Elena Solunca Moise
Vindecarea lunaticului care avea „duh mut” încă din pruncie este una dintre minunile cele mai impresionante pe care le-a făcut Hristos – ca vindecare în sine ca şi semnificaţie pentru viaţă fiecare zi. Era după o convorbire cu ucenicii legată de spusele fariseilor cum că „mai întâi trebuie să vină Ilie”. Fireşte, în vicleşugul gândirii lor căutau tot felul de pricini pentru a-L „prinde” pe Hristos „în cuvânt”, reuşind doar s-o facă singuri în laţul pe care îl întindeau. Acum, iscodiseră că nu poate fi Hristos, fiindcă, înainte trebuia să vină Ilie. Aici este viciul gândirii: „mai întâi trebuie să vină Ilie”, doar că, încredinţează Mântuitorul, Ilie „ a şi venit, şi ei i-au făcut toate câte a vrut, aşa cum s-a scris despre el.” Evanghelistul Marcu mai scrie că „ucenicii între ei se întrebau: Ce înseamnă a învia din morţi?” Vindecarea lunaticului este un răspuns lămuritor pentru a convinge că moartea trupului este precedată de aceea a sufletului iar învierea urmează acelaşi drum.
Se petreceau toate după ce, pe Muntele Tabor, urcând cu cei trei ucenici mai apropiaţi – Petru, Iacob şi Ioan –, Hristos s-a „schimbat la faţă”, înfăţişându-le dumnezeirea Sa, întărită de glasul Părintelui Ceresc: „Acesta este Fiul Meu mult iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.” Cum, ca de obicei, era înconjurat de mulţime a fost surprins de o anume „fremătare” în jurul cărturarilor. Vestea minunilor înfăptuite o luase înainte şi mulţi doreau să-L vadă şi să i se închine. Un bărbat a luat-o înainte însă, purtat de necaz greu de suportat, zicând că a venit cu fiul său, bântuit de duh rău: „şi oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ, şi face spume la gură, şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte.” Foarte probabil, era vorba de o formă de epilepsie, o „convulsie”, numită în popor şi „boală neagră”, a morţii cumva, fiindcă nu este vindecabilă. Cauzele nu se cunosc cu precizie nici astăzi şi de aceea şi tratamentul este unul paliativ. Există chiar şi Ligă Internaţională împotriva Epilepsiei şi un Birou internaţional, care colaborează cu OMS. Până acum s-a ajuns la o definiţie nu îndeajuns de lămuritoare: o boală a creierului caracterizată de o predispoziţie de durată de a genera crize epileptice şi consecinţe neuro-biologice, cognitive, psihologice şi sociale. Am reamintit sumar aceste lucruri pentru a pune în evidenţă, odată în plus, minunea făcută de Hristos şi valoarea urmărilor ei.
„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”
Părintele îndurerat fusese mai înainte la ucenicii Mântuitorului, dar cum ei nu izbutiseră să alunge duhul care revenea fără noimă, a venit cu toată disperarea unui părinte. Răspunsul lui Hristos surprinde, fiind o mustrare care arată, încă odată, valoarea credinţei pentru om: „O neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când voi fi cu voi?” Cuvintele amare sunt sugestive pentru că arată cum necredinţa deschide larg porţile răului care dă repede să împingă omul spre moarte. Nu s-a referit numai la tatăl copilului ci la întreg neamul deci deloc întâmplător vrăjmaşul făcea victime mai ales printre copii ca suferinţa prilejuită să fie mai mare. Astăzi se vorbeşte , pe lângă binecunoscutul efect „placebo”, şi de cel numit „nocebo” desemnând inducerea psihică a unei boli. Cum vedem, vrăjmaşul nu se poate accepta gândul că, deşi căzut ca şi el, omul a primit nepreţuitul dar de a-şi recăpăta demnitatea dintâi, pe când el a rămas în umbra blestemului. De aceea nu oboseşte a hărţui omul căutând a-l aduce de partea sa şi făcându-şi din puţina credinţă sau necredinţă aliat pe care să conteze.
Necredinţa oamenilor era de natură să-L mâhnească pe Hristos, dar cum iubirea întrece cu mult mâhnirea, Mântuitorul a spus: „Aduceţi-l la Mine!” Au împlinit cuvintele şi când „duhul” necurat L-a văzut şi recunoscut, a dat o ultimă lovitură – „l-a zguduit pe copil” care „căzând pe pământ se zvârcolea spumegând”. Când Hristos a întrebat pe tatăl disperat de când „i-a venit aceasta?”, a răspuns: „Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat în apă, ca să-l piardă.” Este manifestarea făţişă a dorinţei celui care poartă în nume – diabolon – dorinţa de a despărţi omul de Dumnezeu. A insistat tatăl ajuns la capătul speranţei: „Dar dacă Tu poţi face ceva, ajută-ne, fie-ţi milă de noi.” A începe cu îndoiala este firesc dacă ţinem seama natura necunoscută şi evoluţia bolii, dar era nefirească dacă ne gândim că era anume în faţa Fiului lui Dumnezeu la care toate sunt cu putinţă. Hristos îi întoarce cuvintele, începând tot ipotetic: „dacă tu poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” Atât de mare este puterea credinţei încât converteşte imposibilul în posibil, de aceea este foarte important şi în ce anume crezi. Este momentul când tatăl rosteşte cuvintele care ne stau mereu înainte ca un memento: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” Sună ca o reînnoită provocare, o forţare a raţiunii umane care îşi vădeşte limitele în faţa credinţei pe care o depăşeşte dar şi o susţine. Cuvintele surprind şi nesfârşirea credinţei, căci dacă tatăl copilului nu ar fi crezut nu ar fi venit la Hristos. În rugăciunea de împărtăşanie începem chiar aşa: „Cred Doamne şi mărturisesc că tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu care ai venit să mântuieşti pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu…” Credinţa dezvăluie veşnicia şi poate face din „aici-ul” unde omul a căzut din rai pe pământ loc de reîntoarcere şi o face pentru că „împărăţia lui Dumnezeu” este în noi. Credinţa poate fi însă şi vană de felul celei de pe vremea Sf. Ilie, când mulţimilor care credeau în Baal le-a fost dat să cunoască zădărnicia închinării la idoli, similară necredinţei.
De duh rău era chinuită şi fiica femeii din Canaan, care l-a impresionat pe Hristos cu ruga ei disperată, ajungând să primească să fie asemănată cu câinii, dar perseverând în stăruinţa sa până într-acolo încât impresionat El Însuşi a spus: „O femeie, mare e credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti!” Asta pentru că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”, cuvinte care trimit la Dumnezeu de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit; ori desăvârşirea lui Dumnezeu are efect de panaceu. El ne-a vindecat până şi de moartea în care singur omul a căzut dintr-o greu de vindecat trufie. Întâlnim aici taina credinţei, legătură intimă, am zice, între Dumnezeu ca Părinte Ziditor şi om ca făptură a iubirii Sale, iar prin Hristos şi fiu, adică moştenitor al vieţii veşnice care este „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”.
Hristos a certat duhul necurat: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi în el să nu mai intri!” Duhul „mut şi surd” era unul dintre cele mai nocive despre care David când spunea că nu aude „glasul descântătoarelor, al vrăjitorului care vrăjeşte cu iscusinţă”. L-a auzit însă pe Hristos, Cel căruia „toate i se supun” şi l-a ascultat pentru că şi demonii „cred şi se cutremură”, fapt ce configurează imaginea concludentă a ravagiilor necredinţei. Mai mult, a spus „ să nu mai intri în el”, ceea ce trimite la nevoia de a veghea necontenit asupra noastră pentru ca, dacă vrăjmaşul vine (şi o face cu sârguinţă), noi să nu-l lăsăm să intre. S-o facem cu credinţă tare în Domnul, ca mod concret de a fi iubitori de Creatorul a toate câte sunt şi de întreaga Sa creaţie şi s-o manifestăm fără emfază prin gândurile, cuvintele şi faptele noastre de fiecare zi. Sunt gânditori care susţin că atât de întipărită este credinţa în om încât, la limită, se poate spune că nu există necredincioşi. Între ei, Yannaris care, într-o carte celebră, scrie că dacă, un avion plin de atei traversează o turbulență care îi cam zgâlțâie , nu mai găseşti nici un necredincios. Să mai reţinem că Hristos poruncit duhului necurat, care a ieşit din copil, nu înainte de „a răcni” şi „zgudui”, încât sărmanul a rămas ca mort. Atunci, cei prezenţi s-au spăimântat crezând că şi este mort. Iisus neluând seama la nimic dintre acestea, i-a dat mâna şi l-a ridicat. Este ca o înviere; poate chiar înviere făcută în faţa tuturor, a ucenicilor mai întâi care îl întrebaseră: „Ce înseamnă a învia din morţi?” A fost şi ca o magistrală lecţie despre viaţă, moarte şi înviere, arătând că omul este o fiinţă pentru moarte doar ca să învie, moartea fiind o trecere spre veşnicie.
„Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post”
Când s-au retras în casă, ucenicii l-au întrebat de ce ei, deşi au încercat, nu au reuşit să alunge demonii. Era vorba, cum avea să spună Hristos, de credinţa lor încă şchiopătândă. Scrutându-ne sufletul să ne răspundem sincer cât de autentică este credinţa noastră. Mai era ceva la care e nu mai puţin folositor să stăruim cu răspundere astăzi pentru a înţelege lumea în care trăim şi ce putem face, dacă mai este ceva de făcut, şi este. Hristos o spune cu claritate: „Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post”; rugăciune ca împreună vorbire cu Dumnezeu; postul care dă rugăciunii puterea de a ajunge la Cel Care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Postul nu este nicicum o dietă alimentară, cu virtuţile ei indubitabile, dar limitate, ci abţinere de la tot ce nu-i este plăcut lui Dumnezeu, vatămă semenul nostru şi închide sufletului porţile împărăţiei cerurilor. Post înseamnă să nu gândeşti rău pe nimeni, nici să vorbeşti şi cu atât mai mult să faci. Mai înseamnă să faci tot binele pe care îl poţi înfăptui şi spune o rugăciune de împărtăşanie cât de dăunător este să nu faci binele pe care-l poţi face. Sf. Grigorie de Nazianz mai spune că „binele nu e bine, dacă nu-i făcut bine”. Pentru toate, rugăciunea ce se îndreaptă ca tămâia înaintea lui Dumnezeu şi e bine primită spre împlinire. Altfel, ea se poate preface în păcat. Şi aici tot Hristos dă pilda desăvârşită când a fost ispitit de diavol în pustia Carantaniei. Atunci, ispitele diavolului au urmat un crescendo spre înţelegere şi făptuire: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu; Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău; Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti. Şi apoi, oare nu diavolul a îndemnat pe primii oameni la neascultare folosindu-se de minciună? Rugăciunea şi postul ajută să nu fim victime pentru urâtorul sufletului nostru; ele dau tăria ca prin pocăinţă să ajungem la împărăţia cerurilor, ca în rugăciunea pe care o înălţăm în aceste zile: „Uşile pocăinţei, deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!”
La vremea lui, Kant măsura viaţa omului cu trei întrebări esenţiale: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce îmi este îngăduit să sper? Minunea pe care Hristos a făcut-o astăzi e un temei pentru a da un răspuns dătător de speranţă într-un timp bolnav de „derizoriu”, cum diagnostica Llosa. Or, acest derizoriu poate fi formă de manifestare a acelui duh „mut şi surd” ce întreţine criza de care se lamentează, deopotrivă, mai marii vremii şi cei mai mici care-i şi poartă în tăcere povara. Sintetizând, secularizarea, invocată până dincolo de saţietate, ar fi izvorul tuturor relelor. Invocată ca un hazard natural, secularizarea foloseşte, din păcate, ca acoperire a păcatelor. Cea mai bună caracterizare a acestei secularizări o înţelegem a fi în spiritul lui Mircea Eliade – „sacralizare a profanului şi profanizare a sacrului”. Omul contemporan îşi face idoli din orice, încât am putea vorbi de o industrie – de la cine ştie ce vedetă, la politicieni sau tot felul de mărimi dintr-un domeniu sau altul. Ei vor să fie adulaţi şi li se regizează „spectacole” (doar trăim într-o „societate a spectacolului!”), mulţi li se şi închină iar, când nu sunt de faţă, îi vorbesc de rău cu asupra de măsură şi, nu odată, uneltesc împotriva lor. Atâta doar că o fac ca slugi, nu ca slujitori. Sluga face totul pentru plată şi numai pentru plată; slujitorul face binele în numele unui ideal în a cărui lumină se regăseşte pe sine ca speranţă de împlinire. Spune Hristo spre folositoare luare aminte: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.”
Mereu cu noi până la sfârşitul veacului, cum Însuşi ne-a asigurat, Hristos învaţă că acela care „va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru. Şi care vrea să fie întâiul între voi, să fie tuturor slugă. Că şi fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” E frumos să rosteşti, dar practic este lucrul cel mai greu, deşi se pare că fariseii au găsit un drum mai lesnicios pe care îl urmează nu puţini dintre noi – vorba golită de faptă. Acesta nu poate fi o scuză, ci un motiv suplimentar spre a ne supune lucrător voii lui Dumnezeu. Asumându-ne paradoxul, „cred Doamne, ajută necredinţei mele” să cerem cu tărie lui Dumnezeu să împiedice alunecarea în mrejele credinţei făţarnice, în fapt ale necredinţei, sau cum ziceau cei din veac, ale „credinţei învăluite.” Înaintea noastră şi în veac veacurilor, Hristos cere pentru noi Tatălui ceresc: „să-i păzeşti de cel rău”; noi ne rugăm în fiecare dimineaţă şi seară: „Şi ne izbăveşte de cel rău”, adică să ne elibereze El, căci singuri nu o putem face.
E timpul cel mai prielnic, ca refuzându-ne acestei lumi, să ne retragem în chilia sufletului, curăţată prin post şi împodobită cu fapte bune, ca s-o facem, prin rugăciune stăruitoare, sălaş pentru fiorul vieţii veşnice. „Cred Doamne, ajută necredinţei mele” poate fi bunul început al fiecărei zile, reînnoire a hotărârii de a urma pe Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”. E vremea potrivită acum când ne pregătim să prăznuim Adormirea Maicii Domnului să putem spune cu Sf. Nectarie din Eghina: „Cel nevăzut, Logosul Atot-ţiitorului, Neprihănită, / Ni s-a arătat om prin tine, a lui Dumnezeu Maică;/ izbăvindu-l pe om de chinurile iadului/ şi dăruindu-i împărtăşire de a Sa viaţă.”
Elena Solunca Moise
