“Dacă credinţa noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, care niciodată nu cade” – Mircea Vulcănescu

Arhim. Hariton Negrea – Omilie la Botezul Domnului 2018, si Slujba de Bobotează 2018 la Manastirea Petru Voda

„Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”

de Elena Solunca Moise

Mai păstrăm în inimă ecoul colindelor care vesteau „Naşterea Celui fără de început” spre a ne dă putere să mergem mai departe, urmându-L pe Hristos, renunţând la acel sine, „plin de păcate”, asumându-ne responsabil crucea. Sărbătorile ne apropie mai mult unii de alţii cum „una” ne facem cu străbunii şi cu strănepoţii întru sfinţirea pământului pe care ni l-a dat Dumnezeu spre a-i înmulţi rodul a recunoştinţă pentru toate câte ne-a dat. O facem pentru că El a făcut-o Primul arătându-se a fi Cale, Adevăr şi Viaţă. El, Fiul lui Dumnezeu s-a coborât dintr-o nehotărnicită iubire ca să ridice omul care, nedând crezare lui Dumnezeu, a urmat vrăjmaşului spre moarte. Hristos s-a golit de slava Sa cea mai presus de fire ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu în orizontul vieţii înveşnicite în lumină. A făcut-o anume pentru om care nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu. Omul a căzut, Fiul lui Dumnezeu coboară; omul a căzut spre moarte, Hristos s-a Răstignit spre înviere şi viaţă veşnică. Întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu a realcătuit întreaga viaţă într-o unitate care face ca desăvârşirea proprie lui Dumnezeu să poată fi, prin Fiul Său şi a omului întru sfântă comuniune.

Sf. Ioan, neînfricat mărturisitor şi apostol al pocăinţei, ştia de venirea lui Hristos, o propovăduia iar, la vremea potrivită, avea să-L recunoască şi vestească. Pocăinţa şi botezul cu apă l-au călăuzit spre Împărăţia Cerurilor. Să amintim că apa este principiu esenţial al vieţii, simbol al curăţirii şi regenerării. Lacrimile pocăinţei sunt asemeni cu apa botezului în care renaştem ca să trăim sfinţind pământul din care suntem făcuţi şi în care ne vom duce spre odihna veşniciei. Apa mai semnifică şi infinitatea posibilităţilor – de la izvor al vieţii, la aducătoare de moarte, fiind în egală măsură generatoare de viaţă şi de moarte, creatoare şi distrugătoare. Thales din Milet, unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii, considera apa principiu fundamental al tuturor elementelor, rădăcina vieţii şi a sufletului. Botezul cu apă făcut de Sf. Ioan era spre pocăinţă, curăţire, ca înainte mergătoare, pregătitoare a mântuirii, a eliberării de moarte. Nu putem intra în Împărăţia cerurilor împovăraţi de păcate căci ele abat omul de la calea cea dreaptă care este doar una singură în timp ce rătăcirea urmează nenumărate itinerarii ale pierzării.

Pocăinţa este deodată înainte-văzătoare şi vestitoare: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea; El vă v-a boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Ca Fiu al lui Dumnezeu, „Unul născut”, Hristos nu avea nevoie să fie botezat, dar ca Fiu al lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului avea folosinţă ca să arate începutul drumului spre desăvârşire. Spun Sfinţii Părinţi că Mântuitorul a acceptat botezul din trei motive: pentru că s-a născut bărbat şi era nevoie să facă proba dreptăţii şi smereniei în faţa Legii, să confirme valoarea botezului Sf. Ioan şi, în al treilea rând, să sfinţească apa Iordanului prin coborârea porumbelului anticipând venirea Duhului Sfânt. Sfinţirea Iordanului, şi întoarcerea lui preînchipue trecerea de la moarte la viaţă şi, văzându-L de departe, Sf. Ioan a mărturisit: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Recunoscându-L, cel care din pântecele mamei sale L-a cunoscut şi mărturisit, s-a sfiit să-L boteze. Botezul pocăinţei nu se cuvine nicicum Celui fără de păcat, dimpotrivă şi Sf. Ioan spune cu smerenie: „eu sunt cel care trebuie botezat de Tine şi Tu vii la mine”. Pocăinţa omului întâlneşte smerenia lui Fiului lui Dumnezeu; omul care se recunoaşte pe sine păcătos recunoaşte şi pe Cel care este „singur fără de păcat”. Învăţăm astfel că smerenia neînvăluită, cum spuneau cei de odinioară, este putere căci numai cel neîmpovărat de păcate poate ridica păcatul lumii. Apostolul Petru a spus ceva asemănător: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos” şi Hristos i-a răspuns că îl va face „păstor de oameni”. Pe acest început bun, Sf. Petru sfătuieşte să urcăm: „puneţi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta cea bună, cunoştinţa; la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea.”

Iubirea – dreapta măsură a lui Hristos

Atunci, în zorii creştinătăţii, răspuns-a Iisus. „Lasă acum, că aşa se cuvine să împlinim toată dreptatea”. Pocăinţei Sf. Ioan îi urmează îndeaproape ascultarea sa şi Ioan L-a „lăsat”. Dreptatea, adevărata dreptate este ca Domnul şi Stăpânul nostru să împlinească făgăduinţa şi primeşte Botezul nu pentru că El avea nevoie, ci omul şi pentru asta S-a făcut pildă, căci, văzând, slujitorii şi ucenicii Lui să-L urmeze aidoma. Sf. Ioan Gură de dumireşte că Domnul Iisus nu a răspuns pur şi simplu: Lasă, ci a adăugat întărit: acum. Asta înseamnă că nu va fi aşa pentru totdeauna, ci pentru un moment. E ca şi cum ar fi spus că „Nu vei vedea tot timpul pe Cel pe care proorocii şi-au dorit să-L vadă. Dar, pentru prezent, se cuvine aceasta. Şi se botează. De ce? Că aşa se cuvine nouă să împlinim întreaga Întreaga dreptate prin care toate poruncile sunt săvârşite. Ca urmare, El spune: Am săvârşit toate celelalte porunci, doar botezul rămăsese. Am venit să înlătur blestemul făcut pentru încălcarea Legii. Deci, prima dată trebuie să împlinesc totul şi, eliberându-vă de judecată, să o duc la un sfârşit. Se cuvine Mie, prin urmare, să împlinesc toată Legea, prin aceeaşi Lege prin care se cuvine să înlătur blestemul care este scris împotriva voastră în Lege.”

Acesta este deplinătatea întrupării lui Hristos, de a reda omului statutul de cunună a creaţiei şi pentru asta a primit să poarte cununa de spini şi să se răstignească pe Cruce. Cel care era destinat să fie cunună a creaţiei s-a făcut cunună de spini aşezată pe capul celui S-a dat pe sine spre jertfire. De altfel, se cuvine să amintim că, pe toate, Hristos le-a făcut cu „dreapta măsură” a iubirii Sale – de la cele ale vieţii de zi cu zi la ispitire, teamă, tristeţe şi lăcrimare, suferinţă şi moarte spre înviere. Şi dacă Hristos, întâiul care a arătat desăvârşirea Legii, a făcut-o oare nu se cade să facem aidoma, să împlinim „toată dreptatea” în sensul plenitudinii iubirii divine. Pentru noi, „toată dreptatea” începe cu pocăinţa, o condiţie sine qua non a pregătirii pentru cele făptuite în viitor. Botezul Domnului anticipează intrarea omului întru „împărăţia cerurilor”, căci nimeni nu poate intra în împărăţia dacă nu se naşte „din apă şi din Duh”. Cum apa este element esenţial al vieţii trupeşti, Duhul este pentru viaţa duhovnicească pentru că, primindu-l, omul capătă harul înfierii; după cum apa curăţeşte trupul, Duhul curăţeşte „de toată întinăciunea” spre înviere şi înveşnicire în lumina neînserată a Sfintei Treimi.

Hristos a curăţat şi sfinţit apele

Tradiţia consfinţea ca acei care se botezau să fie cufundaţi în apă şi să stea acolo până la mărturisirea tuturor păcatelor. Sf. Chiril al Alexandriei specifică faptul că Hristos, Dumnezeu făcut om, „nu s-a botezat ca unul care se pocăieşte, ci ca un curăţitor de păcate şi sfinţitor de ape”. Aşa s-a făcut că, atunci când a ieşit din apă, cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt, pentru a fi perceput, a coborât în chip de porumbel. Cândva, un porumbel cu un ram de măslin a vestit lui Noe sfârşitul potopului şi instituirea unui nou început. La vremea aceea, el a făcut-o doar pentru neamul lui Noe, celelalte dispărând în potop; acum Hristos o face pentru „tot omul” ca să ajungă la „conştiinţa adevărului”. Întruchipare a blândeţii şi fidelităţii, porumbelul rămâne mereu cu omul chiar dacă acesta îi mănâncă ouăle. De această dată, porumbelul care s-a odihnit deasupra capului lui Hristos, s-a făcut sol al adevărului rostit de Tatăl Ceresc. Spusese înainte Hristos: Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl…Eu şi Tatăl una suntem”. Confirmarea s-a făcut auzită pe dată: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”. Hristos a lucrat ascultător până la moarte de Tatăl Său, a făcut „voia Sa” şi, înălţându-se ne-a dăruit pacea Sa dobândită cu „sângele Crucii Sale” după cuvintele Sf. Ap. Pavel. Că noi nu am respectat-o, făcând voia noastră ignorantă, o vedem cu asupra de măsură în ravagiile naturii sacrificată intereselor meschine prin care am crucificat pe „a fi” lui „a avea”, veşnicia vremelniciei a miopiei spirituale, incapabilă să vadă mai departe de interesele clipei repede trecătoare. În procesul secularizări progresive am ajuns să idolatrizăm chiar să idolatrizăm clipa conform dictonului: „Carpe diem”. Mai este timp, chiar în al doisprezecelea ceas, să ne aducem aminte de cuvintele lui David despre cei ce păzesc Legea lui Dumnezeu şi nu se smintesc. E o datorie a noastră faţă de Părintele Ceresc şi faţă de noi înşine ca fii ai Iubirii Lui; e o datorie sporită să nu uităm o clipă că deşi omul a căzut în păcat, Domnul nu l-a abandonat; a reînnoit Legământul Păcii Sale prin Hristos care pe Sine s-a făcut jertfă de împăcare. Este pacea pe care Domnul o dăruieşte celor care o cer cu sinceritate şi o înmulţesc prin lucrarea voii Sale ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”.

Ne întoarcem la Sf. Ioan cel cu cuvinte de aur adaugă: „Iisus s-a identificat în mod liber cu oamenii. Căci, dacă nu se considera unul dintre oameni, nu ar fi venit cu oamenii la botezul lui Ioan. În plus, aceasta a cauzat gândul că Ioan era mai mare decât Iisus. Pentru ca această opinie să nu fie întreţinută, când Iisus a fost botezat, Duhul Sfânt a coborât şi o voce din cer a invocat identitatea Celui singur Născut. Vocea a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit. Cuvintele nu erau adresate lui Ioan, ci lui Iisus. Vocea nu a spus acesta, care a fost botezat, ci simplu „acesta”. Duhul Sfânt a venit sub forma unui porumbel, vocea îndreptându-se spre Iisus şi făcând evident tuturor faptul că „acesta” nu s-a spus despre Ioan, care boteza, ci despre Iisus, care era botezat.” Este o sărbătoare a arătării Sfintei Treimi întru unitatea Sa de nedespărţit şi Sf. Augustin o spune măiestrit: „ Tatăl, prin voce, Fiul, în persoana umană şi Duhul Sfânt, în porumbel… Recunoaşterea Sfintei Treimi ne este arătată în mod plenar, nerămânând loc de îndoială şi ezitare. Domnul Hristos Însuşi, Care vine ca slugă înaintea lui Ioan, este fără şovăire Fiul, pentru că nimeni nu poate îndoi în privinţa Lui, a Tatălui sau a Duhului Sfânt. Este Fiul cel care a venit. Cine poate avea îndoială privind identitatea porumbelului? Evanghelia însăşi, în mod clar mărturiseşte: Sfântul Duh se pogoară deasupra Lui în chipul unui porumbel. Şi de asemenea, nu poate fi nici o incertitudine a cui voce este, vorbind atât de personal: Tu eşti Fiul Meu cel iubit. Deci, Sfânta Treime se arată aici în mod clar. Sunt înfăţişate cele trei persoane ale Sfintei Treimi în acţiune : când Iisus Hristos a venit la râu, a venit dintr-un loc în altul. Porumbelul s-a pogorât din cer la pământ, dintr-un loc în altul. Vocea Tatălui nu s-a auzit nici de pe pământ, nici din apă, ci din cer.”

Iubirea de Dumnezeu şi de semeni – piatra de încercare a creştinului

Se mai numeşte „epifania Domnului” sau “arătarea” Domnului şi cu acest praznic se încheie şirul sărbătorilor de iarnă începute cu o lună înainte când l-am cinstit pe Sf. Mare Ierarh Nicolae. Între datinile poporului nostru amintim sfinţirea apei făcută de episcopul sau preotul pe malul unui râu sau fluviu. După aceea era aruncată în apă o cruce mare care, în secolele de mai demult era făcută din metal preţios. Câţiva bărbaţi în putere se aruncau în apă căutând-o în apa îngheţată. Îndeobşte era foarte frig până într-atât încât a rămas vorba de „gerul Bobotezei”. Cine reuşea să o scoată era cinstit cu daruri, chiar şi de domnitor. Tradiţia continuă şi astăzi mai ales în aşezările de pe malul Dunării şi a râurilor din ţară. Este elementul ludic care, fără să întineze sfinţenia sărbătorii, îi dădea un aspect deosebit contribuia la întărirea sentimentului de comuniune a oamenilor dintr-o anumită aşezare.

Cinstim Botezul Domnului cu bucurie sfântă căci Mântuitorul întrupat respectă Legea pe care Însuşi a dat-o, învăţând că, mai întâi, Legea se cere respectată şi doar apoi depăşită. Ca om s-a botezat, ca Dumnezeu a luat păcatele noastre şi le-a răscumpărat, astfel ca tot omul să se mântuiască şi „la conştiinţa adevărului să vină”. Se consfinţeşte Adevărul şi binele sunt de nedespărţit şi legătura care o face este Iubirea, Dumnezeu Însuşi fiind Iubire şi El este primul care ne-a iubit pe noi ca pe cunună a creaţiei, nu noi care suntem creaţia Sa, care nu are cum iubi de la sine înainte de a fi, mai înainte, iubită. Sf. Ap. Pavel dă mărturie: „Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” Ca o consecinţă necesară Apostolul neamurilor zice: „Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”. Iubirea este piatra de încercare a creştinului autentic. O auzim cu inima tot prin glasul Tatălui ceresc la Schimbarea la faţă: „Acesta este Fiul Meu mult iubit. Pe El să-L ascultaţi”. În zi de praznic împărătesc e poate nimerit să privim în inimile noastre şi să căutăm a vedea cât de creştini suntem. Creştini, adică botezaţi întru numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Duh, „treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Să cinstim sărbătoarea luând aminte la noi şi la ce ne înconjoară şi să încercăm să descifrăm dacă nu cumva criza de care ne lamentăm, ca şi secularizarea nu sunt rezultatele unui mare deficit de iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Sfinţii Părinţi ne învaţă că nu poţi iubi pe Dumnezeu şi să urăşti pe fratele tău, cum nu-ţi poţi iubi sincer semenul fără să-L iubeşti pe Dumnezeu. Binele este lucrarea iubirii prin care ne unim cu Dumnezeu, mărturisindu-L ca “toţi să fie una, după cum Tu părinte întru Mine şi Eu întru Tine , aşa şi aceştia în Noi să fie una Ca ei să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”.

Ne rămâne să lucrăm vrednic cuvintele rostite de Tată Ceresc la Schimbarea la faţă, cinstită la şapte luni de la Botez: “Pe El să-L ascultaţi”. Mai înainte, la nunta din Cana Galileei, prima minune a lui Hristos: “Faceţi tot ce vă spune El”.Se rotunjeşte o unitate, unde, spunea David a pus Domnul binecuvântarea Sa. Semnele vremii nu sunt prea încurajatoare, lupta tuturor împotriva tuturor e mereu mai dramatică să nu descurajăm. Ne întoarcem spre a rămâne la cuvintele lui Mircea Vulcănescu, martirul care s-a stins în lagărul de la Aiud zicând “să nu ne răzbunaţi”: “dacă credinţa noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, care niciodată nu cade, chiar dacă limbile vor lipsi şi cunoştinţa ni se va strica”.

Sursa: Ziaristi Online