Elena Solunca Moise
…A venit vremea – pământul şi-a împlinit rodul ca slavă lui Dumnezeu şi binecuvântare a trudei omului care face voia Sa. Făcând ascultare după cuvântul adus de Gavriil, Fecioara Maria s-a făcut Maică a Domnului şi Maică a noastră, a fiecăruia dintre cei care o cinstesc, îi simt neţărmurita-i grijă iubitoare şi o cheamă în ajutor. În Născătoarea de Dumnezeu, pământul şi-a dat prinosul cel mai de preţ pentru Noul Legământ prin care moartea a fost pentru totdeauna biruită de Însuşi Biruitorul Lumii. Cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu omul a dobândit înalta demnitate de a fi copărtaş la îndumnezeire. Plecând la Fiul eu Unul Născut, ne-a lăsat spre moştenire cuvintele purtătoare ale vieţii veşnice: „Faceţi tot ce vă spune El”. Între „Fie mie după cuvântul tău” şi „Faceţi tot ce vă spune El” este cuprinsă întreaga istorie a mântuirii noastre ca fiinţe căzute din împărăţia cerurilor şi pe care doar astfel o putem redobândi. La mijloc, spre întărire a credinţei, aflăm cuvintele spuse de Hristos atunci când, la doisprezece ani, mergând Templu, Maica Sa şi Iosif, crezându-L rătăcit, L-au căutat timp de trei zile. Aflându-L în mijlocul cărturarilor, cum punea şi răspundea la întrebări, Maica-Fecioară a dat glas îngrijorării: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi? Răspuns-a Iisus: „De ce oare să mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” Era vorba de Tatăl ceresc a cărui voie a împlinit-o până la moarte pe Cruce ca să redea omului veşnicia vieţii ca „a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” Apoi, a coborât împreună în Nazaret şi „le era supus”. Altfel zicând, „s-a supus” Fecioarei care s-a făcut Născătoare de Dumnezeu care, la rându-i, s-a supus Însăşi Părintelui ceresc. În acest fel, Sfânta Fecioară Maria a născut pe Cel care în cer nu are Mamă iar pe pământ nu are Tată. Prin Maica-Fecioară s-a pus capăt deşertăciunii pe care o deplângea Eclesiastul găsind doar în frica de Dumnezeu început al înţelepciunii. În Acatistul Rugului Aprins, Sandu Tudor, numind-o „oglindă vie de trăirea minunii”, o face subliniind că „Tu cunoşti că viaţa nu ne-a fost dată/ să fie numai răstălmăcită/Că ea se cere cu mult mai bogată/ decât numai să fie trăită/ Ea e a minţii de dincolo de gând şi de loc/ de dincolo de şirul dăinuirii…E a Cuvântului lumii ce pentru ea se vrea/ Cale şi întrupare spre veşnic: Aleluia!” Maică a Luminii care „luminează lumea” Fecioara Maria ne învaţă rostul cuvintelor toate ce-şi împlinesc menirea prin ascultarea făptuitoare unei înţelepciuni ce-şi are temei în curăţia duhovnicească. Aici, în puritatea prin care firea se depăşeşte pe sine, contrariile încetează războiul prin binecuvântarea Mântuitorului: „Pacea mea o dau vouă”. E Pacea venită prin Crucea pe care, răstignit până la sfârşitul veacurilor, cum spune Pascal, Hristos se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Iertarea este adevăratul panaceul atât, până şi al morţii.
Fecioară şi Maică, îmblânzind contradicţiile şi făcându-le roditoare, Născătoarea de Dumnezeu ne învaţă cum să ne îndreptăm drumul vieţii spre o sinceră cunoaştere de sine ca să-L putem urma pe Hristos Cale, Adevăr şi Viaţă întru desăvârşire. O stare de graţie ivită asemenea zorilor dintr-o altă contradicţie ce pune laolaltă trei ipostase – Fecioară, Mireasă şi Maică. Fecioară împodobită cu trei stele căci aşa a fost şi rămas înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere. Mireasă nenuntită după rânduiala omenească şi Maică a Domnului după voia Făcătorului întregii zidiri. Pe toate le aflăm reunite în smerenia cuprinzătoare a tuturor virtuţilor recunoscută cu simplitate: „Iată roaba Domnului”. Odinioară şi David spunea: „Doamne, eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale;/ Rupt-ai legăturile mele/ Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă şi numele Domnului voi chema.” Acum vedem că tot ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este fiindcă Iubirea Lui este a-tot-puternică, izvorâtoare de veşnicie.
Le ştia Fecioara prea bine pe toate acestea, căci plinire a rugăciunii curate şi îndelung stăruitoare a drepţilor ei părinţi – Ioachim şi Ana – a vieţuit în templu din pruncie până la vestea cea minunată adusă de Gavril. Aici a făcut din rugăciune sălaş al Luminii, unde smerenia Fiului lui Dumnezeu întrupat a întâlnit cu smerenia ei fără egal între oameni. Aşa s-a pregătit ca să devină, cum scrie Sandu Tudor, Fecioară a lui Dumnezeu Savaot, logodnică a bătrânului Iosif şi maică a lui Hristos. Cuvintele însele i se închină spre a primi de la Născătoarea de Dumnezeu binecuvântarea mergerii lor prin lume nu ca purtătoare a „deşertăciunii”, numită azi „derizoriu”, ci a unei puteri răsărită ca o nouă zi din fapta ziditoare a fiinţei. Sf. Grigorie de Nazianz scrie că „Fecioara Maria, când a fost făcută de Dumnezeu, a trecut dincolo de firea legii, iar când l-a născut pe Dumnezeu a trecut dincolo de legea firii”. Om fiind, Sfânta Fecioară s-a făcut, cum spune Sf. Efrem Sirul, purtătoare de Dumnezeu, născând pe Fiul lui Dumnezeu purtător de om. Şi uimiţi de bucurie negrăită spunem spre adeverire cântăm: „Întru naştere, fecioria ai păzit/ Întru adormire, lumea nu ai părăsit” de Dumnezeu născătoare cuprinzându-ne pe toţi sub acoperământul iubirii Celui care s-a dat pe Sine ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică.
Pentru toate cele primite de la Dumnezeu, cântăm „Bucură-te mireasă, pururea fecioară.” Noi am fost înfiaţi ai ei de Hristos când era pe cruce – „iată fiul tău” a spus arătând spre Evanghelistul Ioan iar celui mai mic ucenic.”Iată mama ta”. Noi, cum să ne arătăm recunoştinţa cuvenită unui asemenea dar de nepreţuit? Ne grăbim să cerem răspuns plinitor la nevoile noastre de tot felul, mai puţin la nevoia de pocăinţă. Robi ai prezentului, uităm de clipa cea repede trecătoare şi ne răpim singuri timpul mântuirii risipindu-l în deşertăciune. Acum, când pleacă la Fiul şi Dumnezeul ei şi al nostru cu glas de rugă mărturisim cu Sf. Efrem Sirul: „Deşteaptă sufletul meu, zicându-i: Mântuirea Ta sunt eu!” Anume Hristos a venit la omul cel căzut, care a uitat de Dumnezeu spre a-l readuce la unitatea care izvorăşte din cunoaşterea Celui ce „singur este bun”. În clipe de cumpănă, ridicând rugă sinceră spre Maica Preabună simţim cum Pacea Domnului coboară peste furtuna gândurilor şi ele se îmblânzesc, se aşează tăcute după rostul lor dăruindu-ne a gusta din bunăvoirea Tatălui lucrată de Fiul Său. Bucuria adevărată nu vine din lume unde „necazuri vom avea”, ci de undeva din cer acolo unde, după dreptate este noastră patrie. De acolo a coborât îngerul spunându-i Fecioarei: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine”. S-a făcut vrednică de harul lui Dumnezeu prin viaţa pe care a sfinţit-o copilă fiind şi rugându-se în templu. O vrednicie îndelung pregătită de generaţii de drepţi până la Ioachim şi Ana care au stăruit în rugăciune cu o răbdare ce avea să le aducă împlinirea cu asupra de măsură. Răbdarea se arată în acest chip ca dimpreună tainic mers cu nepieritorul pe care îl ocroteşte. Când a împlinit trei ani, a fost dusă la templu ca un dar de mulţumire şi astfel a şi fost primit de Domnul-Dumnezeul nostru. El a dăruit-o, la rându-i, să treacă de raţiunea ca ostatică a timpului nu cuprinde – să fie Maică a Fiului lui Dumnezeu. Fiu care „din Tată s-a născut mai înainte de toţi vecii”, fiind „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut nu făcut prin care toate s-au făcut”. Ca Născut din Tatăl ceresc este de o fiinţă cu El şi întrupat din Fecioara Maria şi din Duhul Sfânt, Hristos pune început îndumnezeirii omului, alungând blestemul căderii în păcat. Frica de Dumnezeu, urmare a neascultării, se converteşte în iubire de Dumnezeu prin ascultarea lucrătoare a voii Sale, celei ziditoare. Şi bine ar fi nouă dacă, în semn de cinstire am petrece această zi în rugăciune smerită prin care să „adormim” lumii şi să fim de veghe la înveşnicirea vieţii.
Maica Sfântă are puterea lucrătoare dimpreună cu voia
Sf. Efrem Sirul, în rugăciunile sale închinate Măicuţei Preacurate spune că are „puterea împreună mergătoare cu voirea”. Pline de tâlc cuvinte pentru noi cei care suntem nevoiţi, nu odată să ne recunoaştem neputinţa faţă de voia pe care o îngrădeşte. Astfel se întâmplă când ne „supunem” voii noastre iubitoare de sine care ne desparte de Dumnezeu ca odinioară pe strămoşii noştri Adam şi Eva. Nu realizăm că, aproape totdeauna, voia căreia îi spunem „a noastră” este, de fapt, a celui care ne amăgeşte ca să ne supună lui. Când voia noastră se supune ascultător voii lui Dumnezeu, atunci El ne dă şi puterea care s-o susţină, fără de care această „voie”, mai devreme sau mai târziu, se întoarce împotriva noastră. Mărturisirea greşelilor eliberează omul şi lacrimile de pocăinţă îl curăţeşte pregătindu-l să primească dragostea de mamă îndelung răbdătoare şi să urmeze smereniei ei fără de asemănare: „Iată roaba Domnului”. Făcând ascultare, cea care s-a recunoscut „roabă a Domnului” a devenit Maică a Fiului Său şi a noastră. Nu ne este dat să aflăm pe lume o povăţuitoare mai înţeleaptă care să ne vindece sufletul suferind de moarte.
Puterea împreună lucrătoare cu voirea este cea mai înaltă formă de exprimare a libertăţii la care ajungem cunoscând Adevărul, „Fiul lui Dumnezeu celui Viu”. Ca Maică Preasfântă alină toată tristeţea şi vindecă toată boala căci prin ea noi ne-am vindecat de moarte, am primit botezul nesfârşirii timpului. Ne întrebăm cu Sf. Efrem Sirul: „Ce să mă fac? Ce cale să apuc?/Cea cerească este neumblată/cea pământească, strâmtă/cea de sub pământ înfricoşătoare,/ Cea din mare, oprită.” Pe Stăpâna şi Maica noastră s-o ascultăm şi să ne închinăm căci ea ne-a arătat drumul; l-a născut pe Cel care face una din trei până atunci despărţite: Calea, Adevărul şi Viaţa. Neprihănirea ei este izvorâtoare de dăinuire doinitoare ca rugăciunea neîncetată ce şterge lacrimile, vindecă bolile, mângâie tristeţile, alină durerile în alcătuirea tainică a unui singur cuvânt: Bucură-te!
Desăvârşirea vieţii noastre
Şi acum, la plinirea vremii, îngerul Gavriil s-a înfăţişat Maicii Sfinte ca odinioară, de această dată „bucură-te cea plină de har” anunţând plecarea la Cel care s-a făcut om alegând să-i fie Maică. Sf. Simeon Metafrast, rugând pe Domnul Dumnezeu să-l facă desăvârşit cu „desăvârşirea Sa” o numea pe Maica Domnului „Tu eşti desăvârşirea vieţii mele”, amintind de acea „desăvârşire” asemănătoare lui Dumnezeu la care ne cheamă Hristos. Desăvârşirea este îndumnezeirea, dobândirea unei noi condiţii ontologice accesibilă omului prin Maica Luminii ale cărei rugăciuni sunt ascultate de Fiul său venit în lume ca „Lumină a lumii să fie”. Noul Testament nu relatează despre adormirea Maicii Domnului şi cele ce le ştim vin de la Sfinţii Părinţi. După ce îngerul a vestit-o, în linişte senină, Maica Preaneprihănită şi-a pregătit toate cele de cuviinţă. Şi-a purtat paşii de rămas bun spre Muntele Măslinilor, cum a făcut-o de nenumărate ori. Încercând, în nevrednicia noastră a-i urma, vedem cum pomii şi toată natura i se închina, prin ea aducând slavă Lui Dumnezeu Cel care „singur este bun” şi răsare soarele deopotrivă pentru buni şi răi şi plouă pentru toţi. Hristos s-a născut şi El pentru cei păcătoşi, adică pentru toţi, căci „nu e om fără de păcat”. Fără de păcat fiind are puterea de a ierta păcatele”. De aceea, acum „Bucură-te” deschide calea spre raiul ca o călăuză şi ca rugul cel aprins care nu se mistuia, ca bogăţie neîmpuţinată şi este laudă necontenită pentru serafimi şi heruvimi.
A revenit în cetate unde, prin grija Domnului, Sf. Evanghelist Ioan ajunsese cu puţin înainte. Preacurata a spus lui şi femeilor care o însoţeau că a venit timpul plecării spre Fiul ei. În scrisoarea către Timotei, Sf. Dionisie Areopagitul scrie că au mai venit şi alţii pe care Preacurata Maică i-a alinat, binecuvântat şi i-a vindecat. Plinite fiind toate, Maica Sfântă şi-a ridicat mâinile într-o supremă rugă de mulţumire şi laudă Domnului pentru toate câte i-au fost dăruite – şi prin ea şi nouă – ca împlinire a profeţiilor.
Venind parcă întru întâmpinarea rugăciunilor ei, s-a arătat Însuşi Hristos înconjurat de cete îngereşti rostind ca în seara de după Înviere: Pace vouă. Au plecat în linişte ucenicii purtând pe umeri binecuvântata povară spre grădina Ghetsimani. Cum vrăjmaşul stă de veghe neobosit, s-a strecurat pe furiş încercând să împingă pe unul dintre cei prezenţi să răstoarne sicriul în care se afla Maica Domnului într-o sfidare care i-a fost îndată pedepsită. Braţele răufăcătorului au rămas inerte, atârnând pe lângă trup a neputinţă şi arătând tuturor intenţia necuvioasă. S-au rugat ucenicii pentru el iar Maica le-a împlinit ruga şi minunea s-a săvârşit, vinovatul s-a căit şi a mulţumit pentru învăţătura primită. Cu evlavie, apostolii au aşezat sicriul în mormânt după rânduială şi azi cântând, după cuviinţă, în Prohodul Adormirii Maicii Domnului descifrăm ecoul Învierii Mântuitorului aşa cum îl mărturisim în Crez.
S-a făcut aşa ca la îngroparea lui Hristos că Apostolul Toma nu era de faţă, fiind plecat să propovăduiască Evanghelia prin ţinuturile Indiei. Pe drum a văzut-o pe Fecioara – Maică înălţată şi când a chemat-o, a primit ca răspuns omoforul ei. Când a ajuns la mormânt după trei zile şi, cu durere în suflet, a rugat să fie deschis ca să-şi ia rămas bun de la Maica Vieţii spre o bună reîntâlnire. Minune, mormântul era gol! Iată-l pe Toma care mai întâi a dat mărturie tuturor pentru Învierea Domnului, dând acum mărturie pentru înălţarea Maicii Vieţii la Viaţa. Ne întrebăm însă: cum ar fi putut pământul să acopere pe Maica Vieţii, Maica Celui prin care toate s-au făcut? Bunii noştri cei buni din veacuri ninse de uitare numeau Adormirea Maicii Domnului, Sfânta Maria Mare, marcând sfârşitul anului bisericesc. Mare pentru că, adormirea Fecioarei este corolarul vieţii Celei care este „sfinţenia Tatălui, locaşul Fiului şi umbrirea Duhului Sfânt”.
Adormirea Maicii Domnului e o sărbătoare naţională dacă ţinem seama, şi trebuie s-o facem, că poporul nostru o cinstea cu mult înainte de formarea ca naţiune într-un stat, fiindcă, încredinţează Părintele Stăniloae spre neuitare, că poporul nostru este român prin naştere şi creştin prin vocaţie, adică prin chemarea Sf. Ap. Andrei pe care mai că o auzim: Am aflat pe Mesia. El chema: „schimbaţi această viaţă dureroasă şi inutilă, nebună, mincinoasă, goală…prietena plăcerilor, sclava timpului…grăbiţi-vă să înţelegeţi sufletul care se îndreaptă dincolo de trup, dincolo de cuvânt, dincolo de cuvânt.” Ne rugăm ei numind-o cu dragoste Măicuţă sau Măiculiţa Domnului, Preacurată Fecioară, făcând-o mesagera necazurilor şi rugăciunilor noastre. În semn preţuire numele Maria este unul dintre cele mai frecvente date la botez. Urmează, ca un remember sărbătoarea tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul ca un neîntreruptă chemare: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” Ca o pecete, în ultima zi a lunii cinstim aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului şi ca o tainică prezenţă a îndemnului mântuitor: Faceţi tot ce spune El.
Elena Solunca Moise
