Era după prima minune făcută de Hristos de la nunta din Cana Galileei când Hristos a transformat apa în vin spre uimirea celor prezenţi, căci nu se mai pomenise o asemenea minune. Nunta exprimă puterea unităţii, biruinţă şi simbol al împărăţiei cerurilor; apa element esenţial al vieţii. Vinul aduce cu sine bucuria fără sfârşit a vindecării şi înnoirii. Împreună cu Maica Sa Preasfântă şi cu ucenicii, Hristos a mers la Capernaum şi, cum se apropia sărbătoarea Paştelui, au urcat spre Ierusalim. În noapte a venit la El Nicodim, unul dintre „mai marii cetăţii” purtat de o nedumerire ce poate şi azi dă de gândit multora căci înfăţişează omul ca un etern „necunoscut” după celebra caracterizare făcută de Alexis Carel. „Necunoscut” rămâne înfăţişat omul şi de cercetările contemporane şi asta, paradoxal, îl face o „fiinţă atât de minunată” cum scria David. Oriunde şi oricând, omul poartă în adâncul sufletului chipul lui Dumnezeu după care a fost făcut de mâinile Lui şi a primit suflare din suflarea Lui. Răspunsul dat de Hristos lui Nicodim este o adevărată teologie a tainei, care, de nepătrunsă fiind şi astfel rămânând, luminează, paradoxal, înţelesuri ce dau rost lumii şi sens vieţii.

În „Fraţii Karamazov” Dostoievski aprecia că marea taină a existenţei noastre nu este a trăi, ci a şti pentru ce trăieşti, taină pe care doar Domnul ne ajută s-o înţelegem întru trăire. În răspunsul dat de Hristos este o adevărată teologie a tainei, a ceea ce, de nepătruns fiind, luminează în chip paradoxal înţelesuri care fac posibilă o împreună trăire ce dă rost lumii şi sens vieţii. De această taină tânjea cu toată sinceritatea să se apropie Nicodim, care a şi motivat de ce o face: „Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător, că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el”. Mai întâi, „ştim”, nu „ştiu” deoarece nu era doar un gând doar al lui, ci un adevăr împărtăşit de mai mulţi chiar dacă, de teama fariseilor, ascundeau aceasta; un adevăr ce se impunea de la sine fără să fie nevoie de argumente. Se impunea prin minunile pe care le făcea Mântuitorul şi prin cuvântul învăţăturii Lui, unul „cu putere multă” şi nu ca acela al fariseilor ce singuri se prindeau în spusele lor. Răspunsul este uluitor: „Adevăr, adevăr spun ţie. Dacă nu se naşte cineva de sus nu va putea să vadă împărăţia cerurilor.” Sunt cuvinte ce scandalizează gândirea logică, aparţinând unui registru complementar al mentalului şi ţin de ceea ce depăşeşte naturalul. Ele trec dincolo de acel celebrul „bun simţ” care pentru Descartes era „însuşirea , puterea de a judeca şi de a distinge ce este adevărat de ce este fals”. Credinţa, depăşind evidenţa empirică nu are nevoie de demonstraţie, nu caută atât la „de ce”, cât la „cum” mai aproape percepţie şi care se propagă după principii proprii. Un studiu relativ recent arată că dacă 10% din populaţie mărturiseşte o credinţă nestrămutată, atunci aceasta este împărtăşită de majoritatea societăţii. Adevărul de care vorbeşte Mântuitorul este al credinţei care se mărturiseşte cu gura şi se întăreşte prin fapte, după cuvintele Sf. Ap. Iacob: Credinţa fără fapte moartă este. Fără fapte, credinţa se stinge şi e înlocuită de superstiţie şi idolatrie.
Pe firul logicii vieţii, cărturarul Nicodim pare parcă şi mai nedumerit: „Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” Prizonier al normelor mentalităţii tradiţionale, cărturarul nu avea cum să priceapă că Hristos vorbea de botezul creştin ca taină prin care sunt iertate, odată cu păcatul originar, şi celelalte. Botezul creştin este ca o naştere din nou ca fiu al Bisericii: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat.” Ca să dea un plus de certitudine cuvintelor Sale, adaugă: „Noi ceea ce am văzut, mărturisim şi ceea ce am văzut spunem.” Nicodim este şi mai frământat, nereuşind că înţeleagă tâlcul şi, într-un crescendo, Hristos mai spune: „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia cerurilor”. Este surprinsă aici diferenţa dintre botezul din lumea veche doar cu apă care rămâne un ritual între altele şi cel creştin semn de pocăinţă pentru păcatele săvârşite. Sf. Ioan Botezătorul spune deschis: „Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L ştiţi…care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei.” Mai întâi însă trebuia împlinită Legea ca astfel să poată fi depăşită. Propovăduitorul pocăinţei Ioan a făcut ascultare şi atunci cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel iar glasul Tatălui s-a auzit: Acesta este fiul Meu multiubit întru care am bine am voit.” Pe acest temei, ne începem ziua mărturisindu-ne credinţa: „Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii.”

„Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia cerurilor”

Acum, Hristos spune desluşit că „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia cerurilor”. În împărăţia cerurilor devenim părtaşi nu prin naşterea naturală, biologică ci prin Duhul Sfânt, purcezător din Tatăl şi Domn de viaţă făcător. A fost nevoie de apă mai întâi pentru curăţirea exterioară şi de Duh pentru reînnoirea spirituală posibilă odată cu primirea lui Hristos. Omul avea şi are nevoie de reînnoirea întregii sale fiinţe, căci nu se poate pune vin nou în burduf vechi. Robit păcatului, omul nu se poate elibera şi prin botezul cu apă el se purifică în exterior iar prin Duh îşi purifică interioritatea la care nu poate ajunge decât numai în acest fel. Este o înţelegere a integralităţii şi integrităţii omului care numai astfel poate intra în împărăţia lui Dumnezeu într-o restaurare deplină a condiţiei sale ontologice. Înţelepciunea lui Dumnezeu, spune Sf. Luca al Crimeii, necuprinsă în niciuna din cărţile omeneşti începe cu frica de Cel ce pe toate le-a făcut cu pricepere şi înţelepciune, care a fost înaintea lui şi rămâne în veci după moartea omului. Sf. Ap. Iacov înfăţişează spre luare aminte că această înţelepciune este mai întâi curată, apoi paşnică, îngăduitoare, plină de milă şi roditoare în fapte bune, nepărtinitoare şi nefăţarnică. Din această înţelepciune s-au hrănit toţi sfinţi şi spre ea caută fiecare creştin care înţelege ca „trăind în lume” să „nu fie din lume”, adică asumându-şi crucea şi urmând lui Hristos. Nu e uşor şi Hristos arată cu Însăşi viaţa Sa cum „în lume necazuri veţi avea”, dar să nu ne lăsăm robiţi de ele ci să-L urmăm: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” Deplinătatea înţelepciunii este sfinţenia şi la ea se ajunge nu adunând cele materiale oricât de multe a fi fiindcă toate sfârşesc în deşertăciune. Materia îşi recuperează valoarea ontologică prin spirit, căci la început „a fost Cuvântul prin care toate s-au făcut”. Din această perspectivă, „slăbiciunea” lui Hristos depăşeşte cu mult toată puterea lumii şi semnul distinctiv este Crucea cu care ne însemnăm o purtăm spre recunoaştere şi se cuvine ca, mai presus de toate, s-o avem în inimă. Altfel ne facem „aramă sunătoare şi chimval răsunător”.

Văzând nedumerirea lui Nicodim, Hristos îi mai oferă o „cheie” spre înţelegere zicând: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului ca tot ce piere în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Învăţătura împărtăşită este la fel de actuală şi pentru noi şi e folositor s-o amintim şi s-o punem la inimă spre lucrare ascultătoare. Când Moise i-a scos pe evrei din Egipt, cârtitori din fire, ca atâţia dintre noi, au spus: „Ne-a-i scos din Egipt ca să ne omori în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul ni s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă.” Mâniat, Dumnezeu a trimis peste ei şerpi şi tot cel pe care îl muşca murea. Gândul se întoarce la începuturi când şarpele a ispitit pe întâii oameni minţindu-i a făcut din viaţă „existenţă spre moarte”, căci minciuna nu are cum fi compatibilă cu viaţa chiar dacă pentru moment pare astfel. Atunci, Domnul l-a sfătuit pe Moise să facă un şarpe, să-l spânzure pe toiag ca astfel cei care priveau la el să nu moară. Sf. Chiril al Alexandriei scrie: „Căci şarpele înseamnă păcatul amar şi de oameni ucigător, care chinuieşte tot neamul omenesc de pe pământ, muşcând în multe feluri sufletul fiecărui om şi vărsându-şi în el multe feluri de răutăţi.” Este oare acest rău pe care îl recunoaştem la tot pasul inevitabil şi iremediabil încât plini de amarul veninului său credem că Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi? Nici pe departe! Hristos înălţat pe Cruce, apoi Înviat şi Înălţat la ceruri este Eliberatorul pentru toţi care îşi înalţă privirea spre El şi, odată cu ea, inima.

Din căutător al lui Hristos, mărturisitor al Lui

Ca o recapitulare pentru toate, la Liturghie chemaţi: „Sus să avem inimile”. Răspundem cu o cuvenită smerenie: „Avem către Domnul”. Continuăm prin a mulţumi cu închinăciune Domnului „cu vrednicie şi cu credinţă”. Să ne înălţăm inimile spre Crucea Eliberatoare de tot răul şi necazul şi mulţumim „cu vrednicie şi credinţă” Domnului că prin Crucea Răstignirii Sale ne-a dat a cunoaşte Adevărul care ne face liberi. Şi repetăm întru comuniune de simţire şi gândire cu Vasile Voiculescu şi cu toţi ai noştri din veacuri apuse: „Tu, Cruce, dulce jug al lui Hristos,/ De tine-n veci acum nu mai fug,/ Adânc cerbicia inimi-mi plec jos/ Şi sub povara Ta cerească mă înjug/ Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea/ Cu biciul său de Duh atât de drag; / Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea/ Când ştiu că brazda mântuirii trag.”

Da, lumea în noastră e răvăşită de uraganele „noutăţilor”, care „vechi sunt şi nouă toate”, aruncate de-a valma pe „piaţa” informaţiilor ce nefiind cunoaştere ne împing în pustiul derizoriului. E ca o imensă piatră de poticnire care parcă spre a închide drumul întoarcerii din „risipirile” noastre. Semnificativ este că omul contemporan, trăitor într-o societate secularizată s-a regăsit în destinul lui Sisif considerat cel mai viclean dintre muritori. Creştinii rămân credincioşi Sfintei Cruci pe care, îngenunchind „o lăudăm şi o mărim” aducând slavă Lui Dumnezeu, Unul în treime – Părinte, Fiu şi Duh Sfânt. Şi suntem datori a o face fiind conştienţi că deşi Dumnezeu nu are nevoie de slava de care oricum e de nedespărţit, ci pentru că astfel răspundem iubirii Sale care se revarsă peste noi a binecuvântare. Cărturarul Nicodim, sincer cu sine, fără să apeleze la raţiuni viclene ajunge să cunoască Adevărul care eliberează de moarte, fiind viaţă. Aşa s-a făcut că dintr-un căutător al Adevărului a devenit un mărturisitor al Adevărului scriind o Evanghelie care îi poartă numele, rămasă apocrifă cu o mare audienţă mai ales în timpul Renaşterii şi din care cităm: „De ce vă miraţi că a înviat Hristos? Nu aceasta trebuie să ne mire, ci faptul că nu a înviat singur; căci împreună cu El au înviat o mulţime de morţi”, ale căror morminte sunt „deschise şi goale”.

Elena Solunca

Sursa: Ziaristi Online

Icoana de la:  Rugăciunea “Tatăl nostru” în aramaică