Elena Solunca Moise

„Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui” chema „glasul celui ce striga în pustie” vestind venirea Mântuitorului, „Biruitorul” acestei lumi şi dătătorul de pace pentru care e nevoie de  „milă şi nu jertfă”. Venind Hristos, a propovăduit învăţătura Sa pe care, urmând-o, ne putem bucura de viaţa veşnică, adică „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Din Evanghelia Sf. Ap. Matei aflăm că, ieşind din casă, Hristos a mers pe malul mării şi cum mulţime mare îl însoţea, s-a urcat într-o luntre şi s-a depărtat puţin de ţărm ca să poată fi auzit mai bine. Vorbea în pilde ca astfel „cei care au urechi de auzit, să audă”, pentru că, prea bine, poţi avea urechi fără să auzi şi cuvintele să treacă pe lângă ele ca o pală de vânt. Învaţă Sf. Ap. Pavel că „credinţa vine prin auz” şi acesta din „cuvântul lui Hristos”, Fiul lui Dumnezeu, „prin care toate s-au făcut”. „Urechile sunt pentru auzit” şi inima  pentru a primi şi înţelege cuvintele dătătoare de viaţă a Celui ce este însăşi Viaţa. Pilda aceasta este  cea mai „transparentă” am spune, dar „limpezimea” ei este a apei care acoperă înţelesuri de negrăit care aduc laolaltă mintea şi inima spre lucrare îndumnezeitoare. Dintru început, se impune atenţiei faptul că e vorba de semănat, de cultura câmpului (de  la latinescul „agri” care înseamnă câmp, adică pământ, cel din care Dumnezeu a făcut omul cu mâinile Sale şi peste care. În parabolă se vorbeşte doar de semănător şi de sămânţa Sa nu şi de pământ  care, înainte, trebuie pregătit, lucrat cu pricepere şi râvnă ca să poată da rodul dorit. Semănătorul este Hristos iar „sămânţa Sa” este cuvântul dătător de viaţă pe care Cuvântul „prin care toate s-au făcut” o împrăştie peste tot, ca să rodească în suflete, astfel încât „tot omul să se mântuiască şi la conştiinţa adevărului să ajungă”. Ca roadele să fie cele dorite mai este de trebuinţă ca şi pământul pe care este aruncată sămânţa să fie lucrat după cuviinţă. Recolta depinde, deopotrivă, de semănător ca şi de cel care lucrează pământul şi care trebuie să-l pregătească şi s-o facă cu pricepere şi vrednicie. Este o împreună lucrare a semănătorului cu plugarul astfel încât să fie „ gătite căile Domnului” şi ca drepte să-I fie  „cărările”.  Pregătirea sufletului este de datoria omului, el trebuie să caute a se cunoaşte pe sine ca pregătească „ogorul” sufletului, rupând buruienile până la rădăcină ca nu cumva să împiedice încolţirea seminţelor. Şi Socrate îndemna la „cunoaşterea de sine”, doar că făcea în orizontul lui „ştiu că nu ştiu nimic”. Mai târziu, Sf. Ap. Pavel constată că nu-i este dată omului o cunoaştere totală, că acum vedem doar în parte şi doar cândva „faţă către faţă”. Că aşa este o arată, între altele, parabola orbilor care vor să cunoască un elefant. Fiecare spune că elefantul este ceea ce a avut posibilitatea să pipăie – pielea groasă, urechile mari sau fildeşul – reducând întregul la ceea ce-i era lui accesibil simţului tactil.

Spre cunoaştere făptuitoare, Dumnezeu i-a dat omului poruncile, nu spre a se impune ca tiran ci de a-l ajuta să afle calea spre eliberare din mărginirea acelui „aici” în care a căzut din neascultare. Ascultarea făptuitoare a poruncilor este o cale de cunoaştere care duce la Dumnezeu, Cel care vrea ca fiecare om să ajungă a cunoaşte Adevărul care îl face liber. Cum o face cade în răspunderea fiecăruia şi această pildă este una despre responsabilitate omului pentru propria sa viaţă în vremelnicia şi veşnicia ei şi dărnicia lui Dumnezeu. El dă fiecăruia tot ceea ce îi este de trebuinţă ca „făcându-I voia” să sfinţească pământul. Se face însă aşa că, oricât de bună ar fi sămânţa, dacă ajunge în loc sterp nu poate da roadă aşteptată. Nu  tot pământul este la fel de bun şi de aceea sămânţa poate rămâne orfană de rodire dacă nu este lucrat cum se cuvine.

Pe când semănătorul semăna, într-un gest de dăruire, una dintre seminţe  a căzut pe drum, o alata, pe piatră; a treia a nimerit între buruieni şi ultima pe un pământul cel bun, aşa cum semănătorul voia să fel pentru că întreg pământul. Semănătorul voia ca sămânţa sa să rodească spre mântuirea omului, spre eliberarea de spectrul întunecat al morţii şi să primească haina de lumină a mântuirii. Inspirat dintr-o veche legendă românească, Blaga scria că odată pământul a fost străveziu, „s-a-nutunecat apoi lăuntric ca de o jale,/ de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu/ Aceasta a fost când o sălbatică risipă/ de frumuseţi prilej dădu pentru întâia oară/ păcatului să-şi facă pe sub arbori cale.” Prea bine se poate să fi fost aşa câtă vreme, privind chipurile oamenilor, vedem că unele sunt întunecate, toxice de te fac că te îndepărtezi cât mai repede într-un firesc reflex de apărare. Altele sunt  senine luminoase liniştite sau vesele dar bune de „pus pe rană”, vindecătoare.

Cuvântul lui Dumnezeu – sămânţa mântuirii noastre

Hristos a explicat pe îndelete ucenicilor şi nouă, celor de azi, că seminţele căzute pe drum sunt cei care aud cuvântul Lui, dar degrab diavolul vine şi le răpeşte. Cei care fac aşa îşi fac din suflet un fel de cale de „trecere liberă” şi între cei care o calcă e şi cel care vrea ca omul să nu se unească( diabolon) cu Domnul-Dumnezeu. Când intră sămânţa lui Dumnezeu, se strecoară viclean pe lângă ea şi diavolul, care o face imposibilă rodirea. Voirea cea rea este în firea diavolului şi, tocmai de aceea, omul trebuie să stea de veghe ca să-l alunge cât mai departe. Bătrânii noştri, în înţelepciunea lor, nu-i pronunţau nici numele ca nu care cumva să creadă că-i chemare. Dintre toate denumirile, „ucigă-l  toaca” este cea mai semnificativă fiindcă toaca vesteşte Sfânta Liturghie în care se face sfânta taină a Euharistiei şi alungă până şi urma vrăjmaşului.  Sf. Efrem Sirul scrie că „Aceasta este imaginea sufletului nerecunoscător, precum cel care a primit un singur talant și care a disprețuit bunătatea Celui care i l-a dat. Întrucât acest pământ întârzia să își primească sămânța, a devenit drum pentru cel rău. Astfel, Învățătorul nu a găsit nici un loc pentru a-l semăna, pentru a-i pătrunde duritatea și pentru a-și lăsa acolo sămânța. Domnul îl descrie pe cel rău sub chipul păsărilor care răpesc sămânța.” Pentru tentaţia de a învinovăţii pe diavol, Sf. Efrem Sirul adăuga „că diavolul nu ia cu forța învățătura din inimile noastre”; cuvântul rămâne la uşa sufletului ca bobul de grâu descoperit căci „.păsările nu ar fi putut săpa în pământ pentru a răpi sămânța ascunsă acolo”. Mai este şi pământul pietruit, adică sufletele care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi poate că-l primesc cu sinceră bucurie, dar cum nu pot prinde rădăcină de usucă. Asta până la vremea ispitirii, a încercării, când , biruiţi, se despart de Dumnezeu. Hristos Însuşi, ca Fiu al Omului,  a fost ispitit de trei ori şi ne-a dăruit un întreit sfat pentru ca, liberi fiind şi rămânând, să nu cădem în ispită: Nu numai cu pâine se va hrăni omul ci cu tot cuvântul care iese  din gura lui Dumnezeu; Să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău şi Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-i slujeşti. Sf. Efrem atrage atenţia că Dumnezeu îşi revarsă slava Sa peste tot, „duritatea pământului nu a fost semănată. Pământul acesta îi arată pe cei „care resping învăţătura Sa, asemenea celor care au spus „Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?” Unul dintre aceştia a fost apostolul Iuda, care a primit cuvântul dar la vreme de încercare l-a negat, şi L-a vândut cu treizeci de dinari pe Cel care nu poate fi preţuit cu nicio măsură omenească, fiind deasupra oricărei măsurători, dar dând măsură pentru tot şi toate.

Mai este şi sămânţa căzută între „buruieni”, care nu sunt decât  acele griji zilnice care macină timpul,  obosesc sufletul şi întunecă mintea. Entuziasmul iniţial se stinge ca un foc de paie la primele picături de ploaie de rămâne doar prea cenuşa pe care o spulberă vântul. Este „grija lumii” care scoate omul din rai, proiectându-l în orizontul a nenumărate preocupări care, mai devreme sau mai târziu îşi arată derizoriul intratabil. Dacă doar „auzim” fără să ascultăm lucrător gonind după cele lumeşti, nu ne preocupă s-o îngrijim, sămânţa se usucă, îşi pierde orice urmă de viaţă ţi e ca şi cum nu ar fi. Recunoaştem aici o anume indiferenţă motivată cu vicleşug fariseic de cele mai diferite argumente, care de care dorindu-se mai convingătoare, şi care se face vinovată de îndepărtarea omului de Dumnezeu. Uneori târziu, aproape prea târziu, ne întrebăm cum s-a făcut ca sămânţa dătătoare de viaţă să se usuce. La asta duce seceta din suflet, care îşi doreşte apa cum doreşte cerbul izvorul cel rece dintre stânci.

Rugăciunea sau plugăria inimii

În sfârşit, sămânţa care a căzut pe pământ bun, a prins rădăcină, a crescut şi a rodit. Doar o sămânţă a căzut pe loc bun, pe cel îngrijit cu răbdare perseverentă.  Evanghelistul Luca scrie că acest pământ bun este a celor care „cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Un astfel de om este asemeni cu acela despre care  Evanghelistul Matei spune:„Căci celui ce are i se va da, iar celui ce nu are, şi ce are i se va lua”, celebrul „efect Matei” de care se vorbeşte mereu mai mult până şi dezbaterile pe margine unor rezultate ale cercetării ştiinţifice.

Toate sunt spuse pentru cel care are „urechi să audă” ,  adică pe lângă  urechile trupeşti cu care auzim cele din lume, are şi urechi „duhovniceşti” prin care pătrunde credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, cum spunea Apostolul neamurilor. Şi Domnul Hristos vorbeşte şi astăzi fiecăruia, spune „Eu sunt Învierea şi Viaţa” şi îndeamnă să-i urmăm fiindcă, El „Biruitorul lumii” e cu noi în toată vremea. Dar noi cu cine semănăm? Întrebarea poate fi înţeleasă în registrul dramatic al vieţii de fiecare zi în care ne considerăm a fi vrednici să ne numim „drept măritori creştini”. Aici e întrebarea crucială, căci , nu odată, în timp ce cu vorbele ne numim creştini, cu faptele ne lepădăm de această demnitate cu care ne-a împodobit Iubitorul de oameni. Oare câţi dintre noi sunt între cei care „auzind, nu aud”, vorbind „spun lucruri fără de-nţeles” căci nu au temeiul faptei. Ori realitatea o ştim. De crezut, ştim prea bine, cred şi diavolii şi se cutremură şi roagă. Diavolul L-a recunoscut, numit şi s-a rugat: „Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu?” Iar noi, cum ne putem spune „Doamne şi Stăpâne al vieţii mele”, să ne recunoaştem  ai lui Dumnezeu când cu faptele ne lepădăm de Hristos.  Dacă recunoaştem că Domnul este Dumnezeul nostru îi datorăm ascultare, să dăm credinţei caratele făptuirii cinstite, prea bine ştiind că:   Nu tot cel ce îmi zice Mie: „Doamne! Doamne!” va intra întru împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Care este în ceruri. Rugăciunea, această plugărie a inimii, „organul transcendenţei” se arată cu osebire de neînlocuit pentru că ne păstrează în comuniune cu Dumnezeu, cu Sf. Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, cu toţi îngerii şi sfinţii.  Deplinătatea rugăciunii este fapta bună care este spre slava lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni şi spre eliberarea noastră de întunericul morţii. Întru comuniune sfântă să spunem cu Vasile Voiculescu: ”Străbaţi genuni, la Domnul te sui/ Şi de-L atingi, te-ntorci îndată/ Înapoi la  cei ce te-au trimis, încărcată/ De toate bogăţiile milelor Lui.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online