Elena Solunca Moise
În veac, cuvintele Mântuitorului îndeamnă: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Cuvintele ne trezesc parcă din „nesimţirea cea împietrită” a obişnuinţelor şi cheamă la un destin în care ne recunoaştem a fi făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Cum s-o facem? Ce este sinele la care trebuie să renunţăm? Şi Pentru ce s-o facem? O aflăm în prima pescuirea minunată relatată de Apostolul Luca şi o înţelegem deplin cu cea de a doua din Evanghelia Apostolului Ioan, care o împlineşte întru înţelesuri.
Era la Marea Galileei sau a Tiberiadei, prima denumire venind de la numele provinciei, „ţinutul neamurilor”, adică al păgânilor; a doua de la malul de vest numit la început Ghenizaret. Este un lac cu apă dulce, situat la cel mai coborât nivel faţă de pe pământ şi foarte bogat în peşte. Pe malul lui stătea Hristos când a văzut două corăbii lângă ţărm şi pe pescari care spălau mrejele. Să urmăm firul întâmplărilor căci fiecare poartă o bogată încărcătură de semnificaţii pentru ceea ce însemnă „sinele” de care trebuie să ne lepădăm şi pentru ce s-o facem. Mântuitorul a intrat în corabia în care era Simon, spunând s-o depărteze de ţărm, atât cât să poată vorbi mai bine mulţimilor care îl urmau. Nu ştim ce anume a cuvântat Hristos ca Învăţător al oamenilor, dar cum era după cele trei ispitiri, foarte credibil e că învăţa despre ceea ce însemnă „Domnului, Dumnezeului Tău să i Te închini, şi doar Lui Unuia singur să-i slujeşti.”
Învăţătorule, la porunca Ta voi arunca mrejele
Simon, pescar cu multă experienţă care până atunci ucenic al lui Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinţei ca început de drum spre împărăţia cerurilor, i-a spus cuviincios: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mrejele.” S-ar fi putut, prea bine ca Simon, ca ucenic al Sf. Ioan Botezătorul a fost la Iordan când a fost botezat Hristos, şi cerurile s-au deschis iar Duhul Sfânt s-a odihnit deasupra capului Său iar glasul Tatălui a rostit: „Acesta este Fiul Meu Multiubit întru care bine am voit.” O spune în cea de a doua Epistolă:”Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt.” În paideea mântuirii, pocăinţe nefăţarnice îi urmează ascultarea, cum recunoaşterea greşelilor anticipează îndreptarea, în absenţa căreia nu ar avea nici un sens. Pocăinţa adevărată, departe de a dezvălui o precaritate, denotă un plus de conştiinţă despre valoarea sinelui şi posibilităţile sale. De aceea, îndreptarea reală, sau depăşirea, fără pocăinţă e practic imposibilă reuşind doar să adauge rătăcirilor, altele într-un exerciţiu absurd. După ea, ascultarea duce mai departe, dacă şi numai dacă, este faţă de un Învăţător adevărat, adică trimis de Dumnezeu şi nu un fariseu de ocazie ce idolatrizează forma golind-o de conţinut.
Smerenia lui Petru i-a deschis calea cunoaşterii de sine, căci doar ascultând pe Hristos, „mânând mai adânc” în cercetarea sufletului nostru vom afla nenumărate posibilităţi de mântuire. Sf. Ioan Gură de Aur învaţă că doar El poate face „din noroi un bob de mărgăritar” iar dintr-un „fiu al gheenei un fiu al împărăţiei cereşti”. Ascultarea nu este, cum s-ar crede o robie, ci o cale reală de eliberare de întuneric, cum Petru, ascultând pe Hristos, a avut rod atât de bogat cât să-i dea măsura păcatelor de care s-a înspăimântat. Mai de preţ însă este faptul că el a conştientizat că doar „lepădându-se de sine”şi renunţând la tot ce îl lega de lume – casă, familie, puţinul pe care, poate, îl avea – poate dobândi „împărăţia cerurilor”. Pocăinţă şi ascultare, împreună poartă pe o cale care s-a dovedit a fi Adevăr şi Viaţă; pocăinţă ca eliberare şi ascultarea ca împlinire a omului, singura fiinţă chemată să sfinţească pe pământ numele lui Dumnezeu aşa cum îngerii o fac în ceruri.
A aruncat mrejele şi bogăţia peştelui prins l-a înspăimântat pe întâiul chemat atât de tare încât şi-a simţit nevrednicia şi nici nu a avut puterea să mulţumească după cuviinţă. Cuvintele rostite de el sună mai degrabă a refuz: „Ieşi de la mine Doamne că sunt om păcătos”. Cum poţi să spui celui ce tocmai a făcut o minune asemenea cuvinte uluitoare? Cum adică „Ieşi de la mine”? Recunoştea în felul său simplu că prin minune, Hristos ajunsese în suflet, locaş al „sinelui” ca Lumină cum o mărturisesc cuvintele ce urmează: „că sunt om păcătos”. Şi asta era deasupra oricărei mulţumiri obişnuite, atingând paradoxul. Ne amintim că şi sutaşul a cărui slugă a fost vindecată de Mântuitor a spus: Nu sunt vrednic Doamne să intri sub acoperământul meu. Pentru omul contemporan, caracterizat de mulţi gânditori prin lăcomie şi mândrie, este de neconceput şi arată cât de mari sunt ravagiile secularizării. Se cultivă intens o mândrie stearpă ce ascunde fragilitate, vulnerabilitate şi o teamă abia disimulată.
De la „Învăţătorule” la „Doamne”
Revenind, observăm ca la început Petru i-a spus lui Hristos „Învăţătorule” recunoscându-l ca unul care ştie Legea şi o face cunoscută spre respectarea ei de tot poporul. După minune, Petru spune: „Ieşi de la mine Doamne”, recunoscându-L ca Dumnezeu fiindcă doar la El se fac posibile toate care omului nu-i sunt cu putinţă. Ca Învăţător, i-a ascultat cuvântul; ca Domn L-a urmat, făcându-se ucenic şi apoi apostol. În cuvintele întâiului chemat este redat, cum s-a afirmat adesea, un adevăr fundamental: fără Dumnezeu, omul nu reuşeşte să facă nimic în munca lui. De aici unde adagio-ul „Nihil sine Deo”, expresie folosită la început de Lucretius şi împlinită ca sens mult mai târziu Hegel care scrie:”de la nimic, prin nimic, spre nimic”. Nu-i vorbă, de trăit, putem trăi dacă viaţă poate fi numită trecerea prin timp fără noimă, fără o rânduială care să-i surprindă rostul şi să-i dea sens. Singur, în noaptea necunoştinţei, omul ar rămâne străin şi de sine, dacă Domnul în marea-i iubire nu i-ar purta de grijă. Se cuvine să-L ascultăm pe Domnu fiindcă „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”, cuvântul Său fiind „cu putere multă” – putere ziditoare, proniatoare şi milostivă. Spune Sf. Teofan Zăvorâtul să nu ne străduim în deşert contând pe puterile noastre. Străbunii noştri ziceau aproape la tot pasul ca rugă: „dacă asta e voia lui Dumnezeu”, facă-se, sau simplu, „facă-se voia Domnului”, sau „aşa a vrut Dumnezeu”. A făcut ascultare Petru, îndemnându-i şi pe cei dimpreună cu el şi minunea nu a întârziat: „au prins mulţime de peşti, încât li se rupeau mrejele”. Deci au făcut semn tovarăşilor, „care erau în cealaltă corabie ca să vină să-i ajute”. În faţa minunii nu putem rămâne singuri, avem nevoie de semeni cu care să ne însoţim a mărturisire. Au venit şi au umplut cu peşte ambele corăbii „încât erau gata să se scufunde”. Nu avem deci nici un temei a crede şi spera că singuri, cu propriile forţe, putem întreprinde ceva spre reuşită. Limpede o spunea David: „De n-ar zidi Domnul casa, / în zadar s-ar osteni ziditorii,/ De n-ar păzi Domnul cetatea,/ zadarnic ar veghe-o paznicul”. Nu înseamnă a lăsat totul pe seama lui Dumnezeu, nici pe departe, ci „a nu face nimic fără Dumnezeu”. Dar cu Domnul tot ceea ce e cu neputinţă – cum a fost şi pescuirea lui Petru – este posibil până dincolo de prisos.
„Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos”
Cutremurat, fără a fi în stare nici să mulţumească, Petru a căzut la picioarele lui Hristos, rugându-se: „Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos.” Conştientizarea aproape dramatică a păcatelor şi mărturisirea lor deschisă pune început bun uceniciei şi apostolatului lui Petru. La început a spus „Învăţător”, om cu ştiinţă multă şi putere pe potrivă. Minune era, adică lucrare dumnezeiască deoarece doar la Dumnezeu este posibil tot ceea ce omului îi este cu neputinţă. Acum şi-a dat seama că era mai mult decât Învăţător, era Însuşi Domnul şi s-a pocăit, el, ucenicul Înaintemergătorului care arăta drumul spre împărăţia cerurilor. Oare de câte ori ar trebui să rostim şi noi aceste cuvinte, amintindu-ne îndată de altele spre completare ziditoare, atunci când mulţimile s-au îndepărtat după înmulţirea pâinilor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” Mai aflăm în cuvintele lui Petru recunoaşterea unui adevăr pe care îl ignorăm sporindu-ne precaritatea. Anume că datorită păcatelor noastre ni se împuţinează puterea de a gândi şi făptui. De aceea sfătuieşte, punându-ne la îndemână o adevărată scară a valorilor creştine: „puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră la fapta bună; iar la fapta bună, cunoştinţa/ La cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească/iar la iubirea frăţească, dragoste.”
Să amintim că, mai înainte de Petru, Hristos a fost cunoscut de Andrei, fratele său mai mic care îi spune: „L-am aflat pe Mesia!” L-am aflat, pentru că pe El, Mesia îl căutam, spre El tânjeşte sufletul omului uneori fără să conştientizeze, aflându-se El în adâncul cel mai din urmă al fiinţei noastre. Hristos Însuşi ne vine întru întâmpinare cu cuvântul şi fapta; cuvântul spre zidire, fapta spre dăinuire. Îndoiala iniţială a lui Petru este, în acest fel, anulată total şi lasă un loc în care se pot arăta roadele pocăinţei. Din scrierile apocrife ale Sf. Andrei reţinem înflăcărarea cuvintelor care au adus la credinţa creştină pe strămoşii noştri: „Nu suntem ai vremii, astfel încât să ne dizolvăm în timp…Suntem ai Binelui prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău, ai Celui drept prin care am îndepărtat toată nedreptatea…ai Celui ce dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie.” Acum, cuvintele se împlinesc în fapte ce depăşesc firea arătând prin ele pe Ziditorul şi Făcătorul a toate câte sunt şi de care ascultă întreaga făptură. Cutremurarea lui Petru a fost atât de puternică încât a depăşit şi recunoştinţa pe care o mărturiseşte implicit. „Ieşi de la mine Doamne că sunt păcătos.” Adică, „ieşi Doamne” de la mine că nu sunt vrednic de nimic nici măcar să-ţi mulţumesc cum se cuvine şi, învaţă o rugăciune, că a mulţumi este un dar al lui Dumnezeu, poate cel care le încununează pe toate. Există un singur fel de a mulţumi: a face voia Domnului pentru care Cel care este Iubire ne dăruieşte tot ce este necesar, râmând ca noi să dorim a o face. Vom vedea astfel că nu este dorinţă mai demnă pentru om decât ca propria-i voie să fie una cu a Domnului într-o împreună lucrare a eliberării din temniţa vremelniciei.
Înţelepciunea are la un capăt frica şi la celălalt iubirea
Hristos spune lui Petru cuvintele emblematice pentru misiunea Sa: „Nu te teme”, adăugând că îl va face „pescar de oameni”. Până la Hristos se ştia şi afirma că „teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” şi mai spunea Psalmistul că este„este curată şi ţine pe vecie”, că „în veac este mila Lui”. Mai mult, „Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în El” pentru că din teamă se iveşte speranţa, una dintre cele trei virtuţi creştine, care dimpreună cu credinţa şi iubirea formează o unitate ziditoare de destin şi istorie. Teama duce la respectarea poruncilor deschizând generos calea mântuirii. Sf. Isac Sirul spune că „frica de Dumnezeu este temelia tuturor faptelor bune” pe care suntem datori a le dărui a recunoştinţă pentru ceea ce Domnul ne-a dat. Mai spune Sfântul Isac că „înţelepciunea are la un capăt teama şi la celălalt iubirea”. Să ne amintim că, mai târziu,de frică, Petru s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul dar s-a căit tot de atâtea ori iar Hristos a făcut cu el un întreit legământ al iubirii pe care s-o arate în păstorire: „Paște oile Mele”. Din pescar cum era, Petru s-a făcut păstor; ca pescar atrăgea peştii iar ca păstor şi-a purtat ucenicii pe urmele lui Hristos, care ne îndeamnă: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lume!” Biruinţa asupra lumii păcatului urmează sârguinţei de a fi „urmaş al lui Hristos”.
La cea de a doua pescuire minunată, când Petru, cel mai mare între ucenici, L-a întrebat pe Mântuitor ca se va întâmpla cu Ioan, cel mai mic dintre ei, lăsându-l să creadă că nu-i este dat nici ucenicilor a şti viitorul, Hristos spune lui şi nouă că asta nu-i este dat a şti omului, căruia îi rămâne deschis drumul biruinţei şi îndemnul: „Tu urmează Mie.” Oare ce altceva mai înălţător am putea înţelege prin celebrul imperativ categoric pe care Kant îl aşeza la temeiul moralei: „acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală.”? E poate un vis, dar dintre acelea pe care Blaga le considera a fi „mai verosimil decât adevărul”…cel al vremurilor sub care simţim cum ne sufocăm.
Elena Solunca Moise
Sursa: Ziaristi Online
Reproducere Icoana Mântuitorului: Sf. Dionisie Areopagitul – Despre frumosul absolut
