Cerem în rugăciunea Tatăl nostru să ni se ierte greşelile proprii cum noi iertăm greşiţilor noştri ca o măsură a asemănării cu Părintele ceresc, pe care îl mai rugăm: „Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ”. Cu adevărat, „mila Domnului este în veac” şi nu cere nimic în schimbul binelui pe care îl face decât să ne asemănăm Lui şi s-o facem lucrându-i voia nesfârşit iubitoare. Şi o face dându-ne toate cele de care avem nevoie spre împlinire. Poate fi o demnitate mai înaltă pentru om care, nescultâdu-L a căzut în această vale a plângerii? Ne cere să iertăm ca să-I fim asemenea. Se adeveresc cuvintele Mântuitorului: „sarcina Mea este uşoară”, căci nu ne-a cerut şi nici nu cere vreo dobândă şi nici jertfă. Încă David încredinţa că jertfa „bine plăcută lui Dumnezeu” este „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită” pe care în veac nu o va urgisi. Sf. Efrem Sirul scrie: „Nu am zis să aduceţi bani, sau ţapi, sau post sau priveghere ca să ziceţi: Nu am sau nu pot!. Ci ceea ce este mai lesnicios şi mai uşor…Tu numai să ierţi, să nu-i dăruieşti nimic, iar Eu îţi dau vindecare şi împărăţie…Când ai pace şi dragoste, atunci rugăciunea este bine primită şi prinosul tău bine plăcut lui Dumnezeu şi casa ta este binecuvântată…Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine?” La rându-i Sf. Isac Sirul scrie despre cel care nu iartă: „sămânţă pe piatră este rugăciunea ta şi de la darul tău voi întoarce ochii Mei.” În tradiţia neamului nostru când cineva se milostiveşte, cel dăruit se roagă „Dumnezeu să primească” într-o o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu cel A-tot milostiv. Răspunsul vine ca o pecete: „Dumnezeu să te audă”, fiindcă pre bine ştim că nu toată rugăciunea este primită de Dumnezeu. Împreună fiind în rugăciune, Hristos-Domnul este cu noi. Altfel, cum ar putea primi Dumnezeu, care este Iubire cererile noastre dacă le facem fie şi din indiferenţă ca să nu vorbim de dispreţ sau ură? Şi, ca un corolar, să recunoaştem că nu din ale noastre dăm ci: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”
Cum este timpul strângerii recoltelor, al măsurării roadelor, pildele ce se citesc la Liturghie sunt ale stăruinţei asupra celor ce se cuvin a fi făptuite când ne apropiem de împărăţia cerurilor. Este împărăţia pe care Sf. Ioan Botezătorul ne cheamă să o căutăm înainte de orice altceva, care urmează a se adăuga. Cu acelaşi îndemn îşi începe şi Mântuitorul propovăduirea. Dar ce este împărăţia cerurilor? Sf. Ioan Gură de Aur scrie că, depăşind toate fericirile, împărăţia lui Dumnezeu este „bucuria de a vedea faţa lui Hristos şi de a ne veseli pururi de El împreună cu îngerii, arhanghelii şi puterile cereşti.” E acea bucurie pe care „nimeni nu o poate lua de la noi” şi urmează un urcuş pentru care ne rugăm să fim dăruiţi astfel încât să-L vedem cu credinţă, să-L cinstim cu dragoste ca, dincolo să-L putem vedea faţă către faţă. Pentru a înţelege cu folos făptuitor sunt date pilde inspirate din viaţa concretă a fiecărei zile spre a vedea cum „împărăţia lui Dumnezeu este în noi”.. Ea are înfăţişarea noastră, adică ne recunoaştem intenţiile, posibilităţile, speranţele, întreaga personalitate ca unitate în diversitatea deschisă spre a primi numele prin care să dăinuim.
„Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi bucurie”
Sf. Ap. Pavel scrie că „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” Ea este în noi, în fiecare dacă o respectăm cum se cuvine şi nu urmăm glasul vrăjmaşului care, ca odinioară dezminte cu îndărătnicie spusele Domnului. Mai întâi, împărăţia lui Dumnezeu este dreptate ceea ce înseamnă că este precedată de judecată, un necesar îndemn şi un bun început al zidirii de sine întru desăvârşirea la care îndeamnă Hristos.Ca Învăţător al celor de sus, Hristos vorbeşte în pilde spre înţelesul fiecăruia şi ca chemare la un necesar examen de conştiinţă. Şi o face spre luarea aminte asupra acelui „aici” în care ne aflăm ca început reînnoit al desăvârşirii. Rostind „milă voiesc iar nu jertfă”, Hristos afirmă un principiu esenţial al creştinismului ca religie a Iubirii şi îndeamnă să-I urmăm spre a fi demni de Pacea Sa. Şi ce jertfă ar putea fi mai mare decât aceea pe care Însuşi Domnul ne învaţă şi pe care o amintim la fiecare Liturghie: „Mila păcii, jertfa laudei”. Jertfa laudei al cărei sens este, spunea David, îndreptarea inimii spre Domnul.

„Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

Prin trimiterea la concreteţea vieţii cotidiene, pilda dobândeşte puterea de a o modela după normele eticii creştine şi tipul de personalitate pe care ni-l pune mereu în faţă . Pilda de astăzi este o aducere aminte ca, înainte de toate datoriile , să avem în minte şi inimă pe Dumnezeu pe care să-L iubim „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. La ea se referea David când întreba, „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. E o datorie sfântă pentru că de la El avem toate iar făgăduinţele făcute se cer plinte tot spre binele nostru, ca încă un pas pe calea pe care Hristos ne este mereu înainte ca Adevăr eliberator de moarte şi dătător de viaţă..
Întâi este iertarea pe care o cerem Părintelui ceresc şi , ca măsură a asemănării pe care trebuie s-o lucrăm adăugăm „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Petru a întrebat de câte ori trebuie să iertăm, ştiut fiind că, în Legea veche, se spunea „de şapte ori”. Hristos răspunde dimensionând amploarea înţelegerii care depăşeşte hotarele raţiunii, ţinând de acele „raţiuni ale inimii” de care vorbea Pascal: „De şaptezeci de ori câte şapte”. Adică, la infinit ca şi noi să putem fi iertaţi şi să ne putem împărtăşi de bucuria Duhului Sfânt. Cele mai noi cercetări ştiinţifice atestă indubitabil efectul sanogen al iertării. Normal am spune, pentru că înseamnă eliberarea de o tensiune interioară acumulată în timp care poate deveni toxică în orice clipă. Omul iertător, totuna cu iubitor de Dumnezeu şi de semeni, este mai sănătos şi când apare o suferinţă – sufletească sau trupească – se vindecă mai uşor şi mai repede. Altfel, răul neiertat proliferează şi sfârşeşte prin a grăbi moartea pentru simplul motiv că este mare consumator de energie şi, astfel, vulnerabilizează întreaga fiinţă. Ca o tumoră oncogenă se dezvoltă şi diseminează în toată fiinţa grăbindu-i sfârşitul.

Nerecunoştinţa, înaintemergătoare a nemilostivirii

La soroc, un împărat a venit să se judece cu slugile sale, cu fiecare după datoriile pe care le avea. Primul, era dator cu zece mii de talanţi dar cum nu-i putea plăti a cerut îngăduinţă să amâne până când va avea cu ce să se achite. Împăratul nu doar că l-a păsuit, ci l-a iertat de întreaga datorie. Să observăm că datornicul nu a aflat nici un cuvânt de recunoştinţă pentru împăratul care i-a şters definitiv datoria. Lipsa recunoştinţei dezvăluie o atitudine păgubitoare, fiind semnul unui orgoliu nemăsurat în virtutea căruia toate se cuvin de la sine. Iar mândria este, ştim, izvorul tuturor păcatelor. Cele care urmează o demonstrează cu prisosinţă. Nicolae Cabasila socoteşte că: Pace în suflet nu poate avea omul care este veşnic nemulţumit de cele ce i se întâmplă în viaţă, ci numai acela care cu recunoştinţă mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate.
S-a făcut că, la ieşire chiar, datornicul a întâlnit un slujitor, asemenea lui, care trebuia să-i dea înapoi doar o sută de dinari. O sută de dinari faţă de cei zece mii de talanţi este simbol al abisului care desparte neiertarea de iertare. Şi să ne gândim la sărăcia celui care a fost nevoit să împrumute o asemenea sumă. Uitând cu desăvârşire toate cele petrecute, fostul datornic s-a năpustit asupra bietului om şi l-a trimis la închisoare până la plata sumei cuvenite. Mânia lui nejustificată este un alt păcat, adus din trufie, cum că doar el merită să i se facă bine doar pentru că există şi atât. Şi câţi dintre noi nu împărtăşesc credinţa că lor li se cuvin toate, mai ales dacă au şi o funcţie de conducere. În linie directă este şi opinia larg răspândită că „dând” poţi obţine ceea ce nu meriţi să ai prin mijloace oneste. Circulă o glumă care spune că doar în România poţi avea salariul cel mai mare fără să faci nimic… Asta ca să înţelegem criza pe care nu prea sunt şanse să o depăşim…
Este destul de răspândită proverbul după care nemulţumitorului i se ia înapoi darul. Drept fiind, împăratul l-a chemat pe cel care tocmai îl păsuise şi l-a mustrat cu cuvinte grele: „Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o. Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă cu cel împreună cu tine slugă, cum am avut eu cu tine”? De ce „vicleană”? Un proverb atrage atenţia că „Omul viclean se îmbracă când în piele de oaie, când în piele de vulpe.” Altfel, ca slugă, s-ar fi cuvenit să-şi arate credinţa faţă de stăpân şi să facă asemenea lui, fără a-şi ascunde, mai mult sau mai puţin abil, intenţiile inspirate de urâtorul de oameni. Căci, aşa cum nu-l iubea pe cel asemenea lui slugă, nu-l iubea nici stăpânul de la care aştepta însă binefaceri şi pentru asta îşi schimba „straiele” felului de a fi. O arată simplul fapt că nu a găsit cu cale să spună măcar un simplu „mulţumesc”. Există totuşi o diferenţă de comportament. Cu cel asemenea lui s-a înfăţişat aşa cum era – slujitor al răului, hain, nemilos în numele …„dreptăţii”. În schimb, faţă de stăpân s-a ascuns perfid ca să obţină ceea ce dorea. Este, să recunoaştem un fel de a fi mereu mai răspândit. Acest fel de viclenie este şi o expresie nemijlocită a necredinţei şi să ne amintim de fariseii care căutau orice prilej să-l prindă pe Hristos „în cuvânt”, sfârşeau prin a se „prinde” înşişi în laţul întins.

Împăratul l-a pedepsit cum se cuvine pe cel care nu a înţeles să fie milostiv cu semenul său după ce i-a dat pildă grăitoare. Şi spre neuitare rosteşte: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc va face vouă dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din inimile voastre.” Fără excepţie, tot omul se va înfăţişa la Judecată cea „nemitarnică”,cinstită întru totul, unde ne vom prezenta cu faptele pe care le-am făcut pentru că le-am făcut şi cu cele pe care nu le-am făcut pentru că nu le-am făcut. Cum mai avem până atunci, oricând e binevenit se ne retragem în intimitatea propriei conştiinţe cum îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă eşti bogat, gândeşte-te că şi tu odată va trebui să dai socoteală dacă ai cheltuit averea ta pentru desfătări sau pentru cei săraci, pentru linguşitori şi măgulitori sau pentru cei nevoiaşi, pentru dezmierdători sau pentru faptele milosârdiei, pentru lux, pentru mâncare şi îmbuibare sau pentru ajutorul celor strâmtoraţi”. Mai asigură Părintele cu vorbele-i înţelepte că socoteală trebuie să dăm şi pentru felul în care a fost strânsă averea. Nu lipsit de aspra judecată va fi şi săracul care va fi întrebat despre răbdarea cu care şi-a purtat crucea, dacă nu a invidiat pe bogat, nu a clevetit, uneltit, sau altele asemenea. Ştim că judecătorul „nu caută la faţa omului” la ceea ce vrea să arate lumii, la imagine cum se spune astăzi. Nimeni, absolut nimeni nu va fi absolvit de judecată, nici judecătorii acestei lumi şi niciunul dintre mai marii care se vor a fi întâmpinaţi la tot pasul cu osanale. Mai mult, seamă vom da şi pentru fiecare cuvânt gândit sau rostit şi pentru ceea ce bătrânii numeau „învoială la păcat” . Ne amintim de săracul Lazăr la care privea bogatul chinuit de flăcările iadului şi care l-a rugat pe Avraam să-l trimită să-i aducă apă să-i mai potolească din setea ce-l chinuia. I-a zis cum toate le-a avut pe pământ în timp ce Lazăr suferea în tăcere de până şi câinii îi lingeau rănile.
Sunt pilde pe care Domnul le dă să spre luare aminte şi veghe neîntreruptă discerne înţelept între „a fi” şi nu „a avea”, primul fiind ziditor, ultimul amăgitor spre pieire. Viclenia datornicului nemilostiv se vede şi din aceea că, fără să aibă cu ce plăti, şi-a amintit de valoarea rugii ca păsuire, dar degrab a uitat-o când i s-a cerut lui acelaşi lucru. A fi este întru libertatea de a alege şi, urmând neabătut Adevărul vom găsi de datoria noastră a face binele pentru a ne asemăna Părintelui Ceresc care până şi porunca pe care ne-a dat-o a făcut-o spre binele nostru. Este, dacă putem spune aşa, o porunca milostivirii cum să nu facem răul şi să fim copărtaşi zidirii divine. Să ne asumăm desăvârşirea pe care El o doreşte a ne fi trăire gânditoare şi plinire a iubirii faţă de cel asemenea nouă, nu prin răpire, ci prin dăruire. Abia dăruind, fără a aştepta plată nu atât că dobândim ceva anume, cât dăinuim prin convertire lui „a avea” în „a fi”, a avea viaţă după cuvintele lui Hristos:”Şi cine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”. Da,e drept, se poate trăi şi fără credinţă, dar e doar o părere, „vânare de vânt” care poate bate de oriunde spre oriunde. Revenim la cuvintele Sf. Teofan Zăvorâtul spre lucrătoare luare aminte că nu raţiunea este potrivnică credinţei, căci dacă este onestă, îşi recunoaşte mărginimile funciare. Cu adevărat potrivnică credinţei este „inima destrăbălată” care şi-a uitat de sine, întorcându-se împotrivă-i ca „un arc strâmb”.
Doar cu puţin înainte, Hristos spunea că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” . E în mijlocul nostru ca iubire şi pace, şi milă nesfârşită gata să aline orice suferinţă pentru că omul, dintru început nu a fost făcut pentru durere. Milostivirea faţă de fratele nostru, amintind de suferinţa pe care am putea-o avea şi noi, ne face solidari cu el şi, în cele din urmă, spre părtăşie şi la vindecare. Milostivire este şi iertarea şi să ne amintim că prin iertare, Hristos a vindecat toate bolile; ne-a vindecat până şi de moarte. Şi, spre întărire în dreapta credinţă şi iubire sfântă ne-a dat speranţă nedezminţită zicând: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online