuş de ou. Cum era în post, nu a vrut în ruptul capului şi, după mai multe discuţii, au hotărât să i se facă analiza fără pregătirea prealabilă. Toţi s-au minunat toţi când au constatat că organismul a reacţionat ca şi cum ar înghiţit gălbenuşul, oricum neplăcut la gust.

Să râvnim spre comorile cereşti

Hristos mai spune „unge capul tău şi faţa ta o spală”, nimeni nu crede că nespălarea e semn de cuvioşenie. Sfinţii Părinţi tălmăcesc că este vorba de primirea Duhului Sfânt în minte iar faţa curată este a felului în care ne purtăm lumii. Manifestările exterioare ne îndepărtează de Dumnezeu şi nu odată de semeni, a căror vorbă poate fi spre sminteală. Dovedindu-se abil psiholog, ca să preîntâmpine asemenea discuţii Sf. Ap, Pavel scria că acela care nu ţine post să nu râdă de cel care o face, iar cel ce posteşte să nu-l osândească pe cel care mănâncă de-a rândul. Postul şi rugăciunea sunt o taină, nu pentru că ar ascunde cine ştie ce informaţii, ci pentru că este o relaţie personală, intimă am putea spune, cu Dumnezeu, Singurul care cunoaşte sufletul fiecăruia. Ungerea capului este grija ca gândurile să fie către Dumnezeu şi ruga să aibă ritmul respiraţiei. Contrar obişnuite cum că postul ar slăbi peste măsură, istoria arată că, dimpotrivă, este o putere impresionată. Ţinând post, proorocul Daniel a reuşit să iasă din groapa cu lei; ţinând post, Moise a fost dăruit cu tablele Legii, iar Ilie a închis şi deschis cerurile. Hristos Însuşi a postit patruzeci de zile şi treia flămânzit după care, ispitit de trei ori de diavol, ne-a învaţă: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia singur să-i slujeşti!”. Dacă totuşi ne pare greu, Părintele Pîrîianu recomanda cu blândeţe: „roagă-te cum poţi până când te rogi cum trebuie”. Domnul pe toate le ştie şi fiecare gând, sau cuvânt sau faptă se înscrie în veşnicie va într-o Cronică al cărei sfârşit nu-l cunoaşte. Scria Blaga:”Viaţa mea, o clipă de-ar fi fost să fie/ Am întrerupt cu ea o veşnicie”. Şi, dacă o facem, s-o facem spre sfinţire „sporind corola de minuni a lumii”.

Frământătură de pământ însă dăruit cu Duh dumnezeiesc şi pus stăpân a toate, omul simte nevoia să adune comori zicând că o face „pentru zile negre”, neştiind ce îi aduce ziua de mâine. Cuviinţa cere ca postul să nu fie spre a spori comorile pământeşti cu speranţa că ne pot scuti de vremuri grele. La ce bun? Răspunsul îl aflăm de la părinţii părinţilor noştri: „Strânge omul ca furnica şi când moare nu ia nimica.” Comorile de pe pământ ne caracterizează pe fiecare, dezvăluind, gândurile, faptele şi mai ales acele griji care adesea alungă pacea sufletului, care ne-au exilat din patria dintâi. Ca pământul şi tot ce este pe el, aceste comori sunt trecătoare, ele se învechesc şi, nu de puţine ori, hoţii le prăduiesc. Unde să ne adunăm ceea ce avem mai bun, dând vieţii dăinuire? Comorile pământeşti, oricât de bine păzite şi conservate, nu dau siguranţa spre care tânjim şi diavolul află îndată mijloace de a ne sărăci. Hristos învaţă să ne facem „comori în cer”, unde nici „furi nu le fură”, nici moliile nu le distrug. Făptuirile bune, gândurile şi vorbele de alinare sau îmbărbătare făcute pe pământ în numele Domnului pentru că de la El le avem, sunt comori de care ne vom bucura şi în Împărăţia cerurilor.

Recapitulând toate la început de post, o facem spre întărire, neuitând că şi acum ajutorul vine de la Dumnezeu, „Cel care toate cu înţelepciune le-a făcut” şi le-a adus spre pilduire prin sfinţii săi. Să dăm urmare Sf. Efrem Sirul: Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău, prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor (III Regi cap. 21). Binecuvântat fie Cel ce Şi-a dat trupul Său gurii noastre înfuriate, ca să înceteze a mai muşca! Cel Milostiv a privit, a văzut sufletul în adânc şi a găsit o cale ca să-l scoată de acolo. Măcar că un singur semn al Său ar fi fost în stare să-l scape de acolo, El a întipărit iubirea Sa peste lucrul Său: S-a înverşunat în firea omenească, a dobândit neştiinţa ei, pentru ca să o aducă la ştiinţă. A cântat la harfa Sa cântări smerit, ca ea să vină la înălţare; a ridicat crucea Sa în înalt, ca fiii Evei să se poată înălţa spre cele cereşti!”

Elena Solunca

Când va veni Hristos întru slava Sa – Duminica Înfricoşatei judecăţi (11 februarie)

Hristos s-a arătat oamenilor întru smerenia Sa ca Fiu al Omului, asemenea nouă, ca fără osebire să fie dăruită mântuirea, eliberarea de moarte. De atunci o întrebare retorică vine spre întărirea credinţei: Unde îţi este moarte biruinţa? Doar când s-a schimbat la faţă pe muntele Tabor în prezenţa celor trei Apostoli Petru, Ioan şi Iacob s-a făcut văzut în slava Sa, Tatăl ceresc mărturisind că: „Acesta este Fiul Meu multiubit. Pe El să-L ascultaţi.” Acum, Fiul lui Dumnezeu vorbeşte pentru prima dată despre cea de a doua venire care va fi întru „slava” pe care o are în ceruri; slava Celui care va judeca deopotrivă pe vii şi pe morţi. Atunci va fi Împărăţia Sa cea fără de sfârşit. A vorbit de mai multe ori despre împărăţia cerurilor aducând spre luare aminte judecata de pe urmă, când ca pildă a talanţilor, când asemănând-o cu cele zece fecioare şi altele nuanţat semnificative de la un caz la altul. Acum era în apropierea zilei când urma a fi Răstignit pe Cruce pe care o numim, cu drept cuvânt „armă împotriva diavolului”, urmată cum este de Înviere, Înălţare şi Coborârea Sfântului Duh. De această dată, Mântuitorul vorbeşte deschis despre Slava Sa cu care va fi înconjurat la cea de a doua venire. Crucea ortodoxă este, nu odată, înconjurată de raze tocmai pentru a consacra adevărul că moartea lui Hristos este urmată de Învierea Sa, care e şi învierea noastră. O spunea Sf. p. Pavel: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică e propovăduirea noastră, zadarnică, credinţa voastră.

În rugăciunea pentru Sine şi cei care-L vor urma Iisus spune: „Şi slava pe care Mi-ai arătat-o lor ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.” I-a sfătuit pe ucenici, ca şi pe fiecare dintre noi care suntem cu adevărat creştini,să „privegheze că nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului”. E folositor să luăm seama la ceea ce poate fi un memento al fiecărei zile pe care o primim spre eliberarea de rău şi întuneric ca astfel să ne apropiem de Domnul Dumnezeul nostru. Hristos spune anume cum va veni întru slavă, înconjurat de îngeri şi va sta pe tronul Împărăţiei Sale veşnice. La vremea aceia, judecata va fi una universală căci vor fi de faţă toate neamurile pe care le va împărţi în două „cum desparte „păstorul oile de capre” – oile ascultătoare urmându-şi cu supuşenie păstorul; caprele, rebele, numite de popor şi „oile dracului”. Judecata este „înfricoşătoare”, amintind de porunca pe care Părintele ceresc a dat-o întâilor oameni. Frica de Dumnezeu nu era de la început, dar neascultarea şi căderea din rai i-au făcut loc statornicind-o ca „început al înţelepciunii”. La judecata de pe urmă, de faţă vor fi îngerii dând la iveală faptele fiecăruia şi sta-vor ca o suită de juraţi din faţa căreia nu vom avea cum ne ascunde şi nici învinovăţi pe altcineva. Vom fi judecaţi după fapte, nu după vorbele repede „zburătoare” cine ştie pe unde binecuvântând sau blestemând aerul pe care îl respirăm . Până acum, Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a înfăţişat ca „trimis” aşa încât cei care vor crede să-şi înveşnicească viaţa, a arătat chipul milostivirii îndelung răbdătoare care s-a jertfit pe Sine pentru noi.

A doua venire va fi în slavă ca Fiu al lui Dumnezeu, care va judeca tot omul, fiind drept şi, la nevoie, aprig pentru cei care nu au avut milă. Dând „porunca nouă” a iubirii, Fiul lui Dumnezeu va judeca cu aceiaşi „măsură”, după ce ne-a chemat să fim „milostivi” cum Tatăl nostru cel ceresc este. Nu este, nici pe departe, o chemare între altele, ci un adevăr vital căci milostivire, prin dăruire de sine, eliberează de răul pe care l-am făcut cu voie sau fără de voie. Cei doi orbi s-au rugat „ai milă de noi”, cum milă a cerut şi femeia din Canaan şi ruga le-a fost împlinită – orbii şi-au recăpătat vederea, şi fiica femeii a fost eliberată de demon. Şi noi rugăm la Sfânta Liturghie „Miluieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti minunat între sfinţi pe noi cei ce-Ţi cântăm Slavă Ţie”. Este rânduit ca Evanghelia Judecăţii universale să fie citită înaintea de începerea postului mare ca să punem început bun urcuşului duhovnicesc ce duce spre Lumina Învierii. Canonul Sf. Andrei Criteanul, pe care îl vom face, este o imagine cuprinzătoare a condiţiei umane căzute şi ca un leitmotiv cerem: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă”. Ca să înţelegem de ce şi cum, Sfântul Andrei Criteanul face o amplă recapitulare a celor două Legăminte, din perspectiva pocăinţei şi milostivirii.

Cerul – adevărata noastră patrie

Ni se pune în faţă această Judecată din urmă şi ne-am putea întreba: de ce este atât de hotărâtoare poruncă a iubirii dată de Hristos şi, mai întâi, de El împlinită. A împlinit-o zi de zi dezvăluind bogăţia manifestării milei ajunsă la desăvârşire, când pe Cruce se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Ce se întâmplă cu aceia care se consideră drepţi, respectă toate poruncile, în afară de porunca cea nouă iubirii, milostenia fiind o formă principală de manifestare a ei? Şi ei fi-vor acolo şi vor suporta rigorile pedepselor pentru că iubirea, milostenia le cuprinde pe toate dăruind pace din pacea dăruită de Hristos. Ne amintim cum Mântuitorul a vindecat toată boala şi neputinţa din popor sau cum iertarea păcatelor este un „tratament” de neînlocuit. Ne mai amintim cum, în loc pustiu(ca pustiul acestei lumi repede trecătoare), a înmulţit pâinile şi le-a împărţit celor flămânzi care L-au urmat, dornici să-i afle cuvântul. Nu le-a trecut prin minte acelor oameni gândul la ce vor mânca sau ce vor bea şi Hristos le-a dat cu asupra până la prisos.

La vremea Judecăţii, toţi vom auzi glasul lui Hristos spunând celor de-a dreapta Sa: „Veniţi, binecuvântaţi Tatălui Meu, moşteniţi împărăţi cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Raiul este de la întemeierea lumii fiind locul anume pregătit pentru om şi în el l-a aşezat pe Adam. Neascultarea l-a făcut victima proprie sale nesăbuinţe şi de atunci ducem povara zilelor „care rele sunt”. Cu adevărat patria omului este cerul, unde să petreacă dimpreună cu îngerii bucurându-se de slava lui Dumnezeu. Spunea Psalmistul: „străin sunt eu pe pământ ca părinţii mei.” Judecătorul tuturor spune spre luare aminte şi motivul concret pentru care o face: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Sf. Ioan Gură de Aur subliniază că nu a spus „luaţi”, fiindcă nu e vorba de străin,ci „moşteniţi ca şi cum ar fi din al vostru, precum a fost de la început….Adică, această răsplată era anume pregătită pentru voi, fiindcă ştiam că veţi urma Cuvântul Meu.” Fireşte că ştia căci Domnul, Cel a-toate-văzător şi a-toate cunoscător al a omului pe care l-a făcut cu mâinile Sale ca făptură a iubirii Lui pe care, asemănându-i-se, o poate lucra după „chipul” pe care l-a primit ca o zestre fiinţială. David ne aminteşte neobosit: „Cele nelucrate de mine le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi niciuna din ele nu va fi nescrisă”.

Cât a petrecut pe pământ, Hristos nu a judecat spunând „milă voiesc iar nu jertfă” şi s-a dat pe Sine s-a jertfă pentru noi. Rugat să facă judecată între doi fraţi a zis: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor între voi?” Şi tot David spune: „Jertfa bineplăcută lui Dumnezeu duhul umilit, inima înfrântă şi smerită” pe care nu o va urgisi. S-a făcut pe Sine Pildă desăvârşită ca să-L urmăm spre a redobândi veşnicia. Oare poate fi o jertfă mai mare decât ca Fiul lui Dumnezeu să se dea pe Sine morţii ca omul să aibă viaţă şi să nu piară? Ce răspuns am putea da mai ales astăzi când derizoriul tinde să şteargă toate diferenţele specifice, acoperind cu indiferenţă şi dispreţ ceea ce este în afara cercului strâmt al egou-lui. Consecinţa este surprinsă aproape exact de ceea ce se numeşte „efectul Dunning”, apreciere greşită a competenţei făcută din incapacitatea de a evalua gândurile, cuvintele şi faptele, asemănându-ne celor care „văzând, nu văd”. Cum nimic nu e nou sub soare să-l ascultăm pe David care spunea că „se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face nedreptate pe sine se binecuvântează”.

„Veniţi, binecuvântaţi Tatălui Meu”

Spuneau Sfinţii Părinţi că la o primă vedere, oamenii nu se prea deosebesc între ei, cum iarna nu se pot deosebi pomii teferi de cei uscaţi şi e nevoie să vină primăvara când deosebirile prind a ieşi la iveală – cei sănătoşi înmugurind şi înflorind, cei uscaţi rămânând aşa ca un doliu. Asemenea lor, făptuitorii fărădelegilor nu vor avea muguri care să înfrunzească, să se umple de flori vestitoare ale rodului viitor. În mod obişnuit, păstorul îşi cunoaşte bine turma şi o desparte după cum arată: oile blânde şi răbdătoare, caprele pline de mândrie şi răzvrătitoare. După dreptate, va aşeza pe cei drepţi la dreapta Lui şi pe cei răi la stânga. Partea „dreaptă” este un simbol solar, luminos şi denotă putere şi energie. La dreapta, adică lângă Hristos, care cum mărturisim în Crez, „S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”. Împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie a dreptăţii pentru că El a dat poruncile şi cu măsura ascultării lor va judeca tot omul.

Cu toate că inspiră teamă,, judecata începe cu cei care au fost buni prin ascultarea lucrătoare a voii Celui „ ce singur este Bun”: „Veniţi binecuvântaţi Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Paideic, întâi a vorbit despre răsplată spre a fi dorită, apoi de pedeapsă pentru a fugi cât mai departe. Partea dreaptă este, în consecinţă, a celor care au lucrat porunca lui Dumnezeu căci a sătura pe flămând, fără a te întreba măcar din ce pricină este semnul bunătăţii şi a da de mâncare este a prelungi viaţa şi având timp de pentru judecată. Celui flămând se cuvine a-i da mai întâi de mâncare. Cei care au pus sămânţă bună în sufletul lor după care au îngrijit-o să crească şi să rodească vor merge în împărăţia cerurilor la care spunea Sf. Ioan Botezătorul, trebuie să se pregătească începând cu pocăinţa. Şi totuşi, la judecată nu se aminteşte de nicio poruncă, de parcă nu ar avea importanţă sau una mai mică. Hristos a spus că nu a venit să desfiinţeze Legea, ci venind să „plinească Legea”. Singura poruncă, nouă cu desăvârşire, este porunca iubirii şi este firesc ca această poruncă să fie singurul criteriu de judecată. Iubirea le cuprinde pe toate după spusa Sf. Ap. Pavel: rabdă îndelung, vrea binele, nu pizmuieşte pe nimeni, nu se laudă pe sine, nu este trufaşă, nu este necuviincioasă, nu caută ale sale, nu este mânioasă, nu se bucură de nedreptate ci de adevăr, „toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

Cum Însuşi a dat pilde de viaţă concrete, şi la Judecată face la fel: „căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau…”. Cuvintele însufleţite de o iubire neobosit purtătoare de grijă îşi sporesc puterea în faptele în care se recunoaşte astfel. Toate au culminat cu învierea lui Lazăr pentru care, ca Fiu al Omului a plâns de durere şi neputinţă, dar ca Fiu al lui Dumnezeu l-a înviat. Cât despre bine, se spune, nu fără temei, că acela care îl face, mai întâi şi-l face sieşi, pentru e primul ce împărtăşeşte cu binele divin şi, prin lucrarea asemănării sporeşte. Binele, de la Dumnezeu fiind, nu are hotare şi dăruirea este una cu dăinuirea care înfruntă vremelnicia, pentru că binele este nemuritor.

Hristos s-a adresat apoi celor din stânga, de la latinescul „sinister”, de rău augur, întuneric pentru că nu a folosit „puterea şi energia” pe care o cuprinde spre lucrare, asemănându-se cu cel care a primit un talant dar nu a făcut nimic spre a-l înmulţi. L-a dat înapoi şi a pierdut şi ceea ce i se părea că e a lui, nefiind căci era de la stăpânul său. Cu dreptate divină, celor de-a stânga le-a zis: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” Nu, nu nici pe departe este un blestem făcut de Părintele ceresc, Cel Preabun nu blestemă, ci ei înşişi s-au făcut anatema pilduind arătând că plata se face după fapte, pentru că ceea ce semeni, aceea culegi. Să reţinem că focul cel veşnic e nu a fost pregătit pentru om, ci pentru diavol şi îngerii care îl slujesc, adică pentru vrăjmaşul care vrea să-l despartă (diabolon) de Dumnezeu. E un act de dreptate câtă vreme Hristos a spus că „nu putem sluji la doi domni odată – şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Cei care în această viaţă aleg să slujească lui Mamona o fac în veac şi dincolo iar răsplata e o întoarcere asupra răului făcut. De n-am fi obsedaţi de „noutăţile clipei” pe care nici nu mai avem răgazul a o trăi, am asculta de străbuni care spuneau că „Dumnezeu nu bate cu ciomagul”. Apostolul Iuda s-a dat demonului făcându-se „fiu al pierzării”, al pierderii de sine prin care nu a luat seama la chipul lui Dumnezeu după care suntem făcuţi. Nu a fost predestinat cum s-a afirmat şi nici nu s-a sacrificat pe sine ca Hristos să-şi poată împlini destinul mântuitor. Dacă, prin absurd, ar fi făcut aşa, nu ar fi aruncat banii mărturisind nevinovăţia lui Hristos şi nici să se spânzure, adăugând primului păcat altul. A mărturisit, dar nu s-a pocăit. Ca apostol cunoştea valoarea pe care o are darul pocăinţei pe care l-a refuzat pentru că nici diavolul de care s-a lipit nu se pocăieşte.

Celor de-a dreapta, cuvintele le-au fost spre uimire: Veniţi, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc și toate cele ce urmează….Judecata este făcută de cei asemenea lor sau ca în pilda talanţilor şi a fecioarelor celor înţelepte. Ei fac binele în mod firesc urmând voia Domnului căruia i se supun şi de aceea se miră: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit?” Răspunsul este lămuritor: pentru că „aţi făcut unora dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”. Sună ca o sfidare pentru trufia omului contemporan caracterizat de pragmatism, trufie şi egoism. Glasul celor care atrag atenţia cu sinceritate şi nu din adulare de sine se pierde în pustiul acoperit de „news facke”. Sărmanii, în goana după noutăţi au uitat adevărul universal că acela ce face bine semenului, sieşi face mai întâi.

Ca Fiu al Omului venit să-l îndumnezeiască, Hristos a spus: „întrucât aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai mei, Mie Mi-aţi făcut.” Celor din stânga le-a spus că aşa cum nu au făcut „celor mai mici fraţi ai Mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut”. Şi ei, nedumeriţi întreba-vor: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau bolnav, sau în închisoare?” Până într-atât erau de orbi încât nu-şi puteau da seama de perfidia lor, de faptul că au ignorat şi nu au ascultat porunca dată de Domnul. Şi astăzi se întâmpla ca unii dintre noi, auzind, să nu înţeleagă sau să se prefacă surzi la durerea lumii se ascund în spatele unor argumente şubrede. Li se spune cum va fi la judecată, dar ei perseverează în ale lor căci, nerecunoscându-şi vinovăţia, nu pot afla drum de întoarcere. Într-o rugăciune cerem „pocăinţă şi gând de întoarcere”. Faptul este cu atât mai greu de înţeles cu cât au fost de faţă când Domnul Dumnezeul nostru a vorbit celor milostivi. Judecata este mai severă pentru cei care aud dar se prefac a nu înţelege. La fel şi pentru cei îndrituiți care predică zornăitor milostenia, dar cu faptele „se leapădă”, abătându-se de la dreapta credinţă şi aruncând nepăsători neghina în grâu. Epifanie Latinul scrie că nu e posibilă nicio a scuză pentru aceştia, căci „ştiau ce au de făcut în această lume, însă lăcomia și voința cea rea i-a oprit, și ei și-au adunat comori nu pentru viața viitoare, ci pentru lumea morților.” Osândiți nu fi-va pentru că au făcut ceva rău anume – că ar fi omorât, ar fi furat sau ar fi săvârșit desfrânare -, ci pentru că nu au fost milostivi „ Mi-a fost foame și sete, aflându-mă printre slujitorii Mei și nu v-a fost milă de Mine.” Profeţea David: „De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor” Ei nu vor fi printre ei drepţi şi nu vor fi nici la judecată, ci vor merge la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. Căci aşa este – orice facem se înscrie în veşnicie. Păcătoșii vor avea parte de osânda veșnică, iar cei drepți de viața cea veșnică. Ne întoarcem la străbuni, care nu judecau, doar întrebau spre aducere aminte: „Nu-ţi este frică de Dumnezeu?”

Rânduiala face anume ca, la început de post să avem în faţă judecata cu verdictul ei necruţător ca fiecare să se aprecieze pe sine şi să hotărască ce are de făcut, cum şi când, judecata fiind personală. Începem, cu bunăvoire a lui Dumnezeu, aceste zile de post şi rugăciune – postul ca rugăciune a trupului şi rugăciunea numită adesea „plugăria sufletului”. O plugărie anevoioasă şi ca ne încurajeze, Părintele Pârăianu spunea să perseverăm în rugăciune aşa cum putem şi s-o facem până reuşim a o face cum trebuie. Răsplata e de neînlocuit dăruită de Însuşi Hristos care, înainte de înălţare, spune „Pacea Mea v-o las vouă”. Îndreptar înţelept ne este Sf. Efrem Sirul şi, ascultându-l, să ne închinăm rostind mintea şi inima: Doamne şi stăpâne al vieţii mele/ Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert alungă-l de la Mine/ Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei mi-l dăruieşte mie slugii Tale/ Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Mintea ca să cuprindă bogăţia de semnificaţii ce poate face cuprinsul unui Tratat de psihologie şi inima ca să dea tăria blândă a trăirii. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi Maica Sa Preacurată.

Elena Solunca

Ziaristi Online