“Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Hristos a venit să dezlege toată boala şi neputinţa
Vindecarea orbului din Ierihon este semnificativă pentru misiunea mesianică a lui Hristos şi să reţinem că atunci când i se spune că „trece Iisus Nazarineanul”, cel fără de vedere îl recunoaşte: „Fiule a lui David, miluieşte-mă” . A fost după spusa Psalmistului: „Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi; Domnul înţelepţeşte pe orbi; Domnul înţelepţeşte pe cei drepţi”. Vindecat, a spus cu demnitate fariseilor: „ Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă.. Dacă n-ar fi acesta de la Dumnezeu nu ar putea să facă nimic.” Plecând mai departe, Hristos învăţa prin sinagogi vestind împărăţia lui Dumnezeu, şi, sâmbătă fiind, în mulţime a văzut o femeie gârbovă care „de optsprezece ani avea un duh de neputinţă” şi nu avea cum privi spre ceruri, de unde „vine ajutorul” pentru fiecare. Sărmana femeie era osândită să privească în jos doar spre pământul din care suntem făcuţi şi, cine ştie, se şi obişnuise astfel încât nu mai părea interesată de altceva, ca într-un bocet. Văzând-o, Hristos nu a aşteptat să fie rugat şi i-a spus cu blândeţea a cărei adiere ne umple şi azi sufletele noastre de speranţă că dacă oamenii ne prăsesc, Domnul nu o face niciodată: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Apoi a pus mâinile Sale pe capul ei plecat poate şi a pocăinţă iar femeia, îndreptându-se pe dată a adus slava lui Dumnezeu. Şi-a găsit locul în armonia cosmică căci Domnul Iisus i-a redat bucuria de a putea să-şi arate recunoştinţa faţă de „Cel ce a făcut „rostirii cuvântului dătător de viaţă rostit de Cuvântul prin care toate s-au făcut. Întâlnim nesfârşita iubire a lui Dumnezeu al cărui Fiu s-a coborât pe pământ ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Ea care plecată la pământ nu se mai putea ruga, a cunoscut, dintr-o dată, bucuria de negrăit a rugăciunii şi slava adusă lui Dumnezeu a integrat-o demn în creaţia Sa: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Sale o vesteşte tăria”. Domnul Însuşi se coborâse la ea ca s-o înalţe şi întru împreună vorbirea cu El, „care pe toate cu înţelepciune le-a făcut”.
Statornic urându-L pe Hristos cu ură nedreaptă, fariseii a prins a vocifera şi, acoperindu-şi cu viclenie neputinţa, au făcut caz de „litera legii”. Laşi fiind, cum nu aveau îndrăzneala să spună lui Hristos direct, au găsit un ţap ispăşitor în mulţimea care îl înconjura la care s-a adresat cu glas răstit: Şase zile sunt când trebuie să se lucreze, aşadar în ele veniţi ca să vă vindecaţi dar nu în ziua sâmbetei”. Mai târziu, Sf. Bernard Claievaux observa că „acela citeşte corect Scripturile care converteşte cuvântul în faptă”. Mai aproape de noi, Sf. Nicolae Velimirovici observă cum, odată cu iubirea faţă de oameni se pierde şi conştiinţa adevărului, căci „dragostea şi adevărul sunt nedespărţite”. Cunoaşterea Adevărului, spune Hristos face omul liber şi numele acestui adevăr este Iubire de unde şi cunoscutul îndemn al Sf. Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă îndrepţi, să îndrepţi din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii…Dumnezeu nu ne opreşte a iubi…dar e vorba de a alege obiectul iubirii noastre. Ori, dacă noi putem alege este pentru că am fost iubiţi mai întâi….Căutaţi şi nu veţi găsi alt motiv decât acesta: El ne-a iubit mai întâi. Acela pe care Îl iubim ni s-a dat nouă şi El ne-a dat, în acelaşi timp, ceea ce face ca noi să-L iubim.”
Sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă
Hristos a înţeles prea bine că mustrările erau adresate Lui, i-a aflat pe „mai marii” vremelniciei şi i-a numit direct: „Făţarnicilor!”. Ne uimeşte contrastul dintre „Cel blând şi smerit cu inima” vorbeşte, de această dată, mustrător ca odinioară în templu când le-a spus cu acelaşi ton: „Scris este: Şi va fi casa Mea, casă de rugăciune, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari…” Apoi, în auzul tuturor, a întrebat retoric: „Fiecare dintre voi nu-şi dezleagă boul sau asinul de la iesle şi-l duce la adăpat?” Continuă spre luare aminte pentru toate veacurile: „Dar această fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, a legat-o Satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?” Hristos o numeşte fiică a lui Avraam, singurul om numit „prieten al lui Dumnezeu”, „tatăl celor care au credinţă”. Îi spune „fiică a lui Avraam” într-o trecere de la condiţia biologică la condiţia spirituală, fiindcă, prin credinţă, omul îşi converteşte condiţia biologică în duhovnicie. Mereu având în faţă întrebarea pe care Dumnezeu a pus-o lui Adam „unde eşti?”, omul caută să afle locul căderii ca un bun început al revenirii spre cele înalte.
Numindu-se „Domn al sâmbetei”, al zilei de odihnă, Hristos rosteşte şi arată că „sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbăta”. Toate minunile au făcute de Hristos au fost în zi de sâmbătă au culminat cu învierea lui Lazăr la patru zile după ce murise. De fapt, Hristos învaţă că nu este un timp anume pentru a face bine, un program prestabilit; binele se cere a fi făptuit când este necesar şi nu pentru „fală”, ci pentru a arăta concret unitatea dintre iubirea pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Într-o trecere în revistă a păcatelor dintr-o rugăciune de dinainte Sfintei Împărtăşanii se consideră păcate dacă binele pe care îl poţi face, nu-l faci. Nu e nevoie a fi cerut, el se impune de la sine şi nu oricum, ci dus până la capăt. De altfel, femeia gârbovă era cu adevărat o „fiică a lui Avraam” spune Sf. Nicolae Velimirovici nu doar prin sânge „ci şi după evlavie şi răbdare, coborâtoare din Avraam, mai credincioasă decât acest cap al sinagogii, care, ca toţi fruntaşii iudei, se trufea cu descendenţa din Avraam. Dar el era şi trădător faţă de Avraam, pe lângă această fiică a aceluia. Cum, atunci să nu primească ajutor? Cum să o împiedice ziua sâmbetei”.
Da, sâmbăta era zi de odihnă după cuviinţă, dar ne întrebăm: cum este odihna pentru cel bolnav, trudit de durere şi neputinţă? Odihna, adevărata odihnă, este după făptuirea binelui atunci când este nevoie şi în numele Domnului. Însuşi Domnul s-a „odihnit” la sfârşitul creaţiei, când a văzut că toate erau bune. Pentru farisei, mai marii deşertăciunii, legea nu mai era „lege” pentru mai marii deşertăciunii, ci un cuvânt între altele şi o formă de a domina pe semeni. Tot Sf. Nicolae Velimirovici scrie că: „legea în loc să fie călăuză pe cărarea vieţii, se prefăcea într-un leş pe care-l cărau cu ei…cenuşă stinsă într-un vas de aur la care se închinau cum se închinaseră strămoşii lor la viţelul de aur.” Se arătau astfel mai gârbovi decât femeia care căuta vindecare şi, „ochi având” erau mai orbi decât orbul din Ierihon. Au mers pe legea minimului efort, au apelat la ce era mai uşor – invocarea legii, nu respectarea ei. Despre unii ca ei, scria odinioară David; „cel ce face nedreptate şi pe sine se binecuvântează”.
Aşa fiind, „toţi cei care stăteau împotrivă se ruşinau; şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte săvârşite de El”. Se bucurau cei mulţi pentru că vedeau, ca şi în alte dăţi, biruinţa asupra răului. Ne bucurăm şi noi, cei ce ne lăsăm gârboviţi de „răutate zilei”. O facem cu osebire acum când ne pregătim sufletele să fie bune „gazde ai Naşterii lui Hristos” ca Domnul să ne reînnoiască puterea de a rămâne în credinţa tare spre a aduce slavă, după cuviinţă Naşterii lui Hristos. Prin prinosul faptelor bune să ne îndreptăm, noi cei gârboviţi de iubirea de sine, ca o datorie pentru că tot ce avem, de la Domnul avem; Lui să-i aducem de toate şi pentru toate şi, mai întâi, faptele bune cu care ne lucrăm asemănarea cu Părintele Luminilor, făcându-ne agoniseală de în ceruri, unde „moliile nu le mănâncă şi nici furii nu le pot lua”. S-o facem cu deplină recunoştinţă şi dragoste pentru toate pe care Domnul ni le-a dăruit. Să aducem mulţumire chiar şi suferinţa, nu pentru că s-a abătut asupra noastră, ci pentru că ne ajută să fim mai aproape de Dumnezeu. Să nu uităm că, aşa cum El ne-a iubit mai întâi, tot El a suferit şi şi-a dat viaţa ca noi să ne vindecăm de moarte. Cu cât ne apropiem sincer mai mult de Dumnezeu, suferinţa se transfigurează căci El însuşi a suferit pentru noi. Este suferinţa despre care Blaga scria că „întăreşte fiinţa întru fiinţă” şi că este „singura legătură între noi şi Tine”.
Se bucurau cei prezenţi aducând slavă lui Dumnezeu pentru că vedeau biruinţa adevărului asupra minciunii din care fariseii îşi făcuseră un mod de a trăi. Vedeau cu limpezime că „făţărnicia” este o boală a sufletului cu mult mai îngrozitoare decât orice „neputinţă” trupească. A spus Hristos; „Cuvântul vostru să fie da ce este da, şi nu ce este nu.” Şi un sfânt părinte spune că acolo unde bănuiala, teama, neîncrederea îşi face loc între oameni, iubirea fuge. Iubire nu vom afla nici făţărnicia aşa-ziselor „fapte bune” cu atât mai dăunătoare cu cât face din viclenie o formă de discreditare a adevăratelor valori. Şi iar suntem nevoiţi să ne întoarcem la înţelepciunea veacurilor trecut când oamenii se rugau lui Dumnezeu să-i ajute să facă „milostenie cuviincioasă”. Cu un simţ al nuanţelor mult mai dezvoltat, poporul din vechime vorbea de cele făcute „de ochii lumii”, astăzi vorbim de „imagine” şi sunt specialişti care pot s-o facă „profesional”. Searbăda respectarea „literei” legii îngemănată cu ignorarea spiritului său era, şi a rămas, o formă de „gârbovire”, cu mult mai vătămătoare decât aceea de care suferea femeia. „Gârbovirea” spirituală este semnul sigur al lipsei de pocăinţă fără de care îndreptarea rămâne un cuvânt şi nimic mai mult. Se ruga David „inimă curată şi duh drept înnoieşte în cele dinăuntru ale mele”.
Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să restaureze condiţia umană, aşezând-o pe o alt Logos – nu cel al cuvintelor, lesne de contrazis de altele, aşa cum ne invadează astăzi de abia mai putem deosebi adevărul de fals, binele de rău. Hristos ne-a dăruit o logica restauratoare a Iubirii, un nou mod de a trăi, odată cu lepădarea de sine, asumarea crucii proprii şi urmarea lui Hristos. Sâmbăta, zi a odihnei a fost înlocuită cu Dumineca, zi a Învierii şi spune Apostolul Ioan că „legea prin Moise a venit şi adevărul prin Iisus Hristos”. Pregătindu-ne pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului să conştientizăm că, aşa cum s-a spus „creştinismul nu este o afacere de duminică, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de a ajunge un stil de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat nouă Iisus.” Sf. Ignatie Teoforul, îndeamnă să facem astfel încât nu doar să ne numim, ci să fim creştini şi „îndreptându-ne” să fim vrednici a-L slăvi pe Dumnezeu pentru toate. Să fim mereu de veghe căci, scria Mircea Vulcănescu: „de când omul a auzit cuvântul lui Dumnezeu, diavolul a dobândit putere să-l întoarcă de la Dumnezeu” împingându-l a „se risipi în lucrurile moarte”. Drama omului de azi este una a libertăţii de a se pierde, de a nu se mai teme de „nimeni şi nimic” pentru ca, paradoxal, să se „teamă de nimeni şi nimic”. Avalanşa noului este înşelătoare, abia născute, speranţele mor şi „industria plăcerilor” ne înstrăinează cu o indiferenţă ucigătoare. O soluţie ne-a dat-o martirul de la Aiud: „lepădarea de această lume” şi s-o facă trăind în ea. Aşa a făcut şi el de ultimele cuvinte au fost, încredinţează cei care au fost în celulă, „să nu ne răzbunaţi”, Cât de greu este ne-o spune Însuşi Hristos care se şi roagă, ca odinioară pentru ucenici – să fim feriţi de vrăjmaşul care ne vrea despărţiţi de Dumnezeu şi aruncaţi în întunericul cel din afară. O putem face şi noi întărindu-ne în iubirea faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. Aşa ne putem ridica din gârbovirea proprie şi să înălţăm ochii la ceruri „de unde vine ajutorul”. Cu Vasile Voiculescu pregătindu-ne de marele praznic al Luminii să spunem: „Nimic nu mă-nspăimântă, că mor sau că viez…/Eşti Început în toate şi tuturor sfârşitul:/ De când m-am rupt de Tine nu mai încetez/ Cumplita mea cădere ce umple infinitul, / M-apropii tot de Tine pe cât mă depărtez.”
Elena Solunca Moise
