Din caierul veşniciei se toarce iarăşi vremea poveştilor care luminează lungile nopţi ale „vegherii”, când străbunii socoteau după rânduieli de ei ştiute că începe iarna. Căci mersul vremii nu e la întâmplare, după vorbe omeneşti, ci urmează o rânduială şi iarna începe cu o sărbătoare: praznicul Sf. Mare Ierarh Nicolae care dă povaţă prin veacuri că taina tinereţii fără bătrâneţe este bunătatea tăinuită ca grâul din pământul acoperit de albul zăpezii. Făptuirea binelui face ca, după cuvintele Sf. Ap. Pavel, în timp ce chipul din afară se trece, acela din interior se înnoieşte. Că aşa este o vedem în mai toate icoanele care-l înfăţişează pe Sf. Nicolae la vârsta înţelepciunii, aureolată cu iubirea de oameni pe care Dumnezeu ne-o arată ca izvorâtoare de veşnicie. Bătrânul ce străjuieşte iarna o face arătând cum să facem ca pecetea chipului Părintelui Ceresc să devină viaţă prin lucrarea asemănării cu Părintele luminilor. Sf. Ioan Damaschin desluşeşte acest „chip” îl avem cu toţii şi urmează ca fiecare să-l lucreze „după asemănare” înseamnă că el este „raţiunea virtuţii şi a faptelor noastre în armonie cu voia lui Dumnezeu”. În viaţa de zi cu zi, aceasta înseamnă aplecarea iubitoare spre cel de aproape aflat în nevoi, necazuri şi suferinţe de tot felul atât de răspândite în această „vale a plângerii”. Este o expresie desăvârşită a smereniei, după cum Dumnezeu s-a făcut pe Sine om ca el, fiul cel pierdut, să se îndumnezeiască. Darul cel mai preţios al Sf. Nicolae este pilda vieţii sale cum spune troparul: „ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate”. Aşa desluşim în numele compus din două cuvinte: Nike – zeiţa victoriei la greci; şi laos – popor. Este numele care consfinţeşte că biruinţa este a poporului pentru care făptuirea binelui e normă de viaţă. Bătrânul mereu tânăr arată cum bunătatea este adevărata biruitoare al lumii, după cuvintele lui Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea.” Şi îndemnul: „Fiţi buni cum Tatăl vostru cel ceresc bun este”. Cinstirea Sf. Nicolae a inspirat poveştile cu moş Crăciun care aduce daruri la copii…de toate vârstele, apărute în Olanda prin sec. XIX. Mai este numit „chip al blândeții” pe care Părintele Stăniloae o considera sprijin al răbdării şi uşă a iubirii.
Înainte de a fi poveste, Sf. Nicolae a fost un om asemenea nouă
Înainte de a fi poveste, Moş Nicolae a fost un om, asemenea fiecăruia dintre noi, trăitor pe vremea împăraţilor Diocliţian şi Maximilian vestiţi pentru cruzimea cu care prigoneau creştinii pe care-i condamnau la ani grei de temniţă şi, nu odată, la moarte. Împăratul Constantin cel Mare, prin edictul de la Milano din 313, a dat un statut egal tuturor religiilor şi a eliberat pe cei întemniţaţi. Între ei şi Sf. Nicolae care a plecat la Mira Lichiei. A fost un slujitor al lui Dumnezeu şi oamenilor de un devotament care convinge că, după cuvintele Mântuitorului, acela care vrea să fie întâiul între semeni să fie slujitor tuturor. Dar asta era pe vremea sfinţilor şi pentru asta secolul IV a fost numit secolul de aur al creştinismului. Veacul nostru este al „măririlor” de mucava, al mândriei butaforice care a sfârşit prin a ne împinge în derizoriu. Aşa rămâne în veac spre a nu uita chiar atunci (sau mai ales!)când obsesia „măririlor” capătă forme patologice. Între altele, de la Sf. Nicolae învăţăm unde este limita răbdării, dincolo de care se poate luneca pe nesimţite în acea cumplită „învoială la păcat”, mama a mai toate relele. A fost în anul 325, la Conciliul de la Niceea când Sf. Nicolae, când Sf. Nicolae, văzând încăpăţânarea diabolică a lui Arie,şi-a pierdut controlul şi l-a pălmuit spre surprinderea tuturor celor prezenţi. Împăratul a hotărât ca pentru gestul său Sfântul Ierarh să fie aruncat în temniţă, ceea ce s-a şi întâmplat pe dată. Sfântul s-a supus hotărârii conducătorului pământesc şi se spune că, în închisoare, Blândul Sfânt învăţa, sfătuia şi încuraja pe cei aflaţi după gratii. A fost însă dat de la Domnul ca mai multor ierarhi să le apară în vis Hristos împreună cu Maica Preacurată care îi restituia Sfântului însemnele arhiereşti. Eliberat, Sf. Nicolae a fost repus în demnitatea sa şi a păstorit comunitatea creştinilor până în anul 340, arătându-se pildă de bun păstor, care, după cuvântul lui Hristos şi-a pus sufletul pentru oile sale. Tot pildă este şi acum când secularizarea întinde capcane viclene, când alţi „Arie” vor să ne abată de la credinţa strămoşească invocând necesitatea „modernizării”, a „înnoirii” în pas cu vremurile. Or, Sf. Nicolae arată cu gravitate că religia creştină este una a Iubirii trăite, nu trâmbiţate în toate punctele cardinale; a credinţei ce dă Iubirii caratele lucrării îndumnezeitoare; a arcuirii înalte a speranţei. Cum să modernizezi învăţătura Celui care este şi va fi de-a pururi cu noi, îndemnând a-i urma nu pentru vremelnice privilegii şi măriri trecătoare? Hristos ne avertizează că în numele Adevărului: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. La vremea lui, şi Democrit învăţa că „mai bine este să suporţi o nedrepte decât s-o faci”.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul
Născut în Patra, într-o familie înstărită, Sf. Nicolae s-a arătat, încă din pruncie, cinstitor de Dumnezeu şi cu anii a sporit spor în credinţă, dragoste pentru Hristos şi semeni, în speranţa ca numai urmându-L, omul se poate arăta ca biruitor al răului. Hirotonit de unchiul său, episcopul Nicolae a continuat pe drumul îmbogăţirii duhovniceşti prin râvnitoare rugăciune, îmbogăţită prin post şi sporită prin faptele bune făcute în numele lui Dumnezeu. Când părinţii săi au plecat la Domnul, tânărul Nicolae a urmat îndemnul lui Hristos spre desăvârşire – şi-a vândut întreaga avere, a împărţit-o săracilor dedicându-şi în întregime viaţa lui Hristos. Bogăţie urma a-i fi bogăţia a faptelor bune cele fără de număr, făcute în taină, ascunse de ochii oamenilor dar ştiute de Dumnezeu şi în numele Său. Ştia prea bine că ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă şi ceea ce omul acoperă,descoperă Dumnezeu. Având în inimă învăţătura creştină, Sf. Nicolae nu voia să fie fală oamenilor ci bineplăcut lui Dumnezeu. Dintre toate, cea mai des amintită pentru puterea ei pilduitoare, este invocată povestea celor trei fete pe care tatăl lor, neavând le dea zestre, gândea la cele necuvenite. În întunericul tăinuit al nopţii, ierarhul milostiv le-a pus, în trei seri la rând, câte o pungă de galbeni ca să se poată mărita şi duce o viaţă cuviincioasă. Din acel timp s-a înfiripat tradiţia de a face daruri copiilor, spre bucurie şi bună învăţătură de viaţă a ascultării şi bunei făptuiri. Ceea ce dăruieşti nu poate fi luat de furi şi nici mâncat de molii sau distrus în oricărui fel cum se întâmplă cu ceea ce primeşti. Aşa se petrec faptele când milostenia nu e făcută spre deşartă laudă, sau cu gândind la cine ştie ce recompense, pentru că doar aşa se agoniseşte comoara nepieritoare din cer. Prin devălmăşia anilor îl auzim pe Hristos îndemnând a căuta mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Încă din copilărie, Sf. Nicolae a căutat „împărăţia cerurilor” care este „dreptate, bunătate şi bucurie în Duhul Sfânt”.
Dumnezeu l-a răsplătit cum numai El singur o face şi a dat celui ce s-a arătat rob al bunătăţii Sale darul facerii de minuni, căci minunat este Domnul „întru sfinţii Să”. L-a miluit pe cel care s-a arătat milostiv, în credinţa de nestrămutat că o face nu din ale sale ci din cele ale lui Dumnezeu din care trăim întru slava Sa. În Predica de pe Munte, Mântuitorul atrage atenţia pentru veacuri ”fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Mai mult, Hristos Însuşi spune că „milă voiesc, nu jertfă”. A mai fost dăruit şi cu o altă fericire: „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul”pentru că ea merge mereu dimpreună cu alte virtuţi ca iubirea, capacitatea de a ierta,răbdarea, jertfelnicia, bucuria de a face binele,convins că numai astfel urmăm lui Hristos. În Acatistul ce îi este dedicat ei se spune „chip al blândeţilor” pentru că a înţeles şi urmat e cuvinte ale Mântuitorului: „Învăţaţi-vă ă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre.” Sfinţii Părinţi învaţă că blândeţea este cel întâiul rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui şi se însoţeşte cu smerenia, virtute din care izvorăsc, ca dintr-un prea plin, toate celelalte ce aduc pace şi bună învoire.
Să nu lăsăm viaţa să ne alunge copilăria
În tradiţia noastră, Sf. Nicolae, cel cu plete ninse, numit Sân-Nicoară, este cinstit în mod deosebit şi a prilejuit mulţime de poveşti şi datini care dau mărturie despre suflet. Cum sărbătorirea lui e aproape de solstiţiu de iarnă, se spune că Sf. Nicolae are misiunea să nu lase soarele să treacă neobservat şi, astfel, pământul să se cufunde în întuneric. Bunii ne încredinţau că ar fi al doilea sfânt făcut de Tatăl ceresc şi că, împreună cu Sf. Vasile, Întâistătătorul Anului pot fi văzuţi când cerurile se deschid. Unii mai povestesc că ar fi fost corăbier şi, odată, când s-a pornit o furtună puternică a salvat de la înec numeroşi oameni. De atunci e considerat şi protector al corăbierilor şi al celor ce călătoresc pe ape. Din cele atât de multele poveşti şi datini, potrivite fiecărui loc şi oamenilor lui, transpare un singur înţeles – biruinţa binelui asupra răului şi a luminii asupra întunericului. O biruinţă care îi este dăruită omului care se recunoaşte a fi a lui Dumnezeu nu atât în vorbe, ci în fapte.
Sf. Nicolae este cu osebire iubitor şi ocrotitor al copilăriei şi copiilor, al începutului vieţii spre împlinirea ei în înviere. De aceea să nu lăsăm viaţa să ne alunge copilăria, vârstă ce poartă memoria raiului şi s-o păstrăm în suflet ca pe o candelă în a cărei lumină se înalţă sfios rugăciune: Înger, îngeraşul meu ce mi te-a dat Dumnezeu…Să ne curăţim bine ghetele căci drumul anului ce stă să vină este lung, întortocheat , cu piedici şi trebuie să fim pregătiţi. Faptul că pe Blândul Moş nu-l vedem dar îl aşteptăm cu speranţă foloseşte să facem din sufletul nostru un locaş al lui Dumnezeu, gata oricând să-L primească pe Împăratul tuturor. Să nu fim trişti că nu-L vedem, cum nu-L vedem nici pe Dumnezeu de la care avem „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. Nu-i vedem chipul cel din afară, dar vedem ceva mai de preţ – pe cel dinăuntru , al celui care face voia lui Dumnezeu aidoma atâtor sfinţi înfăţişându-se ca pildă iubitoare, ajutător de neînlocuit neobosit pentru că, aşa e: făptuirea binelui nu oboseşte sau, dacă o face, e cu mult mai mare bucuria de a fi împreună lucrător cu Dumnezeu. Să cultivăm cu grijă bucuria descoperirii darurilor ca mărturii ale iubirii celor din jur din care, împărtăşindu-ne s-o ducem mai departe spre toţi anii ce vin. Hai să uităm de tot şi toate, să dăm o raită prin lumea copilăriei unde Moş Nicolae ne aşteaptă şi să-i cântăm: Bucură-te Nicolae Sfinte/ Celor lipsiţi îndurător părinte/ Îndreptător de credinţă/ Ajutor la neputinţă/ Sfinte Nicolae, Sfinte Nicolae/ Tu eşti lumina văduvelor/ Apărătorul săracilor,/ Cuvioase îndurate,/ Înţelepte minunate/ Sfinte Nicolae, Sfinte Nicolae/ Mira Sfinte bine te cinsteşte/ Niceea te preamăreşte/La tot neamul te slăveşte,/ Sfinte Nicolae, Sfinte Nicolae”.
În satul în care „s-a născut veşnicia”, cum încredinţează Blaga, acum se făceau cetele de colindători care se pregăteau în taină în casa unuia dintre ei că să fie cât mai vrednici de sărbătoare. Nici colindele nu se cântau de-a valma, în cine ştie ce „festivaluri”, ci ca ritual, intrare în armonia cosmosului care a primit vestea minunată; a primit-o la timpul anume potrivit ca s-o facă o punte de înţelegere mărturisitoare între generaţii până la începutul evului nostru când s-a „născut Cel făr-de-nceput” pentru a ne da fără-sfârşirii veacului viitor.
Elena Solunca Moise
Ziaristi Online vă urează La Mulţi Ani!!!
Imagine: Mănăstirea Petru Vodă
Citiţi şi: Viaţa Sfîntului Nicolae
