Elena Solunca Moise
Roadele toamnei, câte şi cum sunt, au fost culese şi gospodarul le-a rânduit cu chibzuinţă, pregătindu-se pentru iarna ce stă să vină cu ale ei „nopţi ale vegherii”. Este tocmai timpul bine primit să ne rugăm cu luare aminte împreună cu David: „Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele,/ Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică”.
O aflăm urmând pe Hristos care spune axiomatic: „Nimeni nu poate să slujească la doi Domni odată, lui Dumnezeu şi lui mamona”. Ne priveşte pe toţi şi din toate timpurile, dar atunci o făcea pentru farisei care „se făceau drepţi în faţa oamenilor”, prefigurând imagologia vremurilor noastre. Hristos a rostit pentru totdeauna că Domnul cunoaşte inimile şi că tot „ceea ce înalt în ochii oamenilor, urâciune este în faţa lui Dumnezeu”. Demne de luare sunt aceste cuvinte astăzi când se cheltuiesc mai mulţi bani pentru „imagine” care să ascundă (sub preş!) realităţi indemne. Toate nu sunt decât variante ale unei teme care atrage atenţia asupra celor care recunosc pe Dumnezeu doar cu gura, dar se leapădă cu fapta. Mântuitorul a continuat, arătând diferenţa între cele spuse în „lege şi prooroci” şi radicala schimbare adusă de Vestea cea bună a venirii împărăţiei lui Dumnezeu care a schimbat istoria şi a chemat omul să fie copărtaş întru propria desăvârşire. Între cele două Legi există o continuitate pe care o ilustrează semnificativ proorocul Isaia , „evanghelistul Vechiului Testament”. Nevoia de a sluji lui Dumnezeu este în firea omului pentru că El ne-a făcut, ne poartă de grijă şi ne va judeca la sfârşitul veacurilor. Se întreba retoric David: „Unde mă voi duce de la faţa Ta şi de la Duhul Tău unde voi fugi?” Toţi ştim a „cui robi suntem” şi ne numim „drept măritori creştini”. Şi totuşi, criza se adânceşte, polarizarea societăţii ia proporţii îngrijorătoare, cei „mari” se lăfăiesc în tot chipul în „măririle” lor iar cei săraci abia o duc de azi pe mâine. Până şi diplomele universitare şi titlurile academice sunt supuse legilor pieţii iar tinerii buni părăsesc ţara. Pe scurt, indicatorii crizei sunt alarmanţi şi nu pot fi ocultaţi de optimismul „de serviciu” a celor plătiţi pentru asta. Ne grăbim să arătăm paiul din ochiul altuia ca să nu se vadă „bârna” din ochiul nostru folosind tehnologii sofisticate. E, totuşi, ca pe vremea lui David, care scria că „Se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face nedreptate pe sine se binecuvântează.” Nu e vorba de sărăcia venită din lene pe care poporul o taxa ferm: „lenea e cucoană mare care n-are de mâncare”; ne gândim în primul rând la sărăcia celor care trudesc pe un salariu de nimic sau nici nu au unde s-o facă. Un proverb spune că dacă vrei să dai de mâncare unui flămând, dă-i un bănuţ o singură dată, dacă vrei s-o faci pentru toată viaţa, învaţă-l să muncească. Se cuvine să subliniem, dintru început, vă bogăţia nu este în sine un păcat, cum nici sărăcia nu este, prin sine, o virtute. Ceea ce contează este cum se ajunge până aici şi ce se poate face pentru a căpăta deplinătatea umană, trudind pământul cum a spus Domnul Dumnezeu şi ridicând ochii la cer, de unde vine ajutorul.
Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este plină de învăţăminte pentru toţi, dar, după cum vedem, ele sunt prea fariseic teoretizate şi golite de sens în sforăitoare discursuri politicianiste, uitate chiar înainte de încetarea aplauzelor bine regizate de „specialişti”. Plângem de milă în faţa camerelor de luat vederi, promovăm cu asupra de măsură câte o facere de bine, „înălţându-ne pe noi” ca apoi, liniştiţi ne vedem de ale noastre însumate într-o criză omniprezentă. Îl şi vedem pe bogat, împodobit cu toate însemnele comorilor sale, la care se adaugă astăzi linguşirile celor din jur. Nu-i chiar atât de nou dacă ne amintim de „Istoria unei plăcinte” a lui Costache Negruzzi şi morala ei: „cu iaurt cu gogoşele, te făcu-şi vornic mişele”. Asta e probă concludentă de ceea ce odinioară „bunii noştri prea buni” considerau a fi „milostenie învăluită”, un păcat la fel de mare ca toate celelalte şi amendat ca atare.
Aşa se face că nu-i lipsea bogatului nimic din ce-şi poate dori un om a cărui singură preocupare este propriul sine în orizontul strâmt, aproape sufocant al celor prea pământeşti. Şi totuşi. Era lipsit de ceva esenţial care îi invalida existenţa de om purtând în adâncul inimii chipul lui Dumnezeu care l-a zidit cu mâinile Sale. Trăia în ceea ce părea a fi „rai pe pământ” neluând seama că adevăratul rai este în ceruri. Din bogăţia lui lipsea ceva esenţial – numele, identitatea care descifrează un destin de care bogatul despuiat, cum este cel care-şi ignoră chipul lui Dumnezeu a cărui asemănare trebuie să o lucreze. Bogatul nu are nume, identitatea era doar suma averilor sale. Acum, nu-i vorbă, că şi „numele” când este supraîncărcat de superlative de protocol e ca o tăcere vinovată ce încearcă zadarnic să-şi acopere goliciunea intelectuală şi mizeria morală. Bogatul din parabolă avea şi atâta tot; nimic mai mult; îşi petrecea zilele şi anii sub semnul cantităţii, după o inspirată expresie a lui Rene Guenon dar nu-şi trăia viaţa; pe-trecea, nu vieţuia. Sub acelaşi semn a trăit şi Iuda care l-a vândut cu treizeci de arginţi pe Hristos, Cel care e deasupra oricărei posibilităţi de măsură şi şi-a „plătit” sinuciderea. Bogatul o fi avut, desigur un nume, poate chiar vestit între oameni, dar fără nicio valoare pentru că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le da har”.
Nu suntem niciodată atât de săraci ca să nu avem ce dărui
Fără milostenie era asemănător unui orb care nici nu avea nicio ştire de săracul Lazăr, până într-atât de nevoiaş încât îl lingeau şi câinii. Lazăr, care desemnează un destin a lui „Dumnezeu ajută”, nu-i izgonea, poate îi era milă de ei şi le îngăduia împartă cu ei sărăcia. Căci aşa este: nu suntem niciodată atât de săraci încât să nu putem oferi şi Lazăr dăruia din sinele ros de sărăcie şi boală. Săracul Lazăr nu cerşea, nu se tânguia, nu acuza, nu se revolta, ci, demn fiind, aştepta tăcut bunătatea oamenilor din care să primească şi el ceva. O făcea încredinţat că Domnul îl va ajuta în cele din urmă. Şi a şi făcut-o, căci Dumnezeu mântuieşte pe cel care „rabdă până la sfârşit”. „Dumnezeu l-a ajutat” cu adevărat şi felul cum a făcut-o este folositor spre aducere aminte. E adevărat, nu a făcut-o atunci, pe dată, cum o facem noi, sărmani aflaţi sub vremi trecătoare. Milostiv fiind Domnul şi „îndelung răbdător” până şi pentru cei căzuţi în păcate i-a mai dat bogatului timp, o şansă ca să-şi amintească de porunca iubirii aproapelui ca pe sine. Un timp să se facă asemenea tâlharului celui drept care, după ce a recunoscut că e păcătos. s-a rugat: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta!
O întrebare pentru toţi şi pentru fiecare la care privindu-ne adâncul inimii să încercăm răspuns sincer: Oare pe noi înşine ne-am lăsa flămânzi, sau fără adăpost, sau fără haine? Cu osebire cei îmbrăcaţi în „haine strălucitoare”, înconjuraţi de fast şi urmaţi de o suită de linguşitori, ca, astfel, înălțându-se cât mai sus, să fie mai bine văzuţi? Cei care îndeamnă la dărnicie dar îşi strâng averi nedrepte şi nu dau nimic din a lor, dar cer şi, uneori fură din avuţia celor mulţi. Cei care fac „pomeni” ca să-şi adune capital de searbădă popularitate. Cei care „plâng” în tirade nesfârşite pe cei goi, dar sunt îmbrăcaţi ostentativ veştminte scumpe şi în dispreţul suveran nici nu-i văd pe cei goi? Mai mult, ca să nu fie deranjaţi au slugi care să le cureţe drumul şi să-l presare cu osanale, uneori doar înregistrate pe bandă magnetică. Sunt, fariseii vremurilor noi, actori jalnici în marele spectacol al derizoriului.
În copilărie, părinţii ne-au spus o poveste a lui Oscar Wilde despre prinţul fericit pe care ne simţim datori a o reaminti. Prinţul era, în fapt o statuie de aur împodobită cu sumedenie de pietre preţioase iar o rândunică lăcrimând îi aducea veşti de oameni nefericiţi, care primeau atât de puţin pentru munca lor încât nu puteau trăi de azi pe mâine. Prinţul a rugat-o pe rândunică să le ducă, pe rând, toate podoabele sale până a rămas o biată piatră, fără chip, doar cu o inimă de plumb. La rându-i, obosită, rânduneaua a căzut fără suflare le picioarele lui. Trecând pe acolo, primarul s-a înfuriat văzând oroarea care urâţea oraşul şi , ca să-l curăţească, de fapt să-şi adoarmă conştiinţa, a poruncit ca statuia să fie trimisă la topitorie. În nimicnicia sa, a ordonat ca în locul ei să fie ridicată una care să-l înfăţişeze în toată splendoarea sa găunoasă. La o vreme, Dumnezeu a trimis un înger să-i aducă două dintre lucrurile cele mai de preţ de pe pământ. Îngerul a adus inima de plumb a Prinţului fericit şi trupul fără viaţă al rândunicii. A zis Domnul: „Dreaptă alegere ai făcut! Rândunica va cânta de-a pururi în grădina paradisului, iar Prinţul Fericit mă va proslăvi în cetatea mea de aur.”
Cum nimic nu e nou sub soare, şi nici nu mai este vreo Americă care să fie „descoperită”, avem datoria de a aminti de cei dinainte pe a căror umeri ne ridicăm şi vedem mai departe. Vom începe cu Eclesiastul care scrie că nimic nu e mai bun ca „orice om să mănânce, să bea şi să se bucure de truda lui. Acesta este darul lui Dumnezeu.” Psalmistul spune că Dumnezeu „îl va salva pe săracul care strigă după ajutor, pe cel asuprit, pe cel neajutorat. El va avea milă de cei umiliţi şi va salva sufletele săracilor”. În altă parte citim „Cel sărac nu va fi totdeauna uitat şi speranţa celor smeriţi nu va pieri niciodată.” Şi, ca o concluzie: „Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi; bogăţia de ar curge, nu vă alipiţi inima de ea”.
Cum Hristos a spus că nu a venit să „distrugă legea ci s-o plinească”, pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr o arată cu prisosinţă. Bogăţia nu este nicicum incriminată şi să-l amintim pe vameş, care înţelegând mesajul creştin, a spus că jumătate din averea sa o dă săracilor. Apoi, bogate au fost şi familiile unora dintre Sfinţii Părinţi, dar şi ei le-a împărţit celor în nevoi. Tema nu este bogăţia în sine, ci milostivirea ca virtute care singură acoperă mulţime de păcate. Păcat este nemilostenia şi virtute răbdarea. Sfinţii Părinţi învaţă că viaţa pe pământ este caracterizată de trei trăsături care nu mai sunt în viaţa de apoi: mila, pe care bogatul nu a avut-o pentru sărac, dar a cerut-o – „Fie-ţi milă de mine”; rugăciunea ascultată şi pocăinţa. Scriind evreilor, apostolul neamurilor atrăgea atenţia: „luaţi seama fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeu cel viu”. Nu averea ne desparte de Dumnezeu, ci inima care nefiind „curată” pe care Ziditorul o va urgisi.
Egal pentru fiecare vine sfârşitul vieţii, iar Cel care acum ne dăruieşte marea Sa milă, atunci va judeca, ne va despărţi „ca oile de capre” spunând cu dreaptă dreptate: „gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat, flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi mi-aţi dat să beau; străin şi m-aţi primit; gol şi M-aţi îmbrăcat; bolnav şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Trecut-a vremea şi când a murit bogatul a fost înmormântat, redat pământului din care era făcut şi atât. A murit şi Lazăr şi sufletul a fost luat de îngeri şi dus în înalturi. Fiecare a primit cu dreptate după faptele lui.
Răbdare, milostenie, rugăciune – repere ale mântuirii
Fiecare a primit cu dreptate după faptele lui. În arşiţa infernului, suferind de sete cumplit, bogatul, „ridicându-şi ochii l-a văzut pe Lazăr” în sânul lui Avraam. Sf. Efrem Sirul tâlcuieşte că anume acolo „pentru că el (Avraam) îi iubea pe săraci și ca să aflăm că nu putem nădăjdui la iertarea de la sfârșitul veacurilor dacă roadele iertării nu pot fi văzute în noi pe acest pământ. Dacă Avraam, care a fost primitor cu străinii și a avut milă pentru Sodoma, bogatul nu a găsit în inima lui împietrită milă față de cel care a trecut pe lângă Lazăr fără să-l vadă. Ca să ne fie „îngăduit” a spera că nouă nu ne va fi asemenea, Domnul ne dă această pildă spre învăţătură. E adevărat, bogatul l-a recunoscut ca părinte Avraame, chemându-l iar Avraam l-a numit fiule, dar nu i-a putut fi de ajutor decât spunând: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr, asemenea, pe cele rele.
Uimeşte cum cel l care nu a arătat o clipă de milă ca şi cum nu ştia de existenţa ei, a cerut milă – l-a rugat ca Domnul să-l trimită pe Lazăr să-i aducă apa care să-i stâmpere chinul. Cum, vorba Eclesiastului, „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”. trecuse timpul milei. Acum era timpul judecăţii şi mila nu mai era cu putinţă – primise în viaţă şi nu dăruise nimic. Cu o umbră de iubire faţă de semeni, dar numai faţă de ai săi, bogatul l-a rugat să-l trimită pe Lazăr să le spună lor ce să facă pentru ca să nu ajungă în acest loc de chin. Până şi aici îşi păstra meteahna de stăpân care comandă unui slujitor. Stăpânii şi bogaţii lumii nu ştiu ce este rugămintea, ei doar poruncesc şi condamnă. Acum însă, judecata era făcută şi verdictul era definitiv. Avraam i-a amintit că „au pe Moise şi pe prooroci” pe care să-i asculte. Concluzia este tristă şi amărăciunea ei o simţim cu prisosinţă: cum nu au ascultat de Moise şi prooroci, nu ascultăm nici noi astăzi deşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignit fiind, a înviat a treia zi.
Părintele Cleopa sfătuieşte să adăugăm la răbdare milostenia şi o spunea în felul Sfinţiei sale: „Nu trebuie să dai vaca. Nu ţi-a cerut Dumnezeu vaca niciodată! Nici viţelul! Da o sticlă de lapte trebuie să dai! Şi încă un lucru frate Ioane: rugăciunea…Fără răbdare, fără milostenie şi fără rugăciune nu se poate mântui omul.” E un cerc al virtuţii, al puterii de a-L urma pe Hristos pe care nu o putem avea decât „lepădându-ne de sine”, luând crucea proprie şi urmând lui Hristos. S-o facem cu credinţă tare, deplină iubire şi speranţă neclintită.
Este cu adevărat o veste bună că atât cât suntem în viaţă şi ne bucurăm de darurile primite de la Dumnezeu avem marea şansă ca lucrând „asemănarea” să ne facem bogăţii în cer, „acolo unde nici molia nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” Să nu uităm un adevăr pe care îl putem constata în fiecare zi: „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Nu trebuie să ne asemănăm fariseilor care, dacă dădeau un bănuţ, o făceau spre văzul lumii întregi, căci Domnul „acoperă ceea ce omul descoperă şi descoperă ceea ce el acoperă”. Se cade să fim mai cu luare aminte nu atât la vorbele oamenilor, ci la judecata lui Dumnezeu, fiindcă în faţa Lui vom da socoteală de tot ce am făcut. În Evanghelia de azi se arată cu limpezimea zilei cele şase fapte de milostenie: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; străin am fost şi m-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. La acestea se adaugă faptele milosteniei sufleteşti făcute cu discreţie, cu gingăşie, cu înţelepciune ca să nu ne asemănăm cu acei „pricinuitori de sminteală” cum erau numiţi în rugăciunile „bunilor” noştri, înmulţindu-ne păcatele. Şi nici văzând păcatul să nu spunem nimic ascunzându-ne în spatele poruncii „să nu judeci pe altul”. E adevărat dar cu atenţie să nu cădem în altul nu mai puţin grav – „învoiala la păcat”. Depărtarea învăţăturile lor pline de sfântă înţelepciune ne-a dus pe drumul rătăcitor al crizei şi s-ar cuveni să ne rugăm: „Dă-mi vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere”. Asemenea rugăciuni ne fac solidari cu strămoşii într-o continuitate a lui „aici am fost ş-om fi” rostită în „limba vechilor cazanii”, în care ne regăseam rugându-ne: “Cu noi este Dumnezeu,/ Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu”.
Se spune cu îndreptăţire că milostenia şterge mulţime de păcate şi asta pentru că e o manifestare directă a iubirii, despre care Apostolul neamurilor spunea că rabdă îndelung, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. Dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. De căzut, au căzut întâii oameni neascultând cuvântul Ziditorului care pe toate le-a făcut şi le ţine potrivit voii Lui celei bune. Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer, s-a întrupat „de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. După ce, pentru mântuirea noastră s-a răstignit şi a înviat „s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”. Mai ştim că va veni din nou „să judece vii şi morţii” instituind Împărăţia Sa fără de sfârşit. Ne-a dat cuvintele dătătoare de viaţă că, „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt împreună cu ei”.
Nu sărăcia ne desparte de Dumnezeu, şi nici bogăţia, ci „inima rea”. Milostenia este aceea care, în chip desăvârşit, ne adună în numele Domnului cu genunchi plecat şi, simţindu-l cu inima, împreună cu îngerii înălţăm ruga: Slavă întru cei de sus, pe pământ pace întru oameni bună voire”.
Elena Solunca Moise
