Florian Cristache

Florian Cristache:

De dimineaţă am plecat spre serviciu, care se afla prin spatele gării Obor, unde treceam şinele de tren şi se vedea întreprinderea Sintofarm. Era în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989. Eu şi cu un coleg care lucram aici la repararea unei centrale termice, fiind pe teren, aveam un program mai flexibil. Astfel că în drum spre serviciu m-am oprit în piaţa Obor de unde am luat câteva crenguţe de brad pentru că atât îmi puteam permite, pentru a aduce puţin miros şi verde în casă şi apoi lejer am continuat către serviciu. La pauza de masă am auzit pe unii care veneau dinspre centru că manifestaţia în cinstea lui Ceauşescu s-a soldat cu dezordine, împrăştierea manifestanţilor, cu huiduieli la adresa conducătorilor mult iubiţi şi chiar cu ruperea panourilor cu cei mai dragi fii ai poporului. Hărmălaie ce s-a transformat mai târziu în regruparea unor manifestanţi la Universitate, unde a fost nucleul rebeliunii contra sistemului comunist şi a conducătorilor nesimţiţi. Pe unii din întreprindere i-am văzut îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice care se agitau dintr-un loc într-altul, în aşteptarea primirii vreunui ordin probabil de a înăbuşi orice manifestaţie ce ar fi periclitat siguranţa instituţiei sau a bunei ordini comuniste, fiind unul din obiectivele în care se constituiau aceste gărzi.

Am plecat de la serviciu mai devreme ca de obicei, că tot era debandadă peste tot, împreună cu colegul meu care stătea tot în cartierul Militari. Am mers pe jos, căci troleibuzele nu mai circulau şi erau toate trase pe dreapta şi abandonate. Era un du-te vino înspre şi dinspre Universitate, aşa că într-un sfârşit am ajuns lângă Intercontinental unde am găsit deja multă lume agitată ce striga contra dictaturii, discutau despre situaţia din ţară şi ce s-a petrecut la Timişoara, că au fost morţi şi răniţi şi că a devenit primul oraş liber. Peste tot, se striga „azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”, „jos calăul”, „fără comunism”, „li-ber-ta-te”, „fără violenţă”, „sunteţi fraţii noştri”, „jos Ceauşescu” şi toate astea te făceau să te simţi mai aproape de timişoreni, şi-ţi dădea curaj pentru a declanşa ziua Libertăţii noastre, a tuturor. Era un freamăt de speranţă în fiecare, toţi vibram într-un singur gând către un ideal de mult visat, descătuşarea de un regim infirm mental şi sufocant. Se postaseră maşini şi autocamioane ale miliţiei în zonă, staţionau în vederea încercuirii participanţilor şi anihilării lor la ordin, iar miliţienii ne priveau şi ne monitorizau cu nişte ochii reci, cu feţele pline de trăsături rigide, unde nici un muşchi nu se mişca fără comandă, totul aparţinea făpturii totalitar comuniste.

21 decembrie 1989 – Piata Universitatii, Bucuresti. Foto: Laurentiu Galmeanu

Am prins şi eu curaj şi fără a mă gândi de două ori am început să strig din tot sufletul şi din toată fiinţa mea, revărsam acum pentru toate frustrările provocate de ideologia îngustă în care am funcţionat. Pentru că nu ne puteam considera umani, ci nişte piese într-o maşinărie care mergea cu nişte baterii de proastă calitate. M-am alăturat şi eu celorlalţi pentru a înălţa glasul de furie ce se voia auzit până-n Timişoara şi să urce apoi la cer pentru a da vestea celor ajunşi deja acolo că nu i-am abandonat şi îi urmăm pe calea care au deschis-o cu jertfele sângelui lor. Au udat pământul ţării pentru a da roadele de libertate şi bunăstare socială, pentru un popor care merita după o jumătate de secol de sacrificii, un viitor mai liniştit. Am fost siliţi să fim în slujba acestui monstru care a semănat teroare şi crime pentru a se naşte şi a creşte, ca să înghită tot ce era viu, uman şi sănătos în noi. Trebuia să continuăm lupta din inima ţării, stârpind această tumoare malignă, tăindu-o de la rădăcină. Eram uniţi cu toţii lângă Intercontinental şi parcă ne ştiam de mult timp, având aceleaşi idei, formam o inimă şi-un gând cu fraţii de la Timişoara, bătea în toţi acelaşi sunet de trâmbiţă care suna în acelaşi ritm, ora deşteptării. Omagiam şi ne rugam pentru victimele de la Timişoara, unde au căzut copii, fraţi, părinţi şi cei dragi lor şi mi-am dat seama că etapa cu această Revoluţie este mult mai complicată.

Destinul fiecăruia atârna de un fir de păr, căci nu te puteai juca cu o putere înarmată şi dură pe deasupra, ce-şi apăra fără scrupule structurile căţărate sus în partid. Dar am continuat să fim uniţi, aşa cum trebuia să fim întotdeauna ca să putem învinge orice greutate ce s-ar fi abătut asupra noastră şi să ne năpustim în orice bătălie cu gândul curat că vom învinge acest regim diabolic, ce avea în vedere să nu renunţe la cârmuirea comunistă prea uşor şi nici prea curând. Ţinând cu dinţii de această fantomă care înfometa şi sugea vlaga oamenilor pentru a se materializa într-o oarecare formă finală, nici de ei ştiută, experimenta pe aceste generaţii vii un soi de ideologie utopică. Totul de dragul puterii şi trebuia s-o perpetueze la nesfârşit, pentru binele lor, sfărâmând orice condiţie umană. Noi nu ne doream decât libertate şi un trai mai bun, oare ne doream prea mult pentru o civilizaţie matură?! Însă cei ce ne conduceau către un final previzibil pentru noi nu ştiau să aplece urechea la vrerea poporului pentru că atunci când îţi este cald şi bine nu mai dai nicodată din mână cuţitul şi pâinea şi ai impresia, total greşită, că şi cei din pătura de jos o duc la fel ca tine. O fatalitate care avea să se destrame sângeros pentru că rămăsesem o enclavă în fostul lagăr socialist, ultimul bastion al comunismului nepredat la cheie cu tot inventarul lui, democraţiei. Şi nimeni nu avea de gând să coboare la nivelul solului să simtă şi să aducă un pic de lumină în inimile şi aşa îngheţate ale oamenilor, să aducă puţină căldură, să dea o speranţă, să arate bunăvoinţă măcar, dacă nu mai mult, pentru o ţară care era pe prăpastia umanităţii şi care urma să se sinucidă dacă nu-şi recăpăta mintea la loc. Dar asta n-a venit nici în ultimul ceas, aşa că am răbufnit, puroiul a ţâşnit. Pentru că nu mai suportam, ne-am croit drum prin hăţişul terorii şi fricii, cu glasurile noastre curate şi sincere, glasuri ce se ridicau la cer, rugându-l pe Domnul să se aplece şi asupra noastră, deoarece ne săturasem de cât ne-a strivit talerul greu al comunismului. Aproape că ne sfâşia, eram cu secera şi ciocanul la os, secera tăia în carne vie şi ciocanul bătea până nu mai era nicio zvâcnire contra puterii, aşa se făcea treaba, ca să ne aibă sub stăpânire permanent. Tot ce făceam era sub imperiul decapitării, ne acaparaseră vieţile, sângele ne îngheţa la gândul că vom străbate culoarele închisorilor comuniste care erau fără ieşire la celălalt capăt. Aproape că noi ne ţineam securea la gât, iar moartea ne era mai uşoară decât torturile la care erau supuşi pacienţii puşcăriilor cu predare în limba comunistă, le facilitam jocul pentru că eram în “ţara” lor. De aici se distingeau două naţii: naţiunea română şi noţiunea PCR. Era ultima redută comunistă care mai rezista dintr-o încăpăţânare viabilă, cum o considerau ei, a acestui program de a duce în  sclavie omul de către om, a-l dresa şi a-i anihila orice voinţă, drept la libertate, chiar şi dreptul la viaţă, ce era indicat după anumite reguli stricte tot de ei făcute şi de noi înghiţite. Ne-am sculat din letargia ce cuprinsese până şi ultima celulă din noi, care era manipulată comunist-ic, fără frică şi fără teamă, cu piepturile pline de sânge contra armelor pline cu gloanţe. Inocenţa noastră a tinerilor a răspuns strigătului venit din Timişoara, am auzit ecoul glasurilor celor ce au păşit în lumea cerurilor vii, care ne-au trezit la realitatea naţională, pentru un nou drum în viaţa această seacă plină de putregaiul ce ni se implanta sistematic pentru a fi uşor de mânuit. Fără nicio fărâmă de vitalitate, să ne susţinem prezenţa pe acest pământ şi a proba menirea umană în faţa celor ce se cred superiori nouă, cu toate drepturile de autor asupra noastră, crezându-se nişte zei şi în acest sens, pângărind sacrul din fiecare din noi ce ne-a fost dat numai de bunul Dumnezeu.

Căutam o eliberare din laţul ruginit al comunismului, ne doream o viaţă nouă, speram în ceva mai bun, mai uman decât asuprirea la care am fost instituţionalizaţi cu forţa. Voiam să rupem lanţul ce ne-a strâns de decenii, să spargem şi să ieşim din găoacea ce ne-a fost fabricată artificial pentru a menţine o stare de teamă şi de adormire. Eram împinşi într-o prăpastie, iar noi acum escaladam aceste creste spre a ieşi la lumina sfântă şi a doborâ acest ultim cap de balaur postat în Europa de Est. Ceream să fim oameni şi să avem o viaţă civilizată, nu de alţii monitorizată, nu voiam să fim una cu acest tăvălug criminal numit comunism, ci doar compacţi în ce priveşte unitatea românească. Priveam oamenii în ochii şi vedeam acea licărire a libertăţii, acel petic de cer care ne este destinat să călcăm pe el liberi, albul imaculat în care să ne clădim o ţară în credinţă şi prosperitate, să fim adevăraţi români ce ajută pe aproapele său. Simţeam căldura din fiecare cum emană, o bucurie şi un curaj dus la extrem de a se pune stavilă acestor discipoli ai diavolului care ne ţineau în transă cu aceste cămăşi de forţă croite pe măsura unică a comunismului.

De-ar fi să murim am fi făcut-o posedaţi şi de un mic dram de inconştienţă conştientă, dar numai rezultatul final pe care îl doream ne umplea de o energie pozitivă dusă până la sacrificiu. Noi voiam porţia noastră de libertate, nu o raţie de mâncare, pe care am adulmecat-o atâţia ani, o raţie de supremă înfăptuire în eliberarea energiilor negative pe care să le înlocuim cu idei sănătoase pentru a ne alinia la celelalte ţări care începeau să renască. Era o presiune în sufletele noastre, pe lângă cea arterială, şi ştiam care putea fi urmarea, prevedeam cu instinctele noastre, care au răbufnit din celula destinată acestui scop şi care a molipsit şi celelalte celule, că ajunsesem bolnavi de „libertarism acut”.

Chiar dacă eram visători, ne jucam viitorul la ruleta rusească,  în piepturile noastre pline de atâta viaţă stătută, se trezise sămânţa iubirii cea curată care ţinea să erupă pentru a umple aerul cu un nou ideal curat şi pur. Trebuia inspirat pentru a ne curăţi în suflet şi însănătoşi mintea, şi sângele nostru care îl ofeream pentru o cauza nobilă, aceea de a şti să ne luăm ţara înapoi şi s-o îndrumăm într-o direcţie românească sănătoasă, de înfrăţire pentru a deveni o forţă civilizată. Poate din naivitatea noastră răzbeam peste frica ce ar fi putut să ne cuprindă în orice clipă, venită din orice direcţie. Eram o mulţime de oameni cu aceleaşi crezuri care putea fi strivită de uriaşa masinărie ceauşistă, dar poate nici ei nu voiau să înceapă agresiunea de spaimă să nu fie văzuţi de Cel de Sus. Fiind încă ziuă, aşteptau noaptea să dea frâu  liber abuzurilor şi să măcelărească în voie pentru ca toate acestea să fie ascunse în spatele întunericului de care erau stăpâniţi şi ei. Doar eram într-un lagăr ce era condus după anumite reguli stricte şi legi numai de ei ştiute şi adoptate, unde libertatea în gândirea comunistă însemna supunere, noi nu însemnam decât o turmă, care poate fi transhumantă în orice direcţie de interesul comunist. Dar şi această turmă a luat fiinţă şi s-a trezit la adevărata ei valoare şi statutul ei îi dădea imbold să-şi urmeze cauza de libertate pe pământ, căci pe cea din ceruri o aveau asigurată.

Am început să ne strigăm timid lozincile, si trăgeam cu aceste cuvinte pline de patos în care credeam şi pentru care puteam să ne riscăm viaţa împotriva acestui sistem crud şi nemilos. Scandam contra clicii odioase ceauşiste care nu era în aceeaşi barcă cu noi ceilalţi, noi care ne ceream dreptul încă de la naştere consfinţit, când cu ţipete şi scâncete ceream dreptul să trăim liberi. În simplitatea noastră nu ne gândeam să fim laşi, să lăsăm jertfele anterioare să se piardă în neant şi am început să strigăm cu mai multă înverşunare din tot sufletul, să zguduim structura înţepenită în vârful conducerii ce nu ne făcea cinste: „jos clanul Ceauşescu”, „jos tiranul”, „jos analfabeta”, „jos comunismul”.

Era momentul să continuăm ce s-a început la Timişoara şi să terminăm în acelaşi timp, ca să nu fie în zadar tributul bănăţenilor, să facem dintr-o „epoca de aur” pentru ei, o epocă de adevăr şi onoare pentru noi. Am fost foarte hotărâţi şi în acelaşi timp şi impresionaţi de o aşa oportunitate ce nu trebuia ocolită, să dovedim că suntem apţi să ne conducem către un viitorul onorabil, cu apartenenţă la o nouă Românie. Să punem fiecare după posibilităţi câte o cărămidă, o viaţă sau o mână la  schimbarea din temelii a acestei Românii expirate şi putrezite. Am rămas acolo lângă Inter şi am răbdat de foame, ce mai conta o zi în plus pe lângă toţi aceşti ani în care numai asta am făcut. Trebuia să izbutim în scopul ce-l aşteptam tăcuţi şi cuminţi de mult timp, să scăpam de aceste poveşti triste, scrise cu sânge nevinovat şi să  luptăm pentru drepturile nostre ce ne-au fost confiscate încă de la naştere.

Cu ambiţie şi tărie am înălţat glasurile noastre unite într-unul singur şi nu ne-am lăsat impresionaţi de armamentul ce ne aşteptam să fumege din moment în moment. Se lăsase seară şi frigul de Decembrie ne tăia în bucăţi, dar oare într-un asemenea val de entuziasm ne mai gândeam la foame şi frig?! Doar foamea şi frigul au fost „camarazii” noştri în acestă eră comunistă! Ne luasem deja soarta în mâini, căci nu mai era cale de întoarcere, glasurile căzute în pământul spălat cu sânge se auzeau peste tot, iar cele ale celor care şi-au pierdut un suflet drag se rugau la divinitate să se facă dreptate. În eter se împrăştiau toate chinurile provocate de torturile comuniste de-a lungul anilor şi gemetele dintr-o ultimă clipă a vieţii, aceste gânduri erau aliaţii noştri care ne ţineau fermi pe poziţie. Dezlănţuirea sufletelor celor căzuţi renăştea ca un uragan de vieţi, care se înălţa şi se izbea în obrazul gros al puterii, voiam ţara înapoi, fără stăpâni, dictatori şi tirani, liniştiţi şi liberi peste acest pământ strămoşesc. Însă nici acum nu încetau suferinţele românului ce de-a lungul secolelor a îndurat şi înghiţit toate jignirile şi sclavia ce le-au fost impuse. Am fost în drumul imperiilor, dar n-am încetat să ducem mai departe steagul românesc, iar acum voiam să fim de aceeaşi parte cu strămoşii noştri care au luptat pentru acest pământ.

Noi luptam acum cu ce-i de-o limbă de lemn comunistă,  pentru acele suflete libere care sunt deja în ceruri, pentru sufletele noastre şi cele viitoare, nutream către un viitor liniştit şi fără ură, în care românii să fie puternici şi înţelepţi, să-şi clădească o ţară liberă. Dar oare ştiam ce înseamnă libertatea?           Nu conta că răguşisem, noi strigam în continuare, aveam o năzuinţă către care ne îndreptam cu paşi nerăbdători. În piaţă sub perdeaua întunericului au pătruns maşinile de pompieri ca să ne ude cu tunurile de apă, astfel încât să ne descurajeze şi să ne împrăştie. De udat ne-au udat, dar n-au reuşit să înfrângă rezistenţa noastră călită tot în regimul totalitar, chiar de ei instruiţi, acum luptam cu armele lor. Ne-au udat până la piele, dar încăpăţânaţi tot nu am plecat. Au venit în mai multe valuri şi ne-au îmbibat şi mai bine, dar noi tot mai înflăcăraţi eram în a nu ne părăsi câmpul de luptă. Nu se inventase încă maşină de care să ne fie frică, erau jalnici, dacă ei credeau că ne sperie cu astea, însă aveau puterea armată de partea lor de care trebuia să ţinem seamă. Din nesăbuinţă nu acceptam şi nu lăsam să pătrundă în mintea noastră şi în suflete teama ca să ni se înmoaie picioarele şi să lăsăm tot avântul nostru pradă, în mâinile lor. Oare eram contienţi că viaţa noastră atârnă de un fir de păr, un fir foarte dur deoacamdata, în susţinerea cauzei noastre?! În tot acest timp ţineam în mână plasa cu crenguţele de brad ce voiam să le aduc acasă, verdele înnoirii, renaşterii şi mirosul libertăţii, ce n-am lăsat-o din mână în nicio situaţie, parcă acolo ţineam în secret porţia mea de libertate, ceea ce fiecare o aveam undeva în noi.

Ne-am reîntregit rândurile şi am continuat să fim adevăraţi revoluţionari, nişte rebeli pentru o cauză meritată. În mintea noastră se clădea  deja omul nou pentru o ţară nouă, numai el ar fi  putut să înfrunte un asemenea colos înrădăcinat cu colţii de decenii în trupul firav al ţării, noul ce avea să ne ducă ori dincolo de revoluţie ori dincolo în ceruri. Armata, miliţia, securitatea îşi ocupau locurile strategice, armata cu TAB-urile înzestrate cu mitralierele pe turelă care la un ordin ar fi tras în mulţime pentru a rade tot şi a face dintr-o mulţime un morman de cadavre.

Miliţia cu forţele de ordine la toate capetele de stradă din zonă pentru a observa fiecare mişcare, a ne ţine în frâu, pentru a ne înconjura prevenind dispersarea rebelilor şi a ne prinde ca într-o capcană, pentru a ne transporta ulterior pe la secţii sau la închisoare în vederea interogatoriilor, bătăilor şi torturilor. Trupele speciale antitero cu scuturi şi bastoane care erau tamponul, în linia întâi, pentru a ne tempera şi a ne zdrobi rebeliunea, iar securitatea nevăzută, poate printre noi în civil sau în blocurile din apropiere stând la pândă cu arme cu lunetă pentru a face victime la o scară mai mică. Oricum ei erau cei organizaţi şi ştiau de la bun început cum se va proceda şi au condus ostilităţile cu bună ştiinţă. Despre noi numai de bine ca şi de morţi, eram pe corabia destinului într-o furtună foarte bine calculată, asta fiind începutul haosului ce avea să urmeze, iadului ce avea să coboare pe pământ. Era o nebunie să poţi să strigi în plin regim comunist, „jos comunismul”, simţeai că rupi barierele de până atunci făcute cu migală de-a lungul atâtor ani, te împlineai în lupta cu viaţa dură care bătea la uşă, aveai impresia că eşti în centrul pământului şi ajuţi la punerea unor noi şi adevărate baze pentru o nouă ţară. Te încredeai în forţele tale că poţi schimba ceva şi poţi contribui la răsturnarea dictaturii. Parcă te năşteai din nou, odată cu aceste eliberări de rugăciuni către bunul Dumnezeu, care ne aştepta, simţeam că este cu noi şi ne dădea putere. Chiar dacă noi oamenii nu ştiam ce ne poate aştepta cu adevărat, dar nici un sacrificiu nu era în zadar pentru libertatea de a lupta pentru dreptatea ţării noastre. Acolo la Universitate era ţara noastră, era zona unde se putea striga nestingherit, de unde se putea schimba ora acestui comunism, trecând la ora de libertate.

Mi-am luat inima în dinţi şi cu mult tupeu am scris cu cretă „jos ceauşescu” pe un TAB care era staţionat în faţa Universităţii, chiar dacă pe lângă TAB erau posesorii lui, inclusiv un ofiţer superior al armatei, oricum păreau destul de prietenoşi şi socializau cu revoluţionarii. Pe bulevardul ce leagă Piaţa Unirii de Piaţa Romană au trecut printre noi amfibiile în viteză ca să ne poată împrăştia, cu militari care trăgeau cu trăsoare în sus pentru a ne speria, dar nu am catacdisit să plecăm. Sperau să bage frica în noi şi să ne dispersăm, era un vacarm căruia cu greu îi puteai rezistă, conştiinţa îţi spunea să mergi înainte şi nu se mai punea problema dacă mai puteai să fii lucid şi să iei unele hotărâri înţelepte, ştiam doar că nu trebuia să renunţăm sub nici o formă. Licărul speranţei din fiecare ochi era sursa noastră de viaţă, ne trăiam şansa vieţii de a dărâma vechiul, griul, tot ce însemna obedienţă faţă de autorităţile care îl puseseră pe tron pe diavol şi îi aduceau jertfe din rândul oamenilor.

Însă noi am decis să ne jertfim pentru Dumnezeu pentru a clădi o nouă Românie. Am fost luaţi şi aruncaţi în neantul istoriei şi avea să se scrie cu sângele nostru un nou capitol din istoria milenară de suferinţă a românilor. În stradă a fost adevărata Revoluţie, luptam şi ne simţeam bine în posturile pe care le ocupam în calea unui sistem crud şi nemilos. Ne-am înlănţuit, căci numai uniţi puteam rămâne în luptă, umăr lângă umăr, mână în mână, am făcut un lanţ uman pe mai multe rânduri şi în genunchi stăteam faţă în faţă cu scutierii care erau postaţi să ne strivească la primul ordin.

Mă gândeam în inocenţa şi naivitatea mea că pot să merg în faţa trupelor de scutieri şi să le vorbesc, să ne unim, să nu se ajungă la fapte dureroase şi violenţe, îmi imaginam să fiu un negociator, dar nu am avut destul curaj să împlinesc acest gând frumos, foarte riscant, cu urmări uşor de anticipat. Puteam să fiu capturat foarte uşor şi aruncat fără vreo urmă de remuşcare în temniţă, totul era atât de simplu pentru ei, fapt pentru care ar mai fi primit şi vreo majorare de salariu sau o avansare în grad. Totuşi eram o rotiţă în angrenajul revoluţionar şi nu voiam să mă despart de acea lume în care mă simţeam bine, unde respiram alături de ei ca un singur plămân, pulsam împreună ca o singură inimă, ne curgea în vene acelaşi sânge care clocotea pentru libertate. Trăiam într-o altă lume, numai a noastră, lumea pe care o visasem şi o simţeam acum pe pielea noastră.

Începea să se strângă laţul în jurul nostru, apropierea lor devenea pentru noi şi mai periculoasă în a ne atinge ţinta, aşa că am început să improvizăm o baricadă. De-a latul bulevardului cu scaune şi mese de la restaurantul Dunărea, cu garduri, porţi de fier, tot felul de fiare, navete, bănci, grilaje, butoaie de gunoi, containere, etc. Au venit şi şoferi să consolideze baricada cu maşini, dubiţe şi camioane, le-au postat înţepenindu-le ca să nu mai fie nicio fisură în baricadă şi astfel să nu mai poată să ne dezbine. Aveam partea noastră cucerită, reduta noastră, acum aveam un scut în faţa brutalităţii ce o prevedeam că va veni, dar nu o conştientizam din cauza euforiei generale. Era o victorie pentru noi să ne putem  apăra ca într-un război, totuşi în piepturile noastre numai speranţa şi lumina libertăţii ne ţinea în viaţă ca să ducem totul până la sfârşit. Eram ameţiţi de drogul eliberării din cuşca comunistă, şi asta ne dădea forţa necesară să trecem peste orice teamă. Între timp, ca un făcut am întâlnit o prietenă din cartier, Mariana, care tocmai venise în mijlocul vulcanului care încă nu începuse să erupă şi ca o fată grijulie, nu a venit cu mână goală, ci a adus cu ea într-o geantă câteva pâini, împărţind-o tinerilor, dându-mi şi mie una. Am mâncat pâinea de parcă aveam o foame lungă de 22 de ani, chiar uitasem cum mai este să şi mănânci, şi am înfulecat-o de parcă mâncam o friptură. Am mai stat împreună în centru şi am încercat să-i prezint câmpul de luptă, de parcă eram vreo somitate în materie de revoluţii.    Am continuat să strigăm contra regimului, dar se apropia ora de închidere a revoltei şi mulţi se întorceau la casele lor, iar frigul îşi cerea gradele de căldură din trupurile noastre, aşa că şi ea a decis să plece acasă. În drum spre staţia de metrou de la Piaţa Unirii, ea mi-a propus să vin acasă, dar m-am încăpăţânat şi i-am spus că mai rămân pentru că voiam să fiu martor la cum se desfăşoară ostilităţile până la final, era lupta mea şi nu voiam s-o abandonez.

De la metrou am dat un telefon acasă, spunând unde sunt şi ce fac. Cu rugăminţi, părinţii şi logodnica mea mă chemau acasă, fiind foarte îngrijoraţi de ce fapte grave se pot întâmpla. Eu, inconştient, am încercat s-o conving şi pe ea să vină în miezul evenimentelor, de parcă o chemam la un spectacol. Era prea târziu şi foarte periculos dealtfel, şi n-a venit, şi bine a făcut, însă eu nici nu mă gândeam la ceva ieşit din comun(ism) să se petreacă, eram însă un visător. Eu fiind foarte aprins şi prins de vulcanul ce  stătea să erupă, nu puteam fi oprit cu nici un preţ de la destinul ce avea să mi se întâmple, negam orice soartă potrivnică, împingeam soarta la limita extremă, tinereţea deborda în mine, eram plin de adrenalină şi sosise momentul să dau tot ce pot pentru a învinge. O jertfă poate, nu ştiam încă, dar sigur o revoluţie ce avea să fie a poporului.

Întors lângă Inter, pe câmpul de luptă ce îmi era deja familiar, am văzut că unii începuseră să părăseassca zona de conflict, ceea ce m-a întristat un pic, dar au rămas cei curajoşi sau cei ce credeau într-o zi de mâine mai bună, sau poate era vorba de un curaj inconştient, adevărul se afla prea sus să-l putem cunoaşte. Baricada creştea văzând cu ochii, din ce în ce mai puternică, de nepătruns, se consolida. Au fortificat baricada în partea dreaptă şi cu un camion. Începea un adevărat război şi trebuia să ne luăm rolurile în serios, aceasta era graniţa dintre noi, cu trupurile calde şi cei de fier, cu figurile reci. Totul lua proporţiile unui război civil. Comparam mental aceste incidente cu ce văzusem la televizor despre evenimentele încinse din Coreea de Sud, când tinerii şi studenţii coreeni îşi cereau drepturile într-o democraţie deschisă oricăror rezultate şi se ducea o luptă cu forţele coreene, cu incendieri, cu aruncări de cocktail-uri Molotov, o luptă de avertizare că ceva este putred şi trebuie amendat. Aceste exemple m-au făcut să mă mobilizez şi mai bine şi să fiu mai aprig în ceea ce fac. Toate aceste orori se dădeau la televizor în ideea să luăm aminte ce prost se trăieşte în capitalism şi ce riscant este în statele capitaliste, dar ca un bumerang totul a erupt şi vulcanul a prins viaţă şi la noi, iar sistemul comunist a căzut în propria capcană. Evenimentele din Coreea de Sud se mutaseră la figurat în curtea noastră, dar cu alte decoruri, efectele speciale si alţi actori. Respiram efervescenţa unei generaţii care voia să se descotorească de un regim prăfuit.

M-am urcat cu alţi revoluţionari pe o maşină frigorifică ce parcase în baricadă, ca să fim mai siguri pe noi, să privim totul cu detaşare, şi să fim mai ameninţători, iar doleanţele noastre să fie demne de luat în seamă. Şi atunci a început adevăratul infern. Vacarmul se dezlănţuise! Se trăgea cu trasoare în sus, dar mai simţeam cum ricoşeau şi gloanţele, auzeam cum se spărgeau geamurile, zgomotul de impact cu metalele şi simţeam pe la urechile noastre cum se rătăcesc. Ne-am dat jos de pe maşină în grabă şi ne-am adăpostit în spatele maşinilor sau pe unde puteam fiecare, numai să nu fim loviţi. Atunci am început şi noi contraofensiva, lupta cu soarta, căci trupele începeau să se apropie ameninţător de noi, iar dacă treceau de baricadă eram sortiţi imprevizibilului. Eram ferm convins că după ce metroul nu va mai circula vom fi prinşi ca într-un cleşte, am luat şi asta în considerare, dar beţia victoriei mă făcea să fiu mai îndârjit şi ambiţios în acea unică luptă ce mi s-a oferit s-o trăiesc. Nu ştiai dacă vei fi atins de vreun glonţ sau gândul că se va trage în noi încă nu-l revelasem, dar cert era că se începuse „jocul” de-a hoţii şi vardiştii. Transportoare blindate au început să între în forţă în baricadă ca să facă o breşă şi se izbeau alternativ în baricadă în încercarea să străpungă rezistenţa ei. Dar noi, o armată fără arme şi comandant, făcusem o baricadă de netrecut, decorul începuse să ia foc de la unele gloanţe, maşinile şi ele începuseră să ardă, iar o mare bubuitură s-a produs când un rezervor al unei dubiţe a explodat, din care ieşeau flăcări de câţiva metri, aerul se acoperea de fumul gros şi greu respirabil. Noi căutam să-i ţinem la distanţă pe scutieri, aruncând cu diverse obiecte, cu pietre, cu lemne, cu fiare, cu ce găseam la îndemână în mediul foarte înconjurător. Să le pricinuim o cât de mică pagubă şi să-i ţinem la o distanţă acceptabilă pentru o luptă între două forţe disproporţionate, iar ei aruncau în noi cu gloanţe. Era o atmosferă încărcată şi tensionată în care puteai să te aştepţi la orice şi oricând să te calce un TAB sau un glonţ să te doboare rănit sau chiar mortal. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte, mai mult pe viaţa noastră, viaţă care depindea de cum percutau gloanţele înspre noi. Ei ţineau destinele noastre în degetele care apăsau pe trăgaciul armelor, se jucau cu vieţile noastre poate, ţintuindu-ne în cătarea puştilor, însă noi rămâneam imuni la aceste gânduri pesimiste, nu mai aveam timp să ne facem gânduri negre, care aşa cum veneau, la fel de repede şi dispăreau.

Era o dârzenie în ceea ce făceam că nu mai conta ce urmări se prefigurau, eliberarea din acest lagăr ne aştepta dincolo, într-o nouă zi mai luminoasă şi mai senină, chiar dacă ajungeam vii sau morţi.

Un alt TAB a venit în mare viteză încercând să străpungă baricada, să ne spargă reduta şi să ne cucerească locurile, astfel urma să facă loc celorlalte TAB-uri să treacă să ne zdrobească, dar spre norocul nostru s-a împotmolit în claia de fiare. A mai ambalat de câteva ori la maxim ca să dea înapoi, în încercarea de a scăpa din capcană, dar totul era în zadar. Rămăsese înţepenit fără şanse să se retragă. În acel moment am jubilat ca la o adevărată victorie, strigam şi ne bucuram ca şi când îl capturasem, dar era o picătură într-un ocean prea tulbure. Am început să-i dezumflăm cauciucurile, să-i spargem farurile, să-i îndoim antenele, să-l facem impracticabil, să aruncăm în el cu diverse obiecte. Ne răzbunam pe acel  TAB ca şi când el era singurul vinovat în toată această bătălie. Între timp cei dinăuntru, de frică să nu-i prindem şi să-i cotonogim, au ieşit repede şi au făcut cale întoarsă la trupele lor din dispozitivul antitero, mai repede ca oricare alt atlet la vreo olimpiadă. Am fost  aproape să-l ocupăm, dar cine oare ştia cu ce se mănâncă un asemenea mastodont?! Însă asta era marea problemă a forţelor armate, căci nu puteau să abandoneze aşa uşor o tanchetă, era şi josnic şi dezonorant pentru ei. Cred că era şi o strategie a lor în tot scenariul ăsta, în cazul în care îl ocupam aveau toate motivele să tragă înspre tanchetă cu toate gurile de foc pentru a nu mai putea fi folosit de cei care intrau în el şi asta însemna că tot ce mişca în jurul TAB-ului ar fi fost ciuruit, aici mă refer la noi, rebelii, care am fi devenit o cină perfectă pentru mitralierele care ar fi scuipat numai plumbi, un amestec de carne, gloanţe şi sânge. În cazul în care cei dinăuntru erau capturaţi de noi era o şi mai mare dezonoare atât pentru ei, cât şi pentru armată. Cred că le-am fi îndreptat puţin cocoaşa, deoarece orice se putea în acel haos. Un prilej aşteptat de ei pentru a înclina balanţa tranşant în favoarea lor era o contraofensivă în forţă cu tot armamentul din dotare, trăgând în tot ce era viu şi mişca, căci cu o asemenea mulţime revoltată nu mai te puteai juca la nesfârşit. „Până la ultimul” ar fi fost comanda.

Pe cer se vedeau numai trasoare, iar zgomotul lor asurzitor te înspăimânta. Între timp scutierii înaintau mai abitir sub protecţia zgomotului, iar gloanţele îşi făceau loc printre noi, căutând să-şi  atingă ţinte vii. Cert este că până  atunci, eu, personal, nu am văzut niciun rănit, nicio victimă, ca să-mi pot schimba părerea de cum stăteam în front, că poate mi se mai înmuiau puţin picioarele  şi poate începeam să bat în retragere. Haosul era prea mare să mai şi gândeşti strategic sau logic, mai ales noi cei răzleţi, cei fără de vreo tactică, ştiam doar că trebuie să-i ţinem pe loc cu toată îndârjirea de care dispuneam şi nimic mai mult, dar până când sau cu ce sacrificii nu aveam pic de idee. Însă cei de dincolo de baricadă aveau planurile lor de urgenţă bine puse la punct din instrucţia zilnică ce ţine de latura lor profesională. Dintr-un camion blocat în baricadă m-am înzestrat cu câteva şuruburi groase, am mai luat şi o rangă destul de grea, aceastea fiind armamentul minimal din dotarea noastră, cu care încercam să-i ţinem la respect pe cei cu dotări serioase. Un tip mai vânjos decât mine voia să-mi ia ranga, văzând ca eu sunt prea bine înarmat, deoarece era foarte eficientă într-o eventuală aruncare asupra scutierilor, dar nu am cedat-o cu nici un chip, era deja în inventarul meu. În acest timp fiind în primele rânduri ale conflictului am început să arunc în scutieri cu cele trei şuruburi, unu câte unu. Alţii aruncau cu ce aveau la îndemână, ce găseau prin baricadă, cu scaune şi mese din restaurantul de la parterul Intercontinental-ului.

La puţin timp, ciudat, am fost lovit în picior cu un şurub identic cu cel cu care îl aruncasem eu mai devreme, asta însemnând că erau destul de eficiente metodele noastre primitive, care îşi atingeau ţinta. Mai precis, mi-a izbit tibia piciorului stâng, provocându-mi o rană destul de dureroasă şi făcându-mă să simt pe pielea mea ce înseamnă suferinţa cu toată lăcomia ei. Mă puneam în slujba acestui destin al durerilor şi chiar dacă şchiopătam, strângând din dinţi, am continuat să fiu lângă combatanţi şi să ţinem piept scutierilor şi celor ce trăgeau, rezistând, numai să văd unde se sfârşesc ostilităţile. Era şi ora la care nici metroul nu  mai circula şi nu ne mai puteam salva de un eventual eşec. Era vorba doar de cât timp îi mai puteam ţine la distanţă sau cât timp mai suportau să le fim ca un ghimpe în coastă, căci efectivele erau de departe inegale în oameni şi tehnică. Nici legile nu erau de partea noastră, deci eram ilegalişti fără niciun suport, eram pe cont propriu. Am aruncat şi cu ranga, epuizându-mi toată muniţia, iar durerea din picior nu voia să cedeze şi şchiopătam vizibil, dar cu toate astea tot nu m-am lăsat păgubaş.

Dar aveam să cunosc o durere şi mai gravă, îmi împlineam destinul, pe care îl căutăm cu lumânarea. Cred că cineva bine poziţionat, pe undeva pe vreun bloc, ne urmărea printr-o lunetă mişcările şi după fapte apreciate doar de el, dădea şi răsplata în gloanţe, făcând victime una câte una. Erau lunetişti pentru că nimereau foarte precis. Deocamdată încercau prin această metodă ieftină să ne împrăştie, adoptând pentru început metoda „rar, dar sigur” sau poate că nu voiau să facă risipă de muniţie, dar planul extrem era să cureţe toată piaţa de fiinţe umane. Ducând la un masacru în masă ce numai nişte comunişti fără inimă şi sânge rece îl puteau face, sau poate sosise şi pentru ei acea zi a înfrăţirii cu opozanţii, ori jucau la două capete după cum bătea vântul schimbării. Probabil se plictisiseră de câte bătăi de cap le dăduserăm şi au început să muşte cu armele lor de foc în carne vie, iar muştele eram noi.    Un glonţ ce mă pândea de mult timp, bucuros să străpungă carnea dulce şi prea firavă pentru el, m-a învins, m-a răpus, un glonţ comunist care şi-a făcut datoria de partid. Am căzut ca trăznit, fără să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu adevărat. În primele secunde, nu puteam concepe să fie ceva grav, nici prin gând nu-mi  trecea că este vorba tocmai de un glonţ, gândindu-mă că am fost lovit cu vreun un fier. Cert este că am simţit o durere violentă şi foarte dureroasă pentru a o putea suporta, era o durere surdă pe care nu o cunoşteam, de parcă cineva îmi dăduse un pumn puternic în muşchiul piciorului, ca atunci când îţi amorţeşte piciorul instantaneu şi nici nu mă gândeam că este posibil în această viaţă să mi se întâmple mie o nenorocire ce aveam s-o aflu alte câteva secunde mai târziu. Nici nu mai puteam să mă mişc, că de ridicat nici vorbă.

Dându-mi seama că treaba este foarte serioasă şi cumplit de gravă, am încercat să strig cu vocea scăzută şi gura plină de salivă, cât să nu mă înec, încercam să strig, dar nici glasul nu mai puteam să-l coordonez. Deşi puteau foarte simplu şi fără să le ceară cineva socoteală să mă şi omoare pentru că oricum nu mai contam în acest timp şi spaţiu, ieşeam de tot din sfera vitală şi jocul se putea termina pentru mine pentru totdeauna. Aceste rânduri ar fi fost de necitit, invizibile pentru unul ce nu era în lumea mea. Dar numai Dumnezeu a aşezat astfel lucrurile, căci fără suferinţă nu poţi ajunge la stadiul de a-I simţi prezenţa fără să-L vezi. M-a plasat în continuare pe această orbită vitală ca să mă mai pot exprima, să mai pot gesticula şi să mai am puterea să fac aceste comentarii. Mi-a prelungit viaţa pentru perioada nedeterminată, să apuc să respir aerul libertăţii.

Numai că mulţi au plătit cu viaţa, Dumnezeu i-a luat în cer lângă El, ca nişte îngeri să-L apere de mizeria comunistă ce va ajunge cu siguranţă în iad, şi lor trebuie le dedicăm o parte din inimile noastre care încă mai bat, să-i  păstrăm în memoriile noastre pentru că au luptat pentru o viaţă mai bună, pentru libertate, şi-au riscat viaţa şi au plecat dintre noi, ca noi să fim ce  suntem astăzi. Nu au mai apucat să se bucure de noua viaţă, să vadă un petic din ce-au construit cu sufletele lor şi numai noi putem să le purtăm vieţile prin timpul ce pentru ei s-a sfârşit. Am riscat cu toţii, încât dacă eram prinşi am fi fost torturaţi şi aruncaţi în închisori claie peste grămadă şi bătuţi, şi chiar s-au întâmplat asemenea acte.

Imediat după ce lupta noastră de la Inter a fost spulberată, au fost prinşi ceilalţi rebeli şi au fost duşi şi bătuţi bestial la Jilava, o noapte de coşmar pentru unii, loviţi până la a-i lăsa fără simţire de bestiile inumane loiale dictatorilor. Unii dintre ei mai erau pe deasupra şi răniţi şi nu ştiu cum, sau dacă au mai supravieţuit. Noi am fost cei care am luptat cu piepturile goale şi nu am avut ce să negociem cu gloanţele, am fost de un curaj miop, ca o lume, o ţară întreagă să se bucure de o nouă etapă din viaţa României (însă ulterior, au fost unii care oftau după acel comunism, dar n-au avut curajul să iasă la suprafaţă atunci să-şi arate adevărata faţă, nu ar fi vrut să se schimbe nimic, căci ei o duceau la fel de bine ca şi clica ceauşistă, dar atunci nu au scos capul, au luat poziţia struţului!). Ulterior toată lupta din stradă s-a mutat în birourile unde se acapara şi se împărţea puterea, acolo a fost altceva, „lovitura de stat”, ce nu avea nimic în comun cu ce s-a petrecut în bătaia gloanţelor, pe câmpul de luptă, în stradă, la nivelul solului, al omului de rând care a suportat până la extrem batjocura traiului mizer. S-a dovedit că a fost o revoluţie numai jos în stradă, unde aveam numai viaţa de dat, noi eram cei cu picioarele pe pământ care am suportat spaima împuşcăturilor, iar sus la nivelul puterii a fost schimbarea vechilor cadre comuniste cu unele mai „umane” desăvârşind lovitura de stat, o luptă pentru putere care s-a soldat cu victime, pentru a-şi acoperi  acţiunile de preluare a statului român fără a avea cineva ceva de obiectat.

Cum s-a întâmplat în decursul istoriei, noii comunişti trebuiau să elimine resturile comuniste care încurcau noile afaceri, aşa s-a petrecut şi cu acest proces verbal de predare-primire a ţării. Nu trebuiau să existe aceste crime, trebuia să ştim să înlăturăm civilizat vechea conducere, numai că ceauşeştii incomodau noua şi aceeaşi structură prolet-neocomunistă. Trebuiau să-l facă dispărut cu orice preţ, preţul au fost cei ce şi-au dat viaţa, iar cealaltă parte a ecuaţie s-a rezolvat prin crima noilor comunişti asupra părinţilor lor ideologici. În concluzie, să-şi acopere crimele şi scenariul sângeros trebuiau să decreteze confuzia şi haosul la scară naţională, să-i poată omorî cât mai în grabă în condiţiile date, pe ceauşeşti.

Invocând teroarea la care era supusă ţara de către forţele loiale preşedintelui paranoic, în acest sens confuzia era voită, între civili şi chiar între forţele armate, toate pentru a prelua ei frâiele patriei erijându-se drept izbăvitori.

Ciaoşescu era singurul care deţinea secrete despre noua gaşcă neocomunistă, ceea ce ar fi dus la o bătălie comunisto-neocomunistă, aşa încât simplificând lucrurile, „vechii” trebuiau să fie reduşi la tăcere, iar „noii” să aibă drumul deschis fără piedici către subjugarea, inclusiv financiară a noii Românii. În acele clipe de haos, drept vorbind, aproape toţi le doream sfârşitul cuplului, căci gloanţele nu încetau să zboare în toate direcţiile. Pericolul nu încetase, iar strategia noilor şefi mai cerea dreptul la alte victime în numele revoluţiei. Toate acestea erau create şi acţionau sub impulsul anarhiei pentru a înspăimânta tot ce era viu, în acelaşi timp ne rugam să vină cât mai repede ziua când „noii” urmau să-l scoată definitiv din scenă pe tătucul lor, ce-i învăţase atâtea în ale  comunismului şi socialismului multilateral paradezvoltat. Noua conducere neocomunistă, care s-a repezit să acapareze puterea, trebuia să-şi însuşească toate victimele. Cele care au trecut în nefiinţă şi cele care au fost sfârtecate şi au rămas cu infirmităţi, pentru ca „ei” să calce peste aceste trupuri cu sufletele  în cer şi să joace în picioare demnitatea celor care au scăpat cu viaţă (lăsând în urmă o parte din trupul lor ca plată a acelor lupte, totul în numele libertăţii), pentru a-şi satisface necesităţile absurde de îmbogăţire, avari de putere.

Acum revin la clipele ce-mi păreau ani grei de suferinţă, în acele momente mi-am revăzut întreaga viaţă în decursul a câtorva secunde, prezentul se confunda cu viitorul, iar trecutul părea aşa departe! Cu greu mai puteam să mă imaginez din situaţia în care mă aflam, cum am fost în trecut, ceva se rupsese în mine iremediabil, trecutul nu mai făcea parte din mine, eu parcă devenisem o altă persoană cu un alt trup. Şi într-adevăr, eu nu aveam să mai fiu niciodată ca în trecut, dar viaţa şi mai încăpăţânată decât mine nu a renunţat la mine, mi-a mai dat o şansă. Câţiva tineri de pe lângă mine care m-au văzut căzut şi zvârcolindu-mă, cerând ajutor, văitându-mă nebuneşte, gemând de durere, m-au luat repede şi m-au pus pe scările de lângă hotelul Inter ceva mai departe de miezul încins al focului. Durerea era insuportabilă. Stăteau toţi aplecaţi asupra mea ca să mă îmbărbăteze şi să aibă grijă de mine, însă eu simţeam că nu mai am aer, respiram din ce în ce mai greu, transpirasem abundent şi ameţisem îngrozitor. După ce m-au pus jos şi-au dat seama că am fost împuşcat, deoarece unul dintre tineri avea mâinile pline cu sângele meu, sânge ce se scurgea uşor, dar sigur din mine. Atunci  totul se dărâmase pentru mine, căzuse cerul peste mine, iar viitorul mi se părea prezent, nici nu voiam să ştiu ce-mi rezervă acest prezent, în acea clipă mi-am dat seama că eram pierdut, nu mai reprezentam nimic pentru această viaţă. Eram pe cale să leşin, dar m-am ţinut tare, respiram şi voiam să mai trăiesc şi ţineam ochii larg deschişi să văd cerul cu stelele poate pentru ultima dată. Eram totuşi pe un câmp de luptă inamic şi nu era cazul să rămân în mâinile lor, urmările erau devastatoare, dar la cât de devastat eram ce mai conta o altă devastare.

Comuniştii erau încă la putere şi oare ce-ar fi făcut aceşti comunişti cu un tânăr împuşcat, ostil sistemului, decât să-l elimine! Faptul se petrecuse! Întâlnirea cu cel ce m-a împuşcat, glonţul care îmi penetrase coapsa, îmi zdrobise femurul piciorului drept. Femurul era ca un băţ rupt în interiorul piciorului, iar capetele rupte fiind ascuţite se frecau şi străpungeau carnea, coapsa era ruptă-n două, atârna în gol şi durea îngrozitor la atingerea cu pielea, cu muşchii, cu nervii. Sufeream în mine şi trebuia să suport destinul până la sfârşit. Nu mai puteam să dau înapoi, iar de lamentări nu mai aveam timp, trebuia să mergem înainte. Începeam să mă sufoc, nu mai puteam să respir. Văzând că îmi curgea tot mai mult sânge şi piciorul îl aveam rupt m-au luat repejor şi m-au transportat la spitalul Colţea din apropiere. Acum viaţa mea depindea de ei, cât de repede mă duceau la spital, fără să pierd prea mult sânge, bine că spitalul era aproape.

Pentru mine această corvoadă însemna o continuă durere de neînchipuit, mă sfâşia în interior, oasele tăiau şi împungeau carnea dinăuntru, ca şi cum cineva se juca şi  împungea în picior cu un cuţit. Tinerii m-au purtat pe braţele lor până la spital, în acest timp  durerea de la piciorul drept era şi mai aspră, iar tânărul care se ocupa cu ţinerea piciorului distrus nu-l menaja, mă zgâlţâia, mă zdruncina şi durerea se amplifica, la un moment dat chiar l-am rugat să-mi ţină mai cu grijă piciorul, să-l ţină drept să nu-l mai mişte. Altfel femurul rupt putea să-şi facă loc şi să iasă prin piele. Voiam să-mi mai cruţe din durere. Chinul nu a cedat deloc până la spital, în această deplasare rapidă, numai eu ştiu cât strângeam din dinţi să-mi înăbuş durerea. În schimb privind stelele parcă mă uneam cu ele, erau ca nişte îngeri mereu aproape de mine, dându-mi din liniştea lor. Mă şi vedeam acolo lângă ei, mă gândeam că ăsta înseamna sfârşitul meu, ultimul meu drum. Îmi revenem pentru câteva secunde din acest vârtej al vieţii şi mă loveam brutal de realitate, gândindu-mă cu lacrimi în ochii că viaţă mea va fi o mare infirmitate. Acesta era marele semn de întrebare ce mă izbea în minte ca un ciocan până când mă lăsam pradă iarăşi vârtejului vieţii care putea să mă poarte dincolo de stele pentru eternitate.

Odată ajunşi la spital, parcă m-am trezit la viaţă din nou cu acelaşi semn de întrebare care valora cât o viaţă întreagă, ce-mi era scris în frunte? Ajungând la camera de gardă m-au pus imediat pe o masă de operaţie, şi vrând să-mi sfâşie mâneca de la geacă mea de piele pentru a-mi face un vaccin antitetanos, m-am opus, nu voiam să mi-o rupă. Mi-au dat-o uşor jos făcându-mi vaccinul şi apoi m-au conectat la o pungă cu perfuzie, ce o schimbau cu alta, imediat după ce se termina căci eram foarte slăbit şi ameţit. Nu lăsasem din mână în toată această perioadă de zbucium plasa, unde aveam crenguţele de brad, care-mi purtaseră noroc. Am primit primul ajutor, mi-au curăţat rana, mi-au pus un garou deasupra rănii pentru a nu-mi mai curge sânge în continuare, căci îmi cursese destul sânge şi apoi m-au pansat cu grijă să nu-mi provoace alte dureri mai mari decât pe cele care le aveam oricum. După ce mi-au bandajat aproape tot piciorul, m-au pus să stau cu piciorul într-o atelă pentru a-l proteja şi a putea sta nemişcat. M-au lăsat să aştept într-un salon unde toată perspectiva mea vizuală se schimbase radical, parcă eram pe o insulă ostilă, singur împotriva tuturor primejdiilor iminente, şi pe deasupra ţintuit locului şi neajutorat. Începeau să vină în valuri şi alţi răniţi, mai grav sau uşor.

Abia atunci am realizat că nu sunt singur, dar în situaţiile date eram fără de speranţă, în mâinile securiştilor, care nu au întârziat prea mult să apăra în spital, să facă „instrucţie”. În acest timp imploram cadrele medicale şi pe asistente să nu spună nimănui că suntem aici în spital, pentru a nu afla securiştii de noi şi a ne înhăţa. Deoarece ar fi urmat ore interminabile de interogatorii până când renunţai, chinuit de oboseală şi cruzimea torturilor la care erai supus, la care se adăugau şi durerile cumplite de care sufereai şi într-un final spuneai tot ce voiau ei. Erau aşi în a face dintr-un om neom, ne era o teamă îngrozitoare de securişti, intrată în toată fiinţa noastră umilă, în sânge şi în corp încă de la naştere. Eram atât de naivi, de parcă comuniştii nu ar fi bănuit că spitalul devenise un magnet pentru cei suferinzi şi răniţi în conflictele cu ei. În ce mă priveşte pot să spun cu mâna pe inimă că am fost ocrotit iar de Dumnezeu, pe lângă marea minune că nu am fost lăsat să mor, dar şi după împuşcare sângele nu s-a grăbit să se scurgă din mine. În scurt timp aveam să fiu iarăşi protejat de scutul divin şi să plec din calea securiştilor cu o salvare către spitalul de ortopedie Foişor.

Îmi făceam atâtea gânduri negre că nu aveam atâtea fire de  păr în cap, imaginându-mă deja deţinut în ghearele lor, căci dacă puneau mână pe noi în spital, ne-ar fi luat ca pe nişte cârpe şi ne-ar fi aruncat în puşcărie fără nicio jenă, acolo unde tortura era la ea acasă, la cheremul şi spre amuzamentul lor. Eu mă aflam într-o situaţie mai delicată, însă delicateţea nu făcea parte din instrumentele lor de corecţie. Aşa cum eram cu piciorul fracturat, la cum s-ar fi purtat cu mine, azvârlit într-o dubă fără niciun menajament şi fără milă, sigur nu mai ajungeam cu el întreg la destinaţie, iar dacă nu le reuşea această manevra, în puşcărie ştiau ei cum să umble să mi-l detaşeze de corpul principal. Cine ştie pe unde-mi rămânea sau pe unde mi-l aruncau?! Fără picior şi fără ca nimeni să mă ajute în puşcărie, aş fi fost doar o cantitate neglijabilă în mâinile lor, în odioasa lor misiune de a-şi duce planurile până la sfârşit, al meu sfârşit. Gândeam la un viitor măreţ într-o epocă de aur, care dacă nu-mi era fatală, era sigur foarte chinuitoare, başca, mai aveau de suferit şi familia mea pentru faptele ireprobabile executate de mine, încât îi aduceau şi pe ei lângă mine să-mi ţină companie ori să-şi vadă băiatul rebel în ce hal a ajuns. Viitorul mi se părea sumbru şi fără de speranţă, condamnat la ani de puşcărie comunistă, într-o stare jalnică şi descompusă, doar cu sufletul întreg, să-mi duc crucea pentru acele ore de maximă euforie eliberatoare. Oare aşa se va prezenta viaţa mea în continuare? Intrat deja într-un asemenea mare bucluc, mintea mea diseca toate variantele posibile, gândindu-mă cu spaimă la cele mai înfricoşătoare urmări şi toate aceste gânduri mă copleşeau, mă stăpâneau fără a-mi da pace, fără a-mi da măcar un minut de linişte interioară. Da, eram într-un zbucium intens ce se agrava până la a mă transfigura într-o  piesă de muzeu şi care ar fi fost urmarea acestor situaţii critice!?…

Aşa că, fiind un caz ce necesita o operaţie de urgenţă la nivelul femurului, am fost îndrumat către spitalul specializat de ortopedie Foişor. Am fost luat din salon de brancardieri şi cu ajutorul unei asistente drăguţe care-mi ţinea perfuzia am ieşit afară în aşteptarea unei maşini a salvării. Deşi erau câteva maşini în curte, nu se înghesuia niciuna să facă un gest caritabil de a ne transporta la unitatea medicală menţionată. Am aşteptat pe targă câteva minute, dar frica persista. Până nu mă vedeam plecat din acest spital, temându-mă de venirea securiştilor, ne-ar fi luat pe toţi ca din oală. Şoferii încercau să tragă de timp, păreau indiferenţi la situaţia creată sau pur şi simplu le era frică să facă un gest de fraternizare cu elementele revoluţionare. Asta pentru a evita explicaţiile ulterioare şi notele informative amănunţite date securiştilor sau poate a nu fi sancţionaţi, pedepsiţi mai târziu de securitate, căci toate acestea metode de intimidare erau cultivate cu regularitate în mintea poporului şi aşa umilit.

La insistenţele asistentei, fiind o urgenţă, cu greu s-a îndurat un şofer. Şi-a călcat pe inimă şi a parcat lângă noi pentru a ne transporta cu maşina până la spitalul Foişor, ne-a băgat înăuntru, şi pe tot traseul, ce a fost pe o cale ocolitoare ca să evităm zona fierbinte din centru şi pentru a nu fi opriţi, asistenta îmi ţinea perfuzia care se scurgea picătură cu picătură în vena mea. Mă oboseam gândindu-mă la situaţia în care mă băgasem şi în ce stadiu ajunsesem, atunci clipele erau atât de apăsătoare şi lungi, păreau o eternitate, parcă trăiam de o viaţă acele momente şi nu aveau de gând să se termine prea curând. Îmi făceam „mea culpa” şi-mi asumam toate greşelile ce au dus la  starea în care mă aflam, regretam că nu se consfinţise ceva clar din lupta noastră, totuşi dacă moartea m-a aşteptat cu braţele deschise, pot să spun că am fentat-o de data asta. Însă în pesimismul meu, făcând o retrospecţie, am găsit mai multe ocazii să-mi schimb destinul şi să mă înapoiez acasă, dar eu mi-am îndurat soarta, am căzut pradă destinului crud şi nemilos, am înfruntat frigul, am îndurat „ploaia” de apă şi am stat pe baricadă, însă aţa m-a tras şi s-a şi rupt, când aş fi putut foarte simplu să plec în mai multe rânduri şi anume:

–           când am ajuns în piaţă venind de la serviciu, colegul meu m-a întrebat dacă mai stau;

–           la prima şarja când tunurile maşinilor de pompieri ne-au udat, udându-mă fleaşcă;

–           a fost şi a doua tură când pompierii au venit şi aproape că ne-au spălat cu totul până la piele, tremurând teribil, aproape că îngheţasem;

–           când prietena de bloc, Mariana, conducând-o până la metrou Unirii, mi-a propus să mergem acasă;

–           de la metrou am dat un telefon acasă să spun unde sunt, iar logodnica mea şi cu părinţii mei insistau să vin acasă;

–           eram conştient că după ce metroul nu va mai circula vom fi prinşi cu siguranţă în menghina securistă, măcelăriţi şi chiar împuşcaţi;

–           atunci când unul dintre şuruburile destul de grele, pe care tot eu îl aruncasem în scutieri, mi-a revenit direct în tibie, de începusem să şchiopătez serios.

Iar dacă tot s-a petrecut, mulţumesc şi-L slăvesc pe Dumnezeu pentru că m-a salvat şi m-a păstrat pe  acest pământ, căci au fost şi câteva momente când nu mai puteam să însemn nimic, dacă:

–           glonţul care m-a străpuns îmi lovea un organ vital, putând să-mi fie fatal;

–           dacă nu eram dus la timp la Colţea de tineri, sângele se scurgea încet, dar sigur din mine;

–           plecarea de urgenţă de la Colţea la Foişor, astfel încât am evitat să fiu prins şi omorât, sau în cel mai fericit caz, irecuperabil.

Şanse de a mă salva au fost, dar le-am irosit din dorinţa de a vedea luminiţa de la capătul tunelului. Am stat ca un încăpăţânat şi cred că până nu mă prindea, împuşca sau omorî eu nu părăseam locul luptei. S-a tras la alegere varianta a doua. Ce să-i faci?! Eram cu toţii în vâltoarea vieţii, eram tineri şi trebuia să refulăm toată fierea cu care ne-au îndopat, să explodăm la toate frustrările pe care le-am acumulat, vitregiţi până la sânge de un trai decent, trebuia să ne luptăm pentru acele drepturi minime pentru noi şi pentru toţi, însă cu plecăciune pentru cei căzuţi în adormirea veşnică, mulţi nu au mai avut şansa să respire într-o ţară eliberată de comunismul feroce plătit cu sângele propriu. După atâtea ocazii de a fugi de clipa fatală, destinul m-a ales să fiu unul din cei marcaţi de semnul fiarei comuniste, sacrificat pe jumătate.

Cum am ajuns la spitalul Foişor de ortopedie am fost instalat numaidecât pe masa de operaţii şi în cel mai scurt timp m-au operat, nici anestezia nu apucase să-şi facă efectul sau poate nu era destul de puternică ca să mă amorţească îndeajuns. La datorie era dr. Popescu care m-a luat sub protecţia lui toată perioada de infirmitate. Fiind primul rănit care ajunsesem în spital. Îi luasem prea repede la ora aceea, dar profesionişti cum erau nu au mai stat pe gânduri şi  şi-au pus în aplicare toată competenţa în a mă opera. Mai precis să-mi introducă în partea superioară a tibiei dintr-o parte în alta o tijă şi cu un instrument în formă de potcoavă agăţau nişte greutăţi ce atârnau de pe un scripete în parte cealaltă pentru a-mi ţine coapsa întinsă, pentru ca femurul rupt să fie într-o poziţie mai relaxată, capetele rupte din interior să se distanţeze un timp, o extensie a coapsei. Pentru ca ulterior să intervină cu un fixator extern pentru a-mi fixa capetele sfărâmate ale femurul, capăt lângă capăt în ideea de a se calcifica sau a se suda femurul în interior singur, operaţiune ce lua un timp destul de lung, până la aproape un an. Pus pe masa de operaţie mi se vorbea liniştit, ca să mă îmbărbăteze, mi se spunea să fiu curajos în continuare că o să scap cu bine, dar eu întrebam într-una cu lacrimi în ochii dacă îmi vor tăia piciorul pentru că nu aş fi suportat o asemenea decizie, îmi era o teamă de moarte de aşa ceva, nu aş fi crezut că pot să suport atâta durere. Dar nu eram eu doctorul să decid ce hotărâre voi luă, dar un lucru era cert, eram pe mâini sigure şi capabile, în care mi-am pus speranţa şi toată încrederea. Ne aflam într-un moment destul de delicat în care destinele ţării erau pe muchie de cuţit, ceauşeştii şi camarila lor fiind încă în fruntea ţării, iar noi rămâneam deocamdată nişte elemente perturbatoare. Eu suportam la fel de bine situaţia, cum o făcusem şi până atunci, dar noaptea cea mai dureroasă încă nu se terminase, strângeam din dinţi de-mi dădeau lacrimile de durere, trebuia să rezist pentru  că ăsta era drumul pe care trebuia să merg până la final, oricât de lungă ar fi călătoria.

O operaţie pe care am simţit-o pe viu pe tot parcursul ei, mă durea cumplit când au introdus tija aceea în picior, mi-au sfredelit piciorul cu o bormaşină cred, căci se auzea ca zgomotul făcut de aceasta, simţeam cum mă zgâlţâie. Fiind ca o cârpă în mâinile lor, deja eram în lumea celor îndureraţi şi suportam cu stoicism orice mi s-ar fi făcut (oare aveam de ales!?), de se mirau şi asistentele cât de rezistent sunt şi îndur totul fără să mă vaiet.

Clipele se dilatau în ore, parcă nu se mai terminau, iar asistentele mă linişteau, spunându-mi că mai este puţin şi se va termina, răsuflam uşurat pe moment, dar nici nu era chip de aşa ceva, era doar o tactică de a mă linişti, iar chinul îşi urma cursul lui firesc prin toată fiinţa mea. Nu se mai termina odată, continuam să înghit în sec, lăsându-mă pradă mâinilor doctorului, ce putea face orice din mine. În acelaşi timp ideea că sunt sau voi fi urmărit de securişti nu mă părăsise şi rugam şi imploram asistentele şi pe doctor să nu spună nimănui că sunt acolo, şi mai ales din ce cauză. Însă ei mă linişteau de fiecare dată că totul va fi bine, să stau liniştit că au ei grijă de mine.

Eram primul rănit venit, primul servit în spitalul de ortopedie Foişor, şi în continuare aveau să aibă grijă de mine ca de un erou, aşa cum începuseră să-mi şi spună, „eroule”! Eram flatat că eram un erou pentru ei, dar încă la putere erau comuniştii şi din erou puteam deveni martir cât ai zice peşte. Niciodată nu ştiai ce ţi se poate întâmpla în secunda următoare în acest stat, aveam încă dubii de cum vor decurge evenimentele, şi îngândurat să nu se năpustească securişti asupra mea aflând de existenţa mea acolo. Aveam această idee fixă şi reţineri în a mă încrede în totalitate în cineva. Oricând, oricine putea să divulge că un element refractar este în spital, şi mă trezeam cu ei pe cap, încăpeam pe mâna lor şi-mi făceau de petrecanie. Într-un sfârşit au terminat. Eu eram  atât de transpirat de la  operaţie, că mi-au sleit toate puterile, apoi m-au  luat cu tot cu extensia cu greutăţi şi m-au pus într-o rezervă a spitalului.

Nu am putut să adorm deloc, deşi eram aşa de obosit şi numai teama m-a ţinut treaz. Oricum eram foarte vulnerabil la orice s-ar fi întreprins împotriva mea şi nu-mi rămânea decât să stau liniştit şi să aştept (securiştii!!) derularea următoarei etape. Orele treceau, începând să se crape de ziuă, iar mie nu-mi rămânea decât să mă rog în sinea mea să se întâmple cât mai repede o răsturnare de situaţie, ca toţi românii să se ridice contra lui Ceauşescu şi să-l înlăture. Eu nu mai puteam să ajut cu nimic, fiind pironit într-un pat de spital, iar unicul lucru ce puteam să fac era să aştept… Să aştept sentinţa ce avea să cadă asupra mea sau a capilor ţării, victorie sau eliminare. Aveam dubii la orice se întâmpla în jurul meu şi eram cu ochii şi urechile ascuţite la orice mişcă. Între timp a trecut pe la mine un doctor, nu ştiam cine este şi ce hram purta, iar teama începuse să se cuibărească în mine şi inima mi se făcuse cât un purice, având o oarecare reţinere în a mă destăinui primului venit. Începuse pe un ton lin să mă întrebe despre mine, ce am făcut, unde stau, unde lucrez. Instantaneu m-am speriat, bănuind că pereţii au avut urechi şi securiştii au dat deja de mine.

Răspundeam evaziv la toate întrebările, în termeni generali, cum că stăteam în Militari, lucram la lifturi, eram în Piaţa Universităţii la producerea rănirii mele, numai să nu dau detalii prea evidente pentru a mă incrimina fără nici un drept de apel, deoarece teama se instalase şi mă domina. Toate aceste întrebări arătau ca un interogatoriu şi l-am suportat cu teamă si suspiciune, imaginându-mi deja că după ce ieşeam din spital, mă îndreptau direct spre închisoare. După ce a plecat doctorul, a venit o infirmieră să mă întrebe dacă îl cunosc pe medic, căci nici ei nu-i era cunoscut. S-a declanşat în mine o frică soră cu moartea, iar frigul mă împresura până la a mă îngheţa de tot şi tot licărul de speranţă ce începuse să încolţească, să mă susţină de la o cădere în apatie, se destrămase, totul mi se părea pierdut. Însă la puţin timp mi s-a confirmat, de unele asistente, că acea persoană era într-adevăr medic şi venise doar să se intereseze de mine cum mă simt pentru că îl surprinsese sacrificiul meu. Aflând şi el de temerea mea din acele momente, când ne întâlneam mustăceam de ridicolul situaţiei, despre faptul că-l considerasem securist. În acea dimineaţă începuse să se distribuie ziarul Libertatea, primul ziar liber, unde erau articole despre ce se întâmplase cu adevărat în această zvâcnire a Revoluţiei.

L-am citit pe nerăsuflate din scoarţă în scoarţă şi era primul ziar care-l citisem în viaţă mea cap-coadă, până atunci dacă citeam dintr-un ziar faptul divers şi bine înţeles sportul. Acesta a dat lovitura în sufletul meu şi m-a umplut de bucurie că lumea înţelesese care erau priorităţile şi începea să se schimbe, creştea speranţa în mine că sistemul va fi detronat, şi toate îmbuibările lor vor pieri. Îmi pare rău că nu l-am păstrat, dar cum eram eu darnic l-am dat să fie citit de mai mulţi, aşa cum îmi pare rău că nu am păstrat blugii pătaţi cu sângele meu, străpunşi şi ei de glonţ. Acesta a fost aportul meu la scânteia Revoluţiei, mult sau puţin, alţii decid. Importantă a fost dârzenia şi visul nostru de a vedea această ţară pe un drum al civilizaţiei. Mânat de un regim totalitar şi asupritor cu propriul său popor, strivit de orgoliile deşarte şi adus în pragul disperării, de aici încolo a urmat chinul infirmităţii mele ce mă va urmări toată viaţa.

Eram ţintuit la pat cu toate greutăţile ce mă ancorau de suportul care îmi susţinea piciorul, erau ca o ghiulea de piciorul unui deţinut din puşcăriile străvechi, şi în consecinţă nu prea puteam să fac mare lucru singur pentru că eram dependent de aceste greutăţi de fier, însă eram ajutat de asistente în toate nevoile pe care le aveam. Totodată ţineau mult la mine, fiind o excepţie pentru toţi, primul rănit sosit în spitalul Foişor. Eram în centrul atenţiei şi faptul acesta îmi mai aducea alinare şi îmi mai înfrângea din suferinţa mea permanentă, dar nu asta îmi doream eu cel mai mult, ci izbânda cât mai grabnică a oamenilor contra regimului.

În cursul dimineţii auzeam cum manifestanţi în grupuri mari se succedau pe lângă spital şi strigau lozinci anticeauşiste şi mă rugam în sufletul meu să meargă până la capăt şi să-l alunge pe tiran şi clica care ne-a înrobit atâţia ani. Am răsuflat atunci când am aflat că ceauşeştii au fugit cu un elicopter din calea mulţimii care îi dorea alungaţi, dar teama rămânea nedezlipită de sufletul meu. Apoi a început infernul pe pământ. Începuse să se tragă zile şi nopţi la rând, erau cuiburi de terorişti sau mercenari în solda ceauşeştilor care deschideau focul numai să instaureze spaima, teroarea şi haosul, pentru a da o notă sângeroasă acestei Revoluţii şi a se instala cât mai lejer cadre de nădejde în fruntea ţării. Se auzeau împuşcături din toate direcţiile şi veneau încontinuu răniţi în spital împuşcaţi în mâini, în picioare, etc. Un coleg de suferinţa cu care am stat în rezervă avea piciorul ciuruit de gloanţe, dar cu toate astea gloanţele nu-i atinseseră nervul sciatic, ceea ce era foarte important, iar eu aveam să aflu cât de important este acel lucru mai târziu. Era o teroare premeditat răspândită şi victimele eram noi, unii mutilaţi, alţii sfârtecaţi de gloanţe, carnea de tun care era actul de naştere a Revoluţiei.

Avea să le acopere marile orori şi erori în înfăptuirea loviturii de stat, ce se instaura în înaltele nivele de preluare a puterii în stat, acolo unde se trăgeau sforile pentru soarta noastră şi a României, dar cu aceleaşi instincte comuniste.       Avizi de putere, aceeaşi boală comunistă, ţineau neapărat să se impună în atenţia noastră şi să preia ştafeta. Persista o teamă ce era susţinută şi întreţinută, anarhia stăpânea ca să deruteze şi să ameţească poporul pentru că se voiau aleşi fără prea multe contestaţii. Sigur că îmi doream şi ne doream să se termine odată cu toate victimele. În acest haos instaurat se dorea capul odiosului, care ne-a tratat ca nişte sclavi, ca nişte bunuri personale, îi doream sfârşitul mai mult ca niciodată, bănuind că aşa se vor termina şi aceste crime şi orori, acest sânge vărsat, însă în această direcţie se găseau şi se lucra la planurile de a scăpa de pionul incomod, care era ceauşescu.            Aşa au mânjit Revoluţia cu ale lor meandre învăţate la şcoala sovietică şi au infectat şi infestat sufletele noastre rănite şi aerul curat şi pur ce-l respiram. Voiam să inspirăm aer de libertate în trupurile noastre sfârtecate, ce emanau o inocenţă simplă din nişte trupuri simple şi care s-au pus în faţa gloanţelor scut pentru restul populaţiei. Nu s-au dat în lături de la nobilul ideal ce şi-l dorea tot românul, acela de a fi liberi. Revoluţia a fost pornită de noi cei din stradă şi continuată de ei în birouri. Cu aceleaşi sloganuri şi promisiuni bolşevice care nu făceau cinste acestor sacrificii, ca nici celorlalte sacrificii de-a lungul istoriei făcute de români. Aceste nulităţi de comunişti au făcut să pălească lupta adevărată, adevăraţii eroi, ca să nască ei lupta fratricidă  de români contra românilor, această doctrină îmbâcsită şi stearpă în conţinutul ei, cu care am fost îndobitociţi şi duşi de nas atâţia ani. Aceştia au furat şi această sfântă Revoluţie, ca şi aceste sfinte trupuri căzute şi acest sânge sfânt care a ştiut să lupte până la victorie, ca şi cel al străbunilor noştri care au luptat şi ne-au lăsat această ţară, frumoasă şi întreagă.

Abia a două zi am rugat o asistentă să telefoneze acasă să spună ce-i cu mine, deşi părinţii mei au fost foarte îngrijoraţi, am refuzat deocamdată să vină să mă vadă, pentru că nu voiam să mă vadă în halul în care eram. Mă rupsesem de lumea pe care o ştiam şi nici lumea pe care o ştiam nu mai era aşa cum o ştiam. Contrar cererii mele de a nu veni, totuşi au venit şi părinţii şi logodnica mea să mă vadă a două zi. Întrezăream o nouă lume căruia îi aparţinusem, dar eu mă schimbasem sub presiunea unei lupte, eram transfigurat şi încercam să fac faţă unei noi încercări de a lua în piept o nouă viaţă într-o alta ”haină”, în care mă transformasem. Parcă mă năşteam încă o dată pentru că eram dependent de cineva, să-mi dea să mănânc, nu puteam să merg, ca un nou născut trăiam prin ei.

24.12.1989

             Este o dimineaţă venită cu zgomote de focuri aeriene. 

             Te rog să nu-mi reproşezi că-ţi voi lăsa aceste rânduri în această agendă (ce-ţi aparţine doar ţie).

            Acum este o perioadă de foc. Mă simţ singură şi tristă. Uneori îmi trec prin minte gânduri pesimiste de inutilitate. De fapt nici nu ştiu ce voi scrie. În sufletul meu şi în mintea mea este un talmeş-balmeş de nedescris, iar viitorul nu-l văd în nici o culoare. Din  de 21.12  totul este schimbat, doar sufletu-mi mai păstrează rămăşiţe de tristeţe amestecată cu gelozie.

            Da, dragul meu, „gelozie”. De ce? Pentru ce? Îţi voi scrie tot ce am simţit de când ne-am luat, sentimente ce le-am ţinut ferecate în inima mea.

            Dacă mă iubeşti cu adevărat n-ai să-mi reproşezi că ţi le voi spune tocmai acum şi mai ales că ţi le las ca amintire în acest „jurnal” de fapt doar al tău.

            Dragul meu îmi este foarte dor de tine. Când am venit ieri la tine mi-ai părut mai frumos ca oricând. Faptul că nu ţi-a fost frică de foc şi ai putut răspunde durerii piciorului străpuns de glonte cu atâta tărie m-a bucurat şi m-a uimit puţin. Sunt mândră de tine şi-mi pare rău că nu pot da şi eu o mână de ajutor la luptele ce se dau în oraş. Am găsit în mine o tărie de caracter neaşteptată. Acum nu mi-ar mai face rău să văd răni şi sânge. Nu ştiu dacă mai rezist să stau în casă când afară este atâta zgomot de gloanţe. Urăsc şi iubesc. Sentimentele acestea îmi sunt atât de cunoscute!…. Am dureri de cap. Observ că încep cu un lucru şi continui cu altceva.

            Stau în casă cu părinţii tăi, şi-n al doilea rând şi ai mei. Ataşamentul lor faţă de mine mă bucură şi-mi dă încredere. În aceste clipe grele îi simt aproape…

            …Te iubesc şi mă zbat să nu mi se întâmple nimic pentru a nu avea o soţie nesănătoasă (la minte şi la trup). Sunt lipsită de pasivitate. Pun orice la suflet şi dacă tu te-ai jucat uneori cu sufletul meu, pe mine m-a costat. Am strâns  în mine atâtea dureri şi neclarităţi că s-au transformat în obsesii.

            Chiar dacă ai să profiţi de pe urma aceasta află, dragul meu, că eşti singurul băiat şi bărbat din  viaţa mea pe care-l iubesc. Nu vreau să te supere afirmaţia ce-ţi voi face: „dacă tu nu-mi împărtăşeşti aceeaşi dragoste mi-este teamă că ai să profiţi de ea şi rezultatul va fi cel dorit, dar orice ar fi tu-mi eşti tot până la moarte”. Din partea mea te rog să fii sigur de acest fapt. 

            De când te-am văzut prima dată mi-ai plăcut.

            În seara aceea am rămas la tine sau mai bine zis ţi-am cedat (pentru că mai dormisem la tine) în primul rând pentru că am avut foarte multă încredere în tine. Deşi nu-mi era clar viitorul, am trăit doar prezentul. Nu ştiu ce-au însemnat acele clipe pentru tine, dar pentru mine au fost totul. Eram cinstită doar pentru tine. Ai căutat să schimbi amintirile triste şi vechi cu altele noi şi fericite… 

            …Îţi continui aceste rânduri după 12 ore în care am fost la tine la spital, apoi am fost la Liliana, a împodobit bradul (este atât de frumos!), iar acuma când am început să completez aceste rânduri la ora 22.10 petrec o atmosferă liniştită, dar puţin tristă şi dureroasă din lipsa ta.

            Am zis, liniştită, dar adineaori am auzit trageri. Este o atmosferă de nedescris, calmă, dar zbuciumată, frumoasă, dar şi tristă, fericită, dar şi dureroasă.

            Florian, am fost fericită când am văzut ce frumos a devenit pomul, dar pentru scurt timp pentru că lipsa ta, iubitul meu, m-a trezit la realitate.

            De s-ar termina odată aceste lupte inutile şi sângeroase, nedrepte dintre popor şi bandele de terorişti.

            Avem un început de căsnicie foarte zbuciumat şi totuşi s-au schimbat foarte multe lucruri care-mi dau încredere în viitor.

            Pentru mine şi pentru tine, dar şi pentru toţi ceilalţi compatrioţi va fi un revelion fericito-trist. Va fi  o noapte de neuitat, o amintire vie care ne va purta oriunde şi oricând.

            Este ora 23.05. Mi-am făcut o baie, mă simt mai liniştită. Sunt singură în sufrageria care-mi trezeşte câteva amintiri dureroase. Radioul merge, pomul de iarnă sclipeşte în întunericul camerei, iar eu încerc să-ţi mai scriu la lumina plăpândă a veiozei, dar îmi dau seama că nu mai am ce.

            Să nu te superi pentru tot ce-am scris şi-n al doilea rând pentru că ţi le-am aşternut în jurnal. Ţi-am scris câte ceva din amintirile mele, din simţămintele mele ce mi-au învăluit sufletul. N-am avut curajul să le scriu mai înainte, dar singurătatea ce mă apasă acuma mi-au dat curajul de a ţi le destăinui. Sunt singurele destăinuiri făcute în scris şi de aceea te rog să nu-mi spui niciodată de ele.

            Le-am scris aici să fie mai aproape de tine. Dacă le citeşti, niciodată să nu-mi pomeneşti, niciodată.

            „Orice ar fi voi fi alături de tine”

 Astăzi 24.12.1989, orele 23.20

            Afară se mai aud împuşcături. Sunt clipe grele la care n-a visat nimeni, dar au fost necesare pentru ca viitorul să-şi schimbe cursul posomorât spre unul fericit.

            Sper că şi pentru noi, dragul meu!

            „Noapte bună ! Iubitule!” >>

Florian Cristache la Sambata de Sus

În dimineaţa de Crăciun, am fost pregătit pentru marea operaţie de implantare a unui fixator extern, care era foarte dificilă, migăloasă şi de mare precizie pentru că medicii trebuiau să-mi alinieze oasele femurului rupt în interiorul muşchiului pentru a se calcifica în următoarele luni, ceea ce mie mi se părea un miracol să fie adevărat aşa ceva, dar  nebănuite sunt căile Domnului şi ale medicinei. Fiind primul căruia i se făcea o asemenea operaţie dintre mulţimea de răniţi, fixatorul era de uzanţă mai veche şi în acelaşi timp era destul de voluminos în comparaţie cu următoarele fixatoare care au venit din străinătate, care erau mai mulate pe picior, dar trebuia să spargă cineva gheaţa.

A fost o operaţie de vreo şapte ore în care după ce mi-au făcut o rahie, care era o anestezie în coloană, de începusem să tremur şi să transpir instantaneu intrând într-o fibrilaţie forte din cauza rahiei puternice, mi-au introdus în picior două tije dintr-o parte în cealaltă, la baza femurului aproape de genunchi, pentru a le prinde printr-un sistem  precis şi foarte stabil cu alte şase tije pe care le-au introdus în partea superioară a femurului. Această din urmă tentativă cu primele trei tije a eşuat în prima fază, adică le-au introdus în picior, dar calculând că o să-mi fie destul de incomod la stat sau la dormit le-au scos pentru a le băga în altă poziţie pentru a nu mă deranja pe viitor. Au reuşit să monteze toate tijele şi să le strângă într-o poziţie fixă în aşa fel încât capetele fracturate ale femurului să fie puse cap la cap pentru a putea creşte un calus în jurul fracturii şi a se întări într-un timp de aproape un an pentru a rezista în viitor la mers, o operaţie de mare risc şi fineţe. Ulterior mi s-a spus că în timpul operaţiei, cât eu eram anesteziat tot spuneam că „la coada aceasta ce se dă, la ce este coada asta, la ulei?”, erau reminiscenţele unei epoci de curând apuse.

După această grea operaţie, logodnica mea a stat tot timpul lângă mine în spital şi m-a vegheat, a avut grijă de mine, m-a încurajat, mi-a ridicat moralul, a fost un lucru de apreciat din partea ei. Dar la prima întâlnire în starea în care mă aflam am ţinut să-i spun un lucru ce-l consideram foarte important pentru viitorul nostru, şi anume că în situaţia  în care mă aflam cu piciorul în pioneze, nu ştiam dacă vreodată voi mai putea să merg normal. Exista posibilitatea să merg şchiopătând sau exista posibilitatea să rămân fără un picior, astfel că nu ştiu dacă i-ar fi convenit să trăiască cu un olog, aşa că am întrebat-o la modul cel mai serios că nu este nici o problemă, nu mă supăr, şi nu o condamnă nimeni dacă, având în vedere cele petrecute, ea îşi alege un alt drum în viaţă fără mine. I-am cerut să se gândească foarte bine şi să ia o hotărâre pentru a nu suferi nici unul dintre noi mai târziu. Însă ea a stat alături de mine până la capăt şi toate astea au sunat ca o declaraţie de dragoste şi o mângâiere pe faţa brăzdată de riduri şi de toată durerea suportată până atunci. A rămas în spital până aproape de externarea mea şi a ajutat pe cât posibil şi pe alţi răniţi ca o adevărată asistentă.

Spre seară, s-a anunţat că cizmarul a fost împuşcat, iar în noi se declanşase o imensă bucurie şi o mare forfotă a cuprins tot spitalul la care aş fi vrut să iau şi eu parte. Sărbătoream victoria împotriva tiranului pentru că, în sfârşit, se făcuse dreptate şi plătise pentru toate greşelile făcute împotriva românilor. Dacă până atunci focurile de armă se auzeau din toate direcţiile şi spaima cuprinsese tot oraşul de nu te lăsa să te odihneşti nici mort de-ai fi fost, acum au mai încetat din intensitate până la doar câteva focuri răzleţe ce se mai auzeau ici şi colo, asta însemnând că totul se potolea şi intra pe un făgaş normal şi liniştit. M-am bucurat enorm, am simţit  în suflet o uşurare şi pentru a lua parte la bucuria generală am încercat să mă dau jos din pat, să mă pot convinge cu ochii mei de cele relatate, căci se dădeau câteva imagini cu moartea  dictatorilor la televizor. Chiar dacă eram operat de câteva ore şi cu un imens fixator în picior, gândeam că voi putea să fac faţă acestui impediment de a mă da jos din pat pentru a mă alătura celorlalţi ca să mă duc să vedem împreună şi să auzim această veste de eliminare a tiranului ce ne-a îndobitocit. Voinţă aveam, dar nici n-am pus bine piciorul jos, că m-a luat o ameţeală de vedeam stele verzi şi am fost ajutat să mă pun la loc în pat, dar chiar şi aşa ameţit, jubilam în sinea mea că am scăpat de un vampir ce ne amestecase sângele cu o doctrină comunistă şi ne-a furat vieţile pentru ideile utopice ale sistemului. Obsedat să introducă spaima comunistă până în măduva oaselor, să fim ca nişte maşini, roboţi care muncesc şi nu cer nimic, ăsta era idealul comunismului. Totuşi şi în zilele următoare vrând să văd neapărat execuţia ceauşeştilor, am renunţat din aceleaşi motive, iar de a merge nici nu se punea problema, fiind încă în stare critică.

M-am liniştit cu gândul că acum poate se vor opri împuşcăturile şi lumea se va mai linişti odată cu eliminarea lui Ceauşescu, iar aceşti terorişti sau obedienţi nemaiavând pentru ce lupta, se vor retrage, încetând această luptă inutilă. Au urmat zile mai liniştite. Fiind mutat într-un salon mai mare împreună cu ceilalţi camarazi de suferinţă, într-o dimineaţă am încercat să-mi verific reflexele piciorului suferind. Am încercat să mişc laba piciorului şi s-o trag înspre mine, dar nu voia să se supună comenzii, oricât m-aş fi chinuit nu ceda voinţei mele. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă, ca apoi să mi se confirme că glonţul mi-a sfârtecat  nervul sciatic care era responsabil cu mişcarea de ridicare a labei piciorului şi din această cauză nu mai puteam să-mi coordonez laba piciorului.  Chiar dacă nu voiam să cred asta şi o puneam pe seama tuturor chinurilor ce s-au abătut asupra-mi în zilele grele ce trecuseră, într-un final mi-am data seama că treaba este foarte serioasă (sau neserioasă!). Acest lucru m-a întristat din nou.

Oare cât voi mai îndura?

Voi avea acest handicap toată viaţa?

Întrebări care iar mă bombardau la cele existente. Am încercat să fac antrenamente poate, poate îşi revine, dar situaţia era clară, această legătură dintre creier şi picior se „împuşcase” şi la propriu şi la figurat, cum spun şi electricienii, undeva la nivelul coapsei. Aşa că trebuia să mă împac şi cu această infirmitate, important era că mai trăiam şi puteam să-mi reconstruiesc viaţa pe aceste baze cu un nou început. Eram ca o familie acolo în spital între noi răniţii, şi ne ajutam cât puteam, fiecare după posibilităţi şi în funcţie de gravitatea rănii. Eu eram cel ajutat mai mult, asta era situaţia, dar prin logodnica mea care participa la ajutarea celorlalţi răniţi, participam şi eu indirect la acest ajutor reciproc, ne susţineam moral şi chiar glumeam pe seama noastră, de găurile noastre făcute de gloanţe. Eu fiind cu problema la laba piciorului făceam antrenament de recuperare cu o faşă lungă prinsă de labă şi trăgeam cu mâinile, într-un du-te vino, imaginându-mă trăgând de hăţurile unei căruţe,,di, di, di, calule di”! Victoria noastră a avut succes, aveam sufletele împăcate pentru că nu ne-am sacrificat degeaba şi că am reuşit să pipăim libertatea, chiar dacă eram într-o situaţie jalnică, şi prăpădiţi şi chinuiţi. Însă noi şi cei ce şi-au dat viaţa pentru un viitor mai bun al ţării, ne făcuserăm datoria, acum rămânea să-şi facă datoria şi cei care conduceau ţara…

Asta s-a dovedit pe moment o nălucă, căci cei din vârful icebergului au avut grijă să scufunde toate visurile noastre, cei care au preluat puterea au ştiut să ne anihileze şi să ne guverneze tot după legi stricate, iar cea mai sigură era legea bâtei, plasându-ne iar în sfera terorii şi orice dorinţă de a ne descătuşa definitiv de comunism era sugrumată din faşă.

Florian Cristache,  “Întâlnirea cu cel ce m-a împuşcat”, Editura Sânziana, 2010

Sursa: Ziaristi Online

Vedeţi şi: