Elena Solunca Moise
Unul dintre efectele colaterale al crizei contemporane, care, spun unii gânditori, că se va termina doar ca să înceapă o alta, este lipsa de modele pe care tinerii să le urmeze. La o cercetare mai atentă, am descoperi că o cauză este ritmul ameţitor al schimbărilor care mai că trec de puterea noastră de percepere. Asta generează şi o anume lipsă de cunoaştere şi învaţă Horaţiu că nu poţi dori ceea ce nu cunoşti. Apoi, însuşi conceptul de „model” a dispărut înlocuit cu „fan”, admirator entuziast al unei vedete care apare mai frecvent pe ecran. Doar trăim un timp al supremaţiei imaginii, de unde dictonul „dacă nu te vezi (în mass-media, fireşte) nu exişti”. Şi totuşi, modele există şi vor exista pentru că ele perpetuează un mod de a fi, nu sub jugul intereselor, ci sub vremurile ce curg spre veşnicie. Modele umane sunt sfinţii care, fiecare în felul lor, învaţă cum poţi fi „în lume”, fără a fi „din lume”, adică urmând lucrător voia lui Dumnezeu cum Fiul Lui a făcut-o, îndemnând a-i urma: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Între ei, mucenicii care L-au mărturisit pe Hristos cu viaţa lor şi care se roagă pentru noi, ne sunt alături ajutând la tot ce este bun pentru fiecare şi pentru toţi. Iată, astăzi cinstim anume pe Sf. Mare Mucenic Dimitrie, numit şi Izvorâtorul de mir. Cum „numele este destin”, el l-a împlinit pilduitor. Dumitru vine de la zeiţa Demeter care, la greci, era zeiţa agriculturii, ca pământ, leagăn al vieţii, din care suntem făcuţi şi în care ne întoarcem. Sf. Dumitru a făcut din acest pământ izvor binemirositor şi vindecător, dătător de pace., uleiul fiind considerat de Sf. Ioan Gură de Aur ca simbol al milostivirii. Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir este păstorul înţelept al toamnei cu bogăţia roadelor atât de folositoare în nopţile lungi ale vegherii, ale poveştilor ce ne urmăresc toată viaţa. Într-o simetrie desluşitoare, Sf. Dimitrie este sărbătorit la cam luni de la alt mare mucenic militar, Sf. Gheorghe, agricultor, lucrător al pământului şi, cu deosebire, harnic după proverbul „lucrul face sănătate, trândăvia doar păcate.
Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir s-a născut la Tesalonic, într-o familie cu bun renume, tatăl său fiind conducătorul cetăţii, animat de o credinţă puternică şi slujind tainic lui Hristos. Era pe vremea împăratului Diocliţian, cel mai acerb prigonitor al creştinilor dar el avea, în palatul său, o cameră cu icoane unde se închina ca în faţa unui altar. Cu credinţă curată şi puternică, aducea slavă lui Dumnezeu pentru toate, însă păstra în inimă durerea de a nu fi avut cine să-l moştenească. Împreună cu soţia se rugau neîncetat şi nu şi-au pierdut răbdarea care le-a şi fost răsplătită. Domnul le-a un fiu şi bucurie mare a cuprins cetatea, părinţii cinstind pe Dumnezeu pentru darul făcut au făcut masă mare la care a participat toţi cei care a dorit a le fi alături întru bucurie. La vremea cuvenită, tatăl l-a dus pe băiat în faţa icoanei zicând: Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu”. Aşa a început să-l deprindă în taina creştinismului şi să-l înveţe s-o deosebească de ereziile care bântuiau veacul. Tot în taină au chemat un preot să-l boteze pe tânăr în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. În faţa icoanelor, s-a închinat şi Dimitrie a înţeles de tânăr, cum puţini o fac sincer şi astăzi, că este cuviincios să dai cezarului ce este al său şi nimic mai mult, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. A crescut cu mintea şi a înnobilat duhovniceşte sporind în toată fapta cea bună şi urcând ca pe o scară a credinţei „din putere în putere”. Plecând la Domnul, părinţii i-au lăsat moştenire duhovnicească credinţa în Hristos şi una pământească destul de mare ca să trăiască fără griji.
Auzind cele petrecute, Maximilian l-a chemat pe tânărul Dimitrie, vestit prin înţelepciunea minţii şi vitejia în luptă, să vină pe locul tatălui său şi să „cureţe cetatea de toţi necuraţii, toţi cei care cheamă numele lui Hristos cel răstignit”. Tânărul a primit dregătoria împărătească şi, întors în cetate, a mărturisit tuturor numele lui Iisus Hristos, precum o făcuse cu ani în urmă Apostolul Pavel, care îi numea „slava şi bucuria noastră”. Înainte însă, şi-a încredinţat întreaga avere slujitorului său Lupu ca s-o împartă celor săraci zicând: „Împarte bogăţia cea pământească spre a o dobândi pe aceea cerească”. A urmat cuvintele lui Hristos care, dăruind porunca iubirii unuia faţă de altul, a adăugat: Dacă vă urăşte pe voi lumea, gândiţi-vă că M-a urât întâi pe Mine. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea… Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face din pricina numelui Meu, fiindcă nu ştiu pe Cel care M-a trimis pe Mine. Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi grăit lor, păcat nu ar avea; acum însă nu au cuvânt de îndreptăţire pentru păcatul lor. Cel care Mă urăşte pe Mine, şi pe Tatăl Meu urăşte.”
Biruitor într-un război purtat cu sciţii şi sarmaţii, împăratul s-a întors în cetate unde, după obişnuinţă, a făcut mare praznic după rânduielile păgâne şi aducând jertfe zeilor. A plecat după aceea spre Tesalonic. Între luptători se distinsese şi tânărul Dimitrie prin vitejia şi curajul său. Auzind, de venirea împăratului, tânărul a început a ţine post şi a înălţa rugăciuni, spunând slujitorului să credincios, Lup, să vândă toate câte avea şi să dea săracilor. Stând în rugăciune cerea lui Dumnezeu ca odinioară David: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Să-mi ajuţi mie grăbeşte-te. Tu eşti răbdarea mea, Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele”. Cum şi-a manifestat deschis credinţa, împăratul a poruncit să fie trimis în temniţă. Odată, stând şi rugându-se în celulă, a văzut o scorpie asupra căreia a făcut semnul Crucii şi a zis: „În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii peste toată puterea vrăjmaşului” şi a călcat peste ea. Stând în rugăciune neîntreruptă, Sfântul Dimitrie a fost vizitat de un înger care i-a arătat o cunună de lumină pe care i-a pus-o pe cap zicând: „Pace ţie pătimitorule a lui Hristos, Dimitrie. Îmbărbătează-te, întăreşte-te şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi.” Primind cununa, tânărul martir a rostit: „Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu.” O bucurie care preîntâmpina jertfa ca o binecuvântare, căci „nu este în moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine.”
S-a văzut cu prisosinţă ceva mai târziu, când împăratul a dat o petrecere la care, după obişnuinţă şi spre marea-i delectare păgână a organizat celebrele lupte. Cum în sadismul său nu cunoştea limite, dornic de sânge l-a pus pe tânărul Nestor, ucenic al Sf. Dimitrie, să se lupte cu vandalul Lie un uriaş de neînvins. Temător, Nestor s-a dus la Dimitrie care l-a binecuvântat însemnându-l cu semnul crucii şi îndemnându-l i-a zis: „Du-te că vei birui pe Lie mărturisind pe Hristos.” Mimând bunăvoinţa, împăratul i-a spus lui Nestor să aibă milă de tinereţea şi frumuseţea sa şi să renunţe, adăugând: „Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc numai nu te duce să te lupţi cu Lie că-ţi vei pierde viaţa”. Pentru un păgân avea dreptate lui păgânească, doar că el, cât era de împărat, nu ştia că tot ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. Aşa că, înfruntându-l, Nestor i-a spus:” Împărate, sărac nu sunt şi nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să lupt cu Lie şi să-l biruiesc.” După aceste cuvinte, s-a rugat cu putere: „Dumnezeul lui Dimitrie ajută-mi”, după care l-a ridicat pe Lie şi l-a aruncat pe vârfurile suliţelor punând sfârşit vieţii acestui monstru. S-a întristat împăratul, l-a chemat la sine pe Nestor l-a întrebat dacă a făcut cine ştie ce farmece sau a chemat în ajutor puteri doar de el ştiute. Nestor i-a răspuns cu demnitate mărturisitoare şi deplin pilduitoare: „Împărate, nu l-am biruit pe Lie cu farmece, ci am făcut-o cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu.” Cuvintele au avut darul de a-l scoate din minţi, câte le avea, pe împărat care turbat de furie a chemat slujitorii să-l scoată din cetate şi să-l decapiteze. Aşa s-a înmulţit cu încă un tânăr, căci avea ca douăzeci de ani, numărul mărturisitorilor lui Hristos, alăturându-se Biruitorului lumii.
Amărât peste măsură, împăratul nu-şi afla liniştea şi, aflând că Dimitrie este cel care i-a împărtăşit credinţa creştină a ordonat întemniţarea celui a primit să fie „urât pentru Hristos”. A aşezat deasupra a toate cele lumeşti iubirea pentru Hristos refuzând supunerea în faţa împăratului căruia i se potriveau de minune cuvintele Psalmistului: „Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”. Şi a zis împăratul întru nemernicia sa că aşa cum Lie şi Nestor au murit de suliţe, la fel să fie şi lui Dimitrie. Era în dimineaţa zilei de 26 octombrie când soldaţii au intrat în temniţă şi l-au găsit pe Marele Mucenic în rugăciune. Senin, şi-a ridicat mâna dreaptă sa să fie împuns cu suliţa ca Hristos pe care L-a urmat cu iubirea jertfelnică demnă de iubirea cu Mântuitorul ne-a iubit pe noi. Şi-a dat sufletul în mâinile Părintelui Ceresc iar trupul însângerat a rămas pe pământ înmiresmându-l cu sfinţenia sa. Dimpreună era slujitorul cel credincios care a luat haina înmuiată în sângele mucenicesc şi inelul. Avându-le, credinciosul slujitor făcea multe minuni reaprinzând furia lui Maximilian care s-a grăbit să ordone a-l prinde pe Lup şi a-i tăia capul, după cuvintele că acolo unde este stăpânul este şi sluga credincioasă.
Multe şi nenumărate minuni a făcut Sf. Dimitrie care s-a făcut izvor de mir vindecător şi mântuitor, minuni consemnate sau transmise prin viu grai, făcându-ne contemporani ai tinereţii lui fără bătrâneţe. Prin ele este împreună cu noi, după cuvântul Mântuitorului: „Cine crede în Mine, chiar de ar fi murit, va trăi”. Minuni face şi azi celor care se roagă cu credinţă. La toate, să adăugăm încă una: Sfinte Dimitrie arată-ne vrednici de sfinţia ta mărturisitoare, ca, astfel, căutând „mai întâi pe cele cereşti” să facem voia Tatălui Ceresc ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Atunci vom vedea sfârşitul crizei şi ne vom recunoaşte ca trăitori „pe un picior de plai, pe o gură de rai”.
Ca încheiere a sărbătorilor de toamnă, Sf. Dimitrie este celebrat datini şi obiceiuri, practicate şi azi dezvăluind o noimă ce leagă prisosul cu prinosul adus ca recunoştinţă Părintelui ceresc, „de toate şi pentru toate”. Unul dintre ele, probabil de origine precreştină, sunt „focurile de Sanmedru”, aprinse prin curţi şi pe dealuri peste care săreau copii şi tinerii: primii ca să fie sănătoşi, ceilalţi să se căsătorească, toamna fiind şi anotimpul nunţilor. Focurile au o menire purificatoare, apără de rău, alungând fiarele motiv pentru care cenuşa era presărată prin curţi şi grădini. Ca prinos, femeile împărţeau fructe – nuci, mere şi prune – şi covrigi celor care săreau peste foc. Se mai făceau dădeau fructe şi colaci în formă de cruce spre pomenirea celor adormiţi ca sărbătoarea să-i adune împreună în numele lui Dumnezeu. În acele vremuri, trecute o adevărată sărbătoare a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, Cel bun şi a-tot-milostiv; o sărbătoare a păcii şi bucuriei sfinte ce ne unea întru desăvârşirea la care Hristos ne îndeamnă: Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este. Multe şi nenumărate sunt chipurile desăvârşirii spre care e chemat omul iar mucenicia pe care Sf. Dimitrie o întruchipează pilduitor pentru menirea omului de a sfinţi locul dăruit de Dumnezeu.
Mulţi ani cu sănătate şi împliniri tuturor o celor care poartă numele Dumitru sau derivatele sale amintindu-ne că, dacă e adevărat că din pământ suntem făcuţi şi în el ne întoarcem, avem misiunea de a-l sfinţi după chipul şi asemănarea Celui care ne-a făcut dintr-o prisositoare iubire.
Elena Solunca Moise
