După ce a vorbit mulţimilor doritoare să audă cuvântul Vieţii, Hristos a urcat în corabie şi furtună mare s-a pornit îndată de toţi au fost cuprinşi de spaimă. Petru, cel mai în vârstă dintre ei, strigat: „Învăţătorule, scapă-ne că pierim”. Pe dată, Hristos a potolit furtuna iar ei se întrebau firesc: „Cine este acesta că şi valurile ascultă de El?” Pe Hristos îl ascultă întreaga zidire şi-L recunoaşte până şi diavolii, ce în nume poartă despărţirea de Dumnezeu, care „cred şi se cutremură”, se roagă. La drept zicând, e cumva firesc pentru că, înger de lumină fiind la început, diavolul l-a văzut pe Dumnezeu, dar a căzut în abisul întunericului din trufie. Ceea ce i-a adus pedeapsa a fost lipsa desăvârșită a pocăinţei. Şi Iuda, în care intrase vicleanul, a recunoscut că a greşit, dar nu s-a căit, făcându-se singur „fiu al pierzării”. Creaturi fiind, demonii ascultă de cuvântul Fiului Său, dialoghează cu El pentru că, spun Sfinţii Părinţi, îşi mai păstrează ceva din însuşirile îngerilor dintre care a căzut.
Acum, scrie apostolul-medic Luca, Mântuitorul, urcând în corabie, se îndrepta spre ţinutul Gherghesenilor, în faţa Galileei neamurilor, unde I-a ieşit în cale un demonizat strigând: „Ce ai cu mine, Iisus, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” Imaginea îi era înspăimântătoare, aproape era de nerecunoscut omul adevărat, căci „ era legat în lanţuri şi obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat în pustie”. Pustia este locul diavolului şi poporul nostru, când ceva e rău, o exprimă plastic în cuvintele „ducă-se pe pustie”. Paradoxal, pustia este şi locul unde petrec sfinţii, cei care primesc deschis lupta cu diavolii şi-i înving în numele Domnului Iisus Hristos. Între ei, străluceşte Sf. Antonie cel mare, „biruitorul războiului nevăzut” şi care învaţă ca „totdeauna să ai înaintea ochilor frica de Dumnezeu”. În pustie a fost ispitit şi Hristos de trei ori dând învăţătură pentru cât omul va fi sub vremi: „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti”. Bietul om demonizat nu mai avea însă conştiinţă de sine, acaparată fiind de vrăjmaşii ce-l voia despărţit pentru totdeauna de Dumnezeu. Nu întâmplător, Iisus a întrebat: Care îţi este numele? Întrebarea îşi are rostul ei, numele fiind definitoriu pentru om şi viaţa lui şi, semnificativ încât , romanii spuneau Noumen est omen”, numele este destin. Răspunsul nu a întârziat: „Leghiune. Căci demoni mulţi intraseră în el”. Cum vedem numele desemnează o cantitate sub a cărei domnie se află şi contemporaneitatea, după spusa lui Rene Guenon, care e temeiul crizei politice, sociale şi umane. Răspunsul, oricât ne-ar îngrozi, trebuie acceptat ca să avem un bun început în lupta cu răul din noi şi dintre noi. Să nu uităm însă că demonii nu intră în om fără voia lui şi nici dacă se apără cu numele Domnului, ci când îngăduim sau îi invocăm. Închinându-ne, o facem în numele „Tatălui şi nu ne poate fi împotrivă” cineva. Mai este nevoie ca şi noi să fim cu El, căci Domnul nu-şi impune voia, ci aşteaptă, mai întâi răspunsul omului. În Grădina Ghetsimani, Hristos s-a rugat: Părinte, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine acest pahar, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă.”
Recunoscând dumnezeirea lui Hristos, ştiindu-I prea bine puterea, demonii s-au rugat „să nu le poruncească să meargă în adânc”, de unde nu mai aveau cum să se întoarcă să-şi vâneze noi victime. Prinşi în voia demonilor, oamenii erau atât de cumpliţi încât nu mai locuiau în casă. Casa este un spaţiu al vieţii dăruit de Dumnezeu şi făcut de om ca adăpost pentru trup şi suflet. Demonizaţii nu-şi mai găseau loc în casă, între ai lor, ci în morminte, nişte despicături în stâncă, un fel de cripte în care era pus cel fără de viaţă. Întâmplarea este relatată de Matei şi Marcu care vorbesc de doi demonizaţi şi de Luca, medicul care vorbeşte doar de unul singur. Contradicţie? Sfinţii Părinţi descifrează aici lucrarea malefică a diavolului în desfăşurarea ei detaliată şi prescurtată. Cu o vădită obrăznicie, demonii întreabă inchizitorial: „Ce este nouă şi Ţie; Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” Altfel spus, de ce te legi de noi că nu Ţie ţi-am făcut vreun rău, pe ei îi stăpânim şi în ei locuim. Teama era de nesuportat încât au mers mai departe: „Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” Iată, îi cereau cumva să dea socoteală, ştiind ei prea bine că urmau a fi chinuiţi abia la sfârşitul veacului. Opusă cuminţeniei, obrăznicia, care se însoţeşte frecvent cu cel rău, nu prea recunoaşte limitele, le desfide căutând ca astfel să-şi ascundă nevolnicia, înfruntând bunul simţi şi inducând dezordinea.
Între credinţa cunoscătoare şi credinţă mântuitoare
Diavolii au, deci, credinţă în Dumnezeu şi se roagă, cum au şi cunoştinţa Lui de unde teama care îi cuprinde, una reală, teama de „Dumnezeu cel Viu”. Teama şi de chinurile iadului pe care le ştiu şi de care vor să se ţină departe. Nu-şi pot, nu au cum să-şi iasă din răutate, reproşând lui Hristos că a venit înainte de Judecata ce va să fie şi să-i pedepsească înainte de a ajunge la locul pedepsei. Psalmistul scris „Mulţi sunt cei din văzduh care se luptă cu mine”, ceea ce îndreptăţeşte să se vorbească despre „demoni ai văzduhului”. Cum Legiunea avea şase mii de soldaţi, înseamnă că erau tot atâţia diavoli care-l stăpâneau pe om, îi paralizase voinţa, obligându-l să facă voia lor. Şi totuşi, cu toate că erau atât de mulţi, se rugau de Hristos, conştienţi de mărginirea lor, căci răul este întotdeauna mărginit, are limite pe care nu are cum le forţa. Nu are cum pentru că, înger fiind la început, diavolul a fost împodobit cu daruri nestemate, dar „luceafărul care răsare dimineaţa” a căzut şi Isaia plângea: „Cum ai căzut din puterea ta, stea de dimineaţă?”
Căzut fiind, rămâne creaţie, supusă puterii divine şi pătrunşi de credinţa, demonii erau conştienţi că nu pot face nimic fără voia sau îngăduinţa lui Dumnezeu. Credinţa lor se opreşte la cunoaştere, este însă una cunoscătoare nu mântuitoare, rămânând cum scria Apostolul Iacob: „Şi demonii cred şi se cutremură”. Atât şi numai atât. Singură, credinţa cunoscătoare este nelucrătoare, de unde ideea că astfel, credinţa cunoscătoare şi iscoditoare nu mântuieşte pe nimeni. Ea nu rodeşte – nu poate! – pentru că nu este lucrătoare şi aşa devine numai prin iubire, cum încredinţează Apostolul Pavel. Iubirea curăţeşte credinţa şi o face cu adevărat mântuitoare. Părintele Teofil Părăianu explică: „Deci nici credinţa singură, nici iubirea singură, ci credinţa lucrătoare în iubire, credinţa care aduce iubire, credinţa care face să se desfăşoare în viaţa omului capacitatea iubitoare pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul omului. Deci orice om care vine în lumea aceasta, vine şi cu capacitatea de a iubi, cu putere iubitoare, cu facultatea de a iubi. Şi această putere iubitoare pe care a pus-o Dumnezeu în fiinţa omului trebuie disciplinată, trebuie dirijată, îndreptată şi trebuie întemeiată pe credinţă. Deci, credinţă şi iubire; iubire şi credinţă; credinţă lucrătoare în iubire, iubire izvorâtă din credinţă.” Or, demonii prin firea lor urăsc şi de aceea sunt pentru de-a pururi destinaţi focului mistuitor care este unul al absenţei iubirii. Chinurile iadului sunt provocate de absenţa iubirii şi învaţă Sf. Ap. Pavel, că fără iubire „nimic nu suntem”. De mântuit, se mântuiesc cei cu inima curată ca bătrânica singură dintr-un sat uitat de lume ,despre care vorbeşte Mircea Vulcănescu, şi care făcuse gropi în lutul cămăruţei sale rugându-se şi bătând mătănii.
Cum inteligenţa nu le lipseşte, diavolii au observat ceva mai departe o turmă „mare” de porci şi l-au rugat pe Hristos să-i trimită în ea. Evreii însă, se ştie, nu mănâncă nicicum carne de porc şi oricine s-ar putea întreba ce căutau acolo – poate pentru a fi vânduţi sau, de ce nu, chiar consumaţi. Oricum, porcii semnifică, în gradul cel mai înalt, mulţimea păcatelor de toate felurile, tot atâtea abateri de la calea cea dreaptă a învăţăturilor, deci o încălcare a Legii lui Moise pe care pretindeau că o ascultă. Păcatele, oricare ar fi ele, sunt inspirate de demoni şi era firesc să dorească a fi trimişi într-un animal spurcat, căci răul la rău trage şi păcatul, la păcat. Atunci, ei s-au aruncat în apă. Cât de minunat este Domnul care nu admite, pentru nimic în lume şi în nici un chip pierderea omului şi, mai degrabă a animalelor. Căci spune Însuşi că doreşte „ca tot omul să nu piară şi la conştiinţa adevărului să vină”, sau în altă parte, direct „toţi să se mântuiască”. Demonizaţii nu mai aveau nici puterea să se roage, într-atât era de cumplită lucrarea răului. Domnul Hristos i-a eliberat fără să i se ceară şi a făcut-o din iubire pentru om pe care a venit să-l elibereze de tirania răului în care singur s-a aşezat ca un damnat.
Mai departe, scrie Apostolul Luca, aflând de aşa mare minune, oamenii cetăţii au venit cu mic cu mare să vadă cele petrecute şi „frică mare îi cuprinsese”. Ce fel de frică? Cea care vine ca binecuvântare sau ca un blestem? Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, o teamă curată care şi rămâne în veacul veacului. Gadarenii nu trăiau o asemenea frică, ci, mai degrabă, de aceea despre care David scria: s-au „temut de frică acolo unde frică nu era”. Frica lor era una rea căci le-a întunecat minţile până acolo încât nici nu au fost în stare să se bucure de însănătoşirea unuia dintre ai lor, cu atât mai mult cu cât era şi un pericol real pentru toţi ca posibile victime.
Firesc ar fi fost ca, mai întâi, să se pocăiască căci prezenţa demonizatului putea fi ca o pedeapsă, apoi să fie recunoscători lui Hristos, care făcuse minunea, cerând să le fie iertate păcatele. Nimic din toate acestea! Gadarenii „l-au rugat” pe Hristos să plece din ţinutul lor, iar Mântuitorul i-a ascultat şi, fără să rostească un cuvânt s-a îndepărtat. Oare cum este să fii împreună cu Dumnezeu şi să-I ceri să plece? Oare nu facem şi noi asta când în loc de cuvenita recunoştinţă ne arătăm indiferenţi sau considerăm că binele este răsplată pentru presupuse „merite” şi ni-l asumăm ca de la sine? Alături de frica binecuvântată este şi una rea venită de la diavol şi în întregime străină gadarenilor. Noi să avem în minte însă frica serafimilor şi heruvimilor care umplu văzduhul cu glasul lor: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Lui.”
Nerecunoştinţa sau urma întunericului din noi
Dacă recunoştinţa este un dar prin care trăim bucuria de a fi cu Dumnezeu, lipsa ei este apropierea de bezna infernului pentru că arată o trufie fără seamăn. Mândria însingurează omul şi îl duce, mai curând sau mai apoi, în „întunericul cel mai dinafară”. Însetaţi de lumină, suntem datori a aduce mulţumire pentru toate şi în tot timpul, pentru faptul că existăm, că suntem conştienţi că Domnul ne-a făcut pe noi, nu noi, El ne-a scos din întunericul nefiinţei împodobindu-ne cu toate frumuseţile vieţii. Mai spune o rugăciune cum „ne priveghează în orice clipă, ne însoţeşte în necazuri, ne întâmpină nevoinţele”. Mulţumind Domului ieşim din orizontul biologicului ca să respirăm aerul înmiresmat al bucuriei adevărate de a fi cunună a creaţiei. Genadie Scholarios spune că însuşintru actul recunoştinţei în sine este un dar, întrebându-se ce bine şi-ar putea dori pe care Domnul să nu-l ştie mai înainte şi să-l plinească „chiar dacă eu tăgăduiesc binele meu”. Sf. Isac Sirul scrie că dacă mulţumeşti lui Dumnezeu pentru puţin îl faci „să-ţi facă şi mai mare bine”. Încet, încet descoperim cum porunca „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul şi din toată inima”, aduce lumină blândă în suflet dezvăluind splendorile lumii. Recunoştea plin de admiraţie Psalmistul „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”. Înţelepciunea este a iubirii ce l-a făcut pe Sf. Augustin să spună: Iubeşte şi fă ce vrei. Pilda desăvârşită pentru de-a pururi este Hristos care a vindecat de toate bolile şi a biruit moartea. La înmulţirea pâinilor, Hristos Însuşi a binecuvântat mai întâi şi abia apoi le-a frânt şi a dat apostolilor, care au împărţit-o mai departe de au săturat „cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii”. Gadarenii nu doar că nu au mulţumit după cuviinţă, ci mai mult, „l-au rugat să plece” să-şi poată continua îndeletnicirile cu mai mult spor scăpaţi de demonizaţii care puteau fi şi ca o mustrare de cuget. S-ar putea spune că au pus început procesului de secularizare, rămânând fără Fiul lui Dumnezeu care le făcuse atâta bine într-o cetate a nimănui. La rându-le, locuitorii rămâneau ca simple făpturi raţionale, lipsite de suflet, călători porniţi de niciunde spre nicăieri. Nişte zombi lipsiţi de noimă. Ne întoarcem la David şi întrebăm: „Pe cine am eu în afară de Tine? Şi afară de Tine ce am de dorit?” Răspunsul îl purtăm în inimă: „Lăuda-Te-voi doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale”. E aici o logică a binecuvântării pentru că lauda adusă lui Dumnezeu este spre îndreptarea căilor vieţii spre împărăţia cerurilor, spre dimpreună vieţuire cu Dumnezeu. Cum a potolit apele învolburate de furtună, aşa a dat linişte şi celor chinuiţi de demoni şi ne rămâne a pune în lucru cuvintele lui Vasile Voiculescu: „Nu mai dura palate celorlalţi,/ Ia din Iisus lumină ziditoare/ Un schit de duh în inimă-ţi să-I-nalţi.”
Elena Solunca Moise
Ilustraţie: Ziarul Lumina
