Într-un timp al pragmatismului şi individualismului cum este cel pe care îl trăim, când ne lăudăm cu asupra de măsură cu ce „avem” – de la bunuri materiale, la funcţii sau titluri ştiinţifice – cuvintele Sf. Ap. Pavel sună a sfidare: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.” E greu, e foarte greu şi nu întâmplător s-a spus că ortodoxia este imposibilă. Aşa pare a fi numai că adevărul acestor cuvinte  vizează doar pe cel fără credinţă sau o credinţă împuţinată, nu însă pentru cel care desconsideră cuvintele Mântuitorului după care la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, cu osebire cele care îi sunt dincolo de puterea omului. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, fiindcă El este Iubire  din care iradiază Lumina lumii care  este Hristos. Hristos îndeamnă: Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Calea desăvârşirii este o cale Crucii pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu spre înveşnicirea omului şi a creaţiei peste care a fost pus ca stăpân dintru zorii vieţuirii sale. Semnificativ, Rene Guenon numea Crucea simbol al totalităţii lumii. Omorând moartea prin înviere, desăvârşirea la care ne cheamă Hristos nu este anularea suferinţei şi morţii, ci cu mult mai mult, este depăşirea ei întru nemărginire. Trăitor în veacul al XIV, Nicolae Cabasila considera că suferinţa şi moartea nu sunt un blestem în calitatea lor de consecinţe ale păcatului, ci mijloace ca omul să nu se alipească nesocotit  de această lume.  În „Mortua est” se întreba Eminescu:”Şi-apoi cine ştie ce este mai bine/ A fi sau a nu fie…dar ştie bine/ Că ceea ce nu e, nu simte dureri/Şi multe dureri-s, puţine plăceri.”  Părintele Stăniloae scrie că „numai în singur Hristos suferinţa şi moartea au putut fi folosite deplin ca mijloace ale eliberării omului de sub stăpânirea păcatului şi de biruinţă asupra lor înşişi.” De aceea, Înviind, Hristos spune „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, asigurând că este cu noi „până la sfârşitul veacului”. Aceasta este puterea jertfei Celui ce „singur este fără de păcat, puternic a ierta păcatele”, primind a muri pe Cruce făcând din cel care crede în El să se împărtăşească din veşnicia vieţii. Dar omul? Cert, nu putem sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi Mamona. Cum să slujeşti lui Dumnezeu, când Însuşi Fiul Lui a venit „să slujească, nu să i se slujească”? Iubind pe cel pe care El l-a iubit până la jertfă, pe cel asemenea nouă dar aflat în nevoi şi necazuri, bolnav sau neputincios,  flămând sau însetat, neştiutor sau rătăcit. Mai învăţa Părintele Stăniloae că „cel mai bun teolog nu este cel care a descoperit Totul, căci închisoarea în care ne aflăm nu primeşte Totul, ci acela care şi l-a imaginat mai mult ca altul şi a adunat în sine mai mult chipul adevărului…”

 Crucea – putere a lui Dumnezeu

Părintele Stăniloae mai atrăgea atenţia că prin păcat, omul nu e condamnat iremediabil, definitiv, că lumea, acel „aici”, nu este ultima realitate şi că îşi recapătă plenitudinea prin Dumnezeu. Crucea lui Hristos are aceste două efecte: postulează că această lume nu e ultima realitate, ci „penultima” şi e direct dependentă de Dumnezeu  prin aceasta făcându-se izvor, fiind, după spusa Sf. Ap. Pavel, „puterea lui Dumnezeu”.  El este biruitor deplin al morţii mai întâi pentru că o acceptă, apoi  o suportă, că rabdă toate numai pentru a reda omului viaţă prisositoare în veşnicie. Aceasta este puterea Crucii cu care ne însemnăm spre a o dobândi şi nu o putem face decât asumând-o şi urma lui Hristos, deopotrivă Cale, Adevăr, Viaţă. Fără Adevăr, calea poate duce la moarte; fără Viaţă, adevărul se pierde în sine, Fără Viaţă, Calea şi Adevărul sunt ca şi cum nu ar fi. Însemnându-ne cu semnul Crucii, o facem în numele Tatălui, al Fiului şi a Sfântului Duh, unime treime şi treime unime, sălaş al desăvârşirii. Psalmistul David scria că acolo unde este unitate, Dumnezeu dă binecuvântarea Sa. Deloc întâmplător, la începutul secolului trecut, devălmăşia evenimentelor, cele două războaie mondiale au făcut ca omul să descopere absurdul, în care Nichita Stănescu vedea „o formă a ratării sublimului”. I-a urmat într-o logică a damnării, derizoriul, asupra căruia atrage atenţi Llosa, în care trăim sufocaţi de cantitativ şi orbiţi de nesemnificativ. Lumea secularizată este una în care cei mai mulţi se refuză Crucii, chiar când nu o afirmă deschis. urmând principiul „Carpe diem”, întorcând spatele veşniciei. Nu se cade a înmulţi numărul lamentărilor, vrem doar ca, dimensionând lumea noastră, să înţelegem că trăim un timp binecuvântat pentru a ne lepăda de sine, a ne asuma crucea şi a-L urma pe Hristos. Derizoriul care ne înconjoară  valorizează, paradoxal, Crucea ca temei a tot ce întreprinde omul aici şi o face în zarea nemărginită a îndumnezeirii. E mai greu ca altădată, e mai uşor? E atât cât Domnul vrea şi, neîndoielnic, voirea Sa este bună, căci „Bun este Domnul” . Mai mult, El  arată anume spre a înţelege că, atunci când toate ne părăsesc, uneori fără a mai fi ale noastre, doar El nu o face şi ne aşteaptă răbdător ca pe fiii săi cei rătăcitori. Iată, ne-am entuziasmat excesiv de binefacerile tehnologiilor informaţionale până când s-a văzut cu îngrijorare că sunt doar mijloace, nu scop, Nu spunea Kant că omul trebuie să fie sieşi scop şi niciodată mijloc? Mai mult, că nici Dumnezeu nu-şi face din om mijloc, ci scop.

În siajul acestui derizoriu, a apărut patognomonic ceea ce se numeşte  „fake news”  a căror efecte erau  presimţit de Gustave le Bon în „Psihologia mulţimilor” spre a vedea cum anume, sub soare, nu este nimic nou. Ne confruntăm cu actuala „lumea de…azi” fără a găsi un sens în ea, decât numai dacă ne raportăm la Dumnezeu, căci „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Şi ne-a făcut să fim, vorba lui Pascal, o îngrămădire de contradicţii, o suspendare între „tot şi nimic, nimic în raport cu infinitul, dar tot faţă de neant.” Mai mult, El a desfiinţat, mai întâi Legea Veche iar prin jertfa Sa, toate celelalte jertfe, şi apoi a dăruit Duhul Sfânt, „Mângâietorul” ce este pretutindeni şi le plineşte pe toate prin „urcuşuri”, unul altuia urmându-i, spre slava Sfintei Treimi. Se cuvine dară, cum scrie Sf. Grigorie de Nazianz, a-L pomeni pe Dumnezeu mai des decât respirăm, s-o facem la „vreme potrivită”.

Ce înseamnă a-ţi lua Crucea? După Sfinţii Părinţi a primi toate câte le dă Domnul, dar mai ales nevoile şi necazurile ce vin dinspre lume. Sf. Ioan Gură de Aur nu doar că se ruga pentru cei care i-au făcut rău, ci îi şi dezvinovăţea, asumându-şi păcatul: „că nu ei sunt de vină, ci eu care nu fac voia Ta.” Îl avem în faţa ochilor pe Hristos care, Dumnezeu fiind, s-a făcut Om ca să ne îndumnezeim nu prin cine ştie ce formalităţi omeneşti ci prin noi cu ajutorul Său statornic şi neprecupeţit. Urmându-L presupune şi a suporta cu răbdare nevoi, necazuri ca formă de supunere faţă de Părintele Ceresc, recunoscând în acestea valoarea judecăţii şi milostivirii Lui ca „doctorii” împotriva trufiei  ce ne împinge spre prăpastie. Mai înseamnă să dăm trupului cele ce se cuvin şi nimic altceva şi nici mai mult. Desigur, cineva ar spune, nu fără o justificare de suprafaţă, că este îndestulă suferinţă pe pământ ca să adăugăm şi noi o alta. Aşa este, doar că sunt suferinţe şi suferinţe, patimi şi patimi, care ne orbesc, descumpănesc, rătăcesc şi nici nu ne dăm seama cum ne pun într-o permanentă „gâlceavă” cu lumea, exact cea de care se cuvine a ne lepăda. Este asemenea unui nod gordian câtă vreme este departe de a ne da pacea către care tânjim ca spre un liman îndelung dorit. Ne rugăm la Sfânta Liturghie: „Pace lumii Tale dăruieşte şi la tot poporul Tău că toată darea cea bună de la Tine este Părintele Luminilor”.

„Credinţa, împlinirea raţiunii noastre”

Apoi, de vrea ori nu, fiecare om are o cruce a sa, felul său propriu, inalienabil de a urma lui Hristos şi când conştientizează, înţelege cum să-şi rânduiască viaţa după Învăţătura Sa. O face rânduind cu bună înţelegere, î pe cele dinăuntru cu cele din afară spre a nu luneca în rătăcire. Îndreptar de neînlocuit avem învăţătura Evangheliei ca dimpreună lucrare a trupului, inimii şi minţii. Sfătuitori de taină sunt Sfinţii Părinţi. Sf. Grigorie de Nazianz într-o magistrală demonstraţie arată că Hristos s-a născut „pentru o cauză, iar aceasta a fost ca să te mântuieşti tu…S-a născut, dar era născut, se naşte dintr-o femeie, dar dintr-o fecioară. Una îl arată ca om, cealaltă ca Dumnezeu…El se arată aici fără Tată iar acolo fără mamă. Amândouă sunt proprii dumnezeirii…S-a botezat ca om, dar a desfiinţat păcatele ca Dumnezeu, deci ca să sfinţească apele; a fost ispitit ca om dar a biruit ca Dumnezeu…Se face ca un miel fără glas, dar este Cuvântul celui care L-a vestit în pustie…Îşi pune viaţa, dar are putere să o ia…moare, dar dă viaţă şi desfiinţează moartea prin moarte. E înmormântat, dar învie; pogoară în iad dar scoate de acolo sufletele pentru că S-a  suit la ceruri. Dar va veni să judece vii şi morţii şi să cerceteze cuvintele tale. Dacă primele îţi sunt prilej de rătăcire, cele contrare lor, înlătură rătăcirea.” O fac tocmai pentru că le cuprinde pe toate rânduindu-le cu înţelepciune dumnezeiască făcând ca „cele rele”, dându-se pe faţă, să trimită la cele bune, iar acestea să fie puse la inimă ca îndemn spre urmare. Taina Crucii nu are cum fi cunoscută de raţiune, cu multiplele şi necontestatele ei foloase, se opreşte neputincioasă în faţa nepătrunsului care luminează lumea. Taina Crucii este taina vieţii însăşi, a omului. Pascal observa cu îndreptăţire că: „Oamenii trebuie cunoscuți pentru a fi iubiți. Dumnezeu trebuie iubit pentru a fi cunoscut.” În mijloc, taina Crucii pe care Hristos cel Răstignit cere Tatălui: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.”

Cuvântătorul de Dumnezeu, Sf. Grigorie de Nazianz sublinia: „Când preţuim mai mult credinţa şi nesocotim autoritatea Duhului prin iscodirile noastre, raţiunea se arată învinsă de puterea realităţii – şi va fi învinsă numaidecât, odată ce este susţinută de unealta slabă a înţelegerii noastre…Subţirimea raţionamentului pune în evidenţă kenoza crucii, cum socoteşte Sf. Ap. Pavel. Căci credinţa este împlinirea raţiunii noastre.” Deci, nu credinţa împotriva raţiunii, după cum nici raţiunea împotriva credinţei, ci dimpreună, deoarece doar aşa omul se împlineşte pe sine ca „sapiens”, înţelepciunea sa aureolându-i viaţa ca încununare a creaţiei. Cum spune dictonul, să dăm cezarului ce este al cezarului şi ce este a lui Dumnezeu lui Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, a celor văzute şi nevăzute. El ne-a dăruit viaţă, s-o facem şi noi; s-o facem nu atât pentru că El are nevoie de noi  ca Iubitor de oameni, cât, mai ales, noi avem nevoie de El fiindcă doar aşa putem converti boala în sănătate, înfrângerea în biruinţă şi suferinţa în bucurie sfântă. Nu suferinţa searbădă de sens, apropiată de patologie, ci suferinţa ce dă profunzimii sufletului anvergura zenitului ce ne cheamă  spre propria-i deplinătate. Fiecare în parte şi toate laolaltă conferă un plus de putere Crucii, biruinţa lui Hristos asupra lumii fiind o biruinţă a Crucii, până într-acolo încât, la limită, s-ar putea spune că nu poate există  biruinţă reală fără Cruce, fără jertfă care îi pune în lumină valoarea şi trăinicia. A înţeles-o prea bine Lucian Blaga când a adus un adevărat elogiu al suferinţei: „Tată care-ai fost şi vei fi/ nu ne despuia, nu ne sărăci, / nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă/Alungă pe aceea doar care destramă/ dar nu pe aceea care întăreşte/ fiinţa întru fiinţă/Fă ca semenii noştri,/ de la oameni la albine,/ de la-nvingători la biruiţi,/ de la încoronaţi la răstigniţi să ia aminte/ că există pretutindeni şi această suferinţă/ singura legătură între noi şi Tine.”  E greu pentru unii dintre noi să înţeleagă cum suferinţa lui Hristos pe Cruce este una pentru păcatele noastre făcute din indiferenţă, din acea „nesimţire împietrită” faţă de semenul nostru care are nevoie să-i fim alături. Neputând înţelege, asemenea oameni întorc spatele Adevărului şi le rămâne a hoinări fără speranţă în „ţara nimănui”, unde până şi cuvintele se leapădă de ei ca de nişte trădători.  Recunoaştem la tot pasul că e multă durere pe lume, teoretizăm cu asupra de măsură iar de vreo faptă bună o trâmbiţăm, chemăm toată mass-media, apelând la tot felul de „strategii de imagine”. Şi totuşi criza e departe de a da, măcar, semne de sfârşit, pârjoleşte până şi idealurile şi speranţele dar lasă viguroase interesele… nepăsătoare, nesfârşitele sfaturi şi „bune intenţii”. (nu întâmplător un proverb englez  atestă că drumul spre iad este pavat cu intenţii bune) Luând aminte la toate, constatăm că nu atât de „sfătuitori” e nevoie (avem cărţi cu mult mai de valoare!), cât de adevăraţi creştini care înţeleg să „fie în lume fără a din lume”. În  „Cele mai frumoase rugăciuni ale ortodoxiei” găsim multe „cuvinte ale vieţii” celei reale, trăite de cei care le-au scris, se roagă şi ne aşteaptă să le fim alături ca într-un „rug aprins” ce dă lumină întunericului din noi şi din preajmă. E multă linişte şi dulce pace în rugăciune, în făptuirea binelui pentru numele lui Dumnezeu, în cuvântul spus cu blândeţe şi sinceritate, vindecat  de proliferarea neoplazică  a fariseismului. Se inventează tot felul de terapii, multe eficiente în parte, industria farmaceutică se întrece pe sine, furtuna haină a „noutăţilor” tinde să ne fure  de noi înşine, târându-ne spre tărâmul înceţoşat al uitării spre o amnezie de proporţii universale. Parcă s-ar dori ca omul să fie o fiinţă fără memorie, care l-a făcut pe un psiholog contemporan să atragă atenţia  că „viaţa fără memorie este doar un ghem de impresii senzitive, adică un prezent fără trecut, dar şi fără viitor”.

Rămâne Crucea, semn şi rugă, paznic al uitării spre neostoită aducere aminte că suntem şi rămânem cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezei, că din iubire pentru noi S-a jertfit pe Sine, că iubirea Lui ne este alături de-a pururi. De aici, spune Sf. Ignatie Briancicov, învăţăm cum să urmăm lui Hristos depărtându-ne de amăgirile trupului şi căutând cu toată fiinţa „smerita cugetare” acolo unde se odihneşte ea – în ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu.  Un asemenea om este „cel ce intrat în supunere faţă de Dumnezeu unită cu deplina lepădare de sine, care şi-a  luat crucea, a recunoscut şi a mărturisit această cruce ca fiind a sa. Sfetnic înţelept  şi statornic ne e rugăciunea, începutul şi continuarea  împreuna trăire în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Creştinii care au suportat regimul diavolesc al închisorilor comuniste îşi făceau( doar ei ştiu cum) cruci  din câte un os ce li se punea uneori în blidul zilnic şi o ascundeau ca pe o comoară. Simt o datorie să spun aceasta, fiindcă am văzut şi  am ţinut în mână o asemenea cruce la tatăl meu şi la alţi deţinuţi politici.

Azi, închinându-ne Sfintei Cruci, s-o facem împreună cu toţi cei ai noştri din veac, privind cu ochii inimii la cei de mâine. Nu vom obosi a-l invoca pe Vasile Voiculescu,  medicul isihast care a rezistat, închinându-se Crucii, împreună cu alţii, în temniţele ateismului agresiv şi cu ei să mărturisim Adevărul care ne face liberi: ”Sfânt mădular al unicei Treimi,/ Hristos te-a luat în sfat pe aceiaşi treaptă/ Şi ca pe-un sceptru al veşnicei crăimi/ Te ţine acolo în mâna lui cea dreaptă.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online