Elena Solunca Moise
În Gadara, unde Hristos a vindecat doi demonizaţi, locuitorii, departe de a se bucura şi arăta recunoştinţă Celui l-a vindecat pe unul dintre ai lor, L-au „rugat” să plece din cetate. Erau nemulţumiţi că demonii alungaţi, au intrat în porci şi aceştia s-au aruncat în apă. Ei, ca şi mulţi dintre cei de ieri, de astăzi şi de mâine, au preferat pe „a avea” lui „a fi”, ignorând că se cuvine „a căuta mai întâi împărăţia cerurilor” şi toate celelalte se vor adăuga după rânduiala dumnezeiască. Au preferat orizontalitatea morţii verticalităţii vieţii îndumnezeite. Căutând împărăţia cerurilor, omul are un anumit mod de viaţă care, extins în sfera socială o poate ameliora urmând o succesiune logică, expusă de Sf. Ap. Pavel: „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” . Hristos nu o impune, deşi, ca Dumnezeu, oricând ar putea-o face, El vrea ca oamenii s-o facă în deplină libertate. Pildă desăvârşită de smerenie, acum, fără a rosti un cuvânt – şi ce s-ar fi putut spune? – Iisus a plecat, spre cetatea Capernaum de unde şi-a început propovăduirea. A făcut-o ca şi cum ar fi fost nevoie de a pune un alt început bun, într-un loc în care oamenii aveau credinţă. L-au întâmpinat locuitorii cetăţii care au adus un slăbănog „zăcând în pat”. Înainte de a spune ceva, Iisus a văzut credinţa celor patru oameni care au spart acoperişul ca să facă loc să poată coborî bolnavul. I-au ieşit întru întâmpinare, adică îl căutaseră, îl aşteptau, ştiau că va veni şi s-au pornit cu bolnavul din iubire faţă de el şi cu speranţa că Hristos, ca de atâtea ori, îl va vindeca. Nu au spus nimic, actul lui în sine era o rugăciune care nu mai avea nevoie de vorbe mai ales în faţa Celui care cunoaşte gândurile omului, care de această dată nu erau deşarte cum scria David, pline de grijă pentru omul suferind, fiindcă nu se spune că i-ar fi fost cumva rudă. Să ne amintim cum a „întâmpinat” dreptul Simeon când Maica Sa Preasfântă l-a adus pe pruncul Iisus la templu: „Acum eliberează, Doamne, pe robul tău în pace că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Întâmpinarea Domnului Hristos – este şi o sărbătoare – rămâne întâiul şi cel mai important fapt de care să ne îngrijim ca Domnul Vieţii să fie cu noi şi să auzim: „Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele”. Slăbănogul însă nu fusese adus pentru iertarea păcatelor, ci pentru vindecare de boala care îl ţintuia la pat. Iisus schimbă perspectiva făcând înţeleasă relaţia dintre păcat ca abatere de la cuvântul lui Dumnezeu şi boala ca o consecinţă concretă a neascultării şi care impune imperativ vindecarea. De obicei, vizibilă mai întâi suferinţa, nu păcatul, trupul şi nu sufletul. Mai mult, nu odată sunt aduse dezvinovăţiri de tot felul, pentru care se ruga David: „Să nu abaţi inima mea spre vicleşug ca să-mi dezvinovăţesc păcatele.
Hristos, Doctorul sufletelor şi trupurilor noastre, restabileşte ordinea spre dreaptă învăţătură: El vindecă pornind de la cauză, nu de la simptomele prin care se manifestă iar vindecare este totală, nu una paliativă. O face în chip minunat căci se putea ca slăbănogul să fi fost conştient, măcar în parte, de cele făptuite, de unde o anume sfială care L-a făcut pe Hristos să spună lui şi nu celor patru care l-a purtat pe pat: Îndrăzneşte. De altfel, Hristos îndeamnă la îndrăzneală, arătând ce fel să fie, şi zice bunăoară: „în lume, necazuri veţi avea”, îndată adăugând: „dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. E un îndemn pentru fiecare dintre noi ca , în fapt de dimineaţă, să ieşim în întru întâmpinarea lui Hristos în semn de recunoştinţă pentru odihna de peste noapte şi ziua dată spre a îndrepta spre „împărăţia cerurilor”. Să începem plecând genunchii inimii rostind cu toată fiinţa: Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie în veci. Să-L întâmpinăm pe Domnul care a zis că va fi cu noi „în toate zilele” conştienţi că nimic bun nu suntem în stare să facem fără Dumnezeu. Spre un asemenea gând ne duce faptul că bolnavul era adus de patru oameni. Prea bine am putea vedea în bolnav însăşi condiţia umană erodată de neputinţe de tot felul iar cei patru pot fi Evangheliştii ale căror scrieri poartă către Hristos, care a înveşnicit vremelnicia, făcându-Se Om ca omul să se poate îndumnezei.
Astfel întâmpinat, Hristos, la rându-i, iese întru întâmpinare: „Îndrăzneşte, fiule, iertate sunt păcatele tale.” Idolatrizând litera Legii, cărturarii şi fariseii s-au aprins degrab de mânie, căci, ziceau ei, „doar Domnul poate ierta păcatele”. În principiu, aveau dreptate, doar că în „orbirea lor” nu au văzut că, de această dată, de faţă era Fiul lui Dumnezeu care spune despre Sine: „Eu şi Tatăl una suntem.” Continuă Hristos provocator, întrebând pe cei care credeau că deţin înţelepciunea lumii: „Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice Scoală-te şi umblă?”. Se adresa fariseilor şi cărturarilor care s-au grăbit a-L învinovăţi: Acesta huleşte. Întrebarea îşi avea rostul pentru că pune în lumina, încă odată, legătura dintre păcat şi boală. Ea trimite la căderea lui Adam, din neascultare, sub stăpânirea morţii şi întreaga istorie ce a urmat prefigurând Mântuirea din ruga eliberatoare de pe Crucea pe care a fost Răstignit: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” Hristos subliniază „mai lesne a zice”. O spunea ca Acela care are „cuvânt cu putere multă” şi căruia sutaşul îi spusese să zică numai cu „cuvântul şi sluga sa se va vindeca”. Aşa a şi fost.
Hristos nu s-a mâniat nicicum pe farisei şi Sf. Ioan Gură de Aur scrie că nu trebuie să ne mâniem când auzim că cineva huleşte pe Dumnezeu: „Hula nu-i pricinuieşte nici o vătămare lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, cel ce-L huleşte, acela se răneşte.” E o normă a pedagogii divine care arată că dacă omul se îndreptă din cauza fricii, „ se întoarce iarăşi la răutatea lui.” Pe frică se întemeiază Vechiul Testament, considerând-o, cu dreptate, începutul înţelepciune, dar nu ne putem opri la început! Desăvârşirea înţelepciunii, aşa cum o arată Hristos, este Iubirea şi blândeţea exprimate concret în milostivire. Din credinţă şi iubire slăbănogul a fost adus la Hristos, care, intuind tulburarea lui sufletească, i-a spus blajin, numindu-l ca alinare „fiule”, ca o invitaţie. A accentuat: „Îndrăzneşte” căci, în prezenţa Fiului lui Dumnezeu, bolnavul şi-a conştientizat păcatele şi, poate, în taină, s-a căit. Esenţială rămâne legătura dintre păcat, boală şi credinţa că Fiul lui Dumnezeu iertând vindecă toată boala şi neputinţa. Altfel, de ce ar fi fost adus de iubirea celor care i-au venit în ajutor, singur fiind incapabil s-o facă. Vindecarea a fost totală câtă vreme e nu interesa numai simptomul, ceea ce se vedea. Însănătoşirea este totală, căci nu a fost a efectului – paralizia –, ci a cauzei care nu se află în trup, ci în spirit. Ce folos ar fi avut dacă îl vindeca şi apoi, slăbănogeala ar fi revenit? Blândeţea cu care Hristos l-a primit pe slăbănog este o putere restauratoare a omului şi dimpreună cu smerenia este vindecătoare şi mântuitoare.
Dimensiunile smereniei Mântuitorului se vădesc cum nu se poate mai concret: pe lepros l-a curăţat zicând doar:”Voiesc, curăţeşte-te”, pe sluga sutaşului a vindecat-o prin cuvânt, a potolit furtuna şi încă altele multe şi nu mai puţin minunate. Demonii L-au recunoscut, L-au numit şi s-au rugat. Doar oamenii, cu care s-a făcut asemenea, în afară de păcat, nu l-au recunoscut şi, mai mult, l-au blamat, zicând: Acesta huleşte. Acuzaţia de hulă era, desigur, nefondată dar foarte gravă la evrei şi se pedepsea cu moartea. Cu atât mai mult, cu cât, Hristos nu s-a mărit pe Sine arătând tuturor puterea Sa. Cuvintele lui Hristos sunt o provocare pentru cei care cu adevărat „huleau”. Scrie Sf. Ioan Gură de Aur că „prin iertarea păcatelor a mântuit sufletul slăbănogului, dar Lui nu şi-a adus slavă”. Vindecarea este un argument, dintre atâtea, care atestă cuvintele: „Eu şi Tatăl una suntem.” Şi cât de minunată este lucrarea divină încât face ca răul să fie înfrânt şi pus să lumineze faptele spre un adaos de convingere a celor de faţă. Invidia fariseilor nu doar că îşi arată hidoşenia, dar face să strălucească mai mult minunea. Cuvintele ce urmează întăresc mai mult pe cele dinainte: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele” l-a îndemnat pe slăbănog: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” Hula fariseilor rămâne vană, fiind doar un exerciţiu al răutăţii şi vicleniei. Hristos apune: „Dacă nu fac lucrurile Tatălui Meu, să nu credeţi în mine, dar dacă le fac, credeţi în faptele mele.”
E cutremurător pentru farisei să vadă că Hristos cunoaşte şi gândurile cele mai tăinuite ale oamenilor şi o spusese profetul: „Tu singur cunoşti inimile” pentru că numai omul caută faţă, Dumnezeu vede inimă. Mântuitorul spune fără posibilitate de replică: „Pentru ce cugetaţi rău în inimile voastre?”. De altfel mereu, Hristos aduce argumente imbatabile ale dumnezeirii sale şi a făcut-o, paradoxal în smerenie, punând în lumină puterea ei ca dătătoare de sănătate, linişte, pace şi îngăduită speranţă. Atunci când a vindecat leproşii le-a spus să meargă şi să se arate preoţilor. Era spre adeverirea a însănătoşirii şi, deopotrivă, a dumnezeirii Sale – de această dată a spus fostului bolnav să-şi ia patul şi să meargă la casa lui în văzul tuturor. Să vadă şi să înţeleagă că, în principal, boala urmează păcatului ca o consecinţă a lui. Mai mult, am putea vorbi şi de prevenţie, căci spune: „Vezi, de acum te-ai însănătoşit. Să nu mai păcătuieşti ca să nu-ţi fie mai rău.” Lăsa astfel să se cunoască şi înţelege puterea Lui de a ierta păcatele, cum o profeţise Sf. Ioan Botezătorul: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii.” Spune „mielul lui Dumnezeu”, cu trimitere la blândeţea şi mila Mântuitorului care a şi spus: „Milă vreau şi nu jertfă”. Jertfă s-a adus pe Sine pentru păcatele şi nelegiuirile noastre ca, la rându-ne să ne milostivim unii faţă de alţii.
Semnificaţia vindecării slăbănogului este binefăcătoare şi pentru fiecare dintre noi spre luarea aminte a celor care se arată sănătoşi la trup dar au sufletul bolnav şi se va vedea indirect mai devreme sau mai târziu. Domnul ne aşteaptă să ne întoarcem ca fiul risipitor iar dacă nu facem, vom rămâne străini, expuşi pericolelor inclusiv a bolilor cu care plătim păcatele. Din nefericire, boala trupească apare uneori târziu şi cu greu se află tratament. Un părinte îmbunătăţit spunea că atunci când nu sunt duhovnici buni, spitalele de psihiatrie sunt pline de bolnavi. Semnificativ e că s-a constatat că, în Europa bunăoară, mai toţi locuitori ar avea nevoie de cel puţin un consult psihiatric. La noi e mai îngrijorător pentru că încă persistă prejudecata că cel care merge la psihiatru ar fi nebun. Se ruga psalmistul, numind pe Dumnezeu „ajutorul şi izbăvitorul meu”: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei mele nu le socoti Doamne” şi „de cele ascunse, curăţeşte-mă”. Hristos a făcut întocmai – l-a curăţit pe paralitic de păcatele ascunse şi l-a tămăduit de slăbănogeala.
Cei prezenţi nu au înţeles dumnezeirea lui Hristos, s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu „Care a dat oamenilor o putere ca aceasta”. Era în tonul mentalităţii vremii împăcătoşite şi aduceau slavă lui Dumnezeu în cuvinte, dar lepădau de El în fapte. Când a vindecat orbul din naştere, fariseii au decretat: „Acest om nu este de la Dumnezeu”. O făceau să-şi acopere păcatele lor, cum se mai face, nu puţin, şi astăzi. Cuvinte de acest fel le cam auzim la tot pasul şi, de obicei, de la cei care se cred îndrituiţi să judece şi, mai ales, să condamne. O fac cu atât mai mult sârg cu cât sunt pe primele locuri în ştatele de salarii şi …”şeful are întotdeauna dreptate”. Asta în timp ce-şi clamează apartenenţa la religia creştină şi tună şi fulgeră împotriva secularizării… Este un contrast izbitor faţă de blândeţea Mântuitorului, „Cel blând şi smerit cu inima”. El ne învaţă să cum să ne asemănăm cu Fiul lui Dumnezeu – să ne străduim să ducem o viaţă curată iar pe cei care ceartă pe nedrept să îi privim ca pe nişte bolnavi chiar dacă pricinuiesc suferinţă celor din preajmă. Sigur, nu e în ton cu celebra „corectitudine politică”, ale cărei carenţe se arată dezastros, dar este nespus de folositoare. Pildă îl avem tot pe Hristos, care urmărit de Saul i-a spus: „Saule, Saule de ce mă prigoneşti?”. Devenit Apostolul Pavel, Saul avea să-ş dea viaţa pentru Hristos şi a făcut-o cu credinţa mărturisită că „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Sf. Ioan Gură de Aur scrie acoperindu-şi cuvintele cu viaţa sa: „Şi tu eşti un doctor al sufletelor; foloseşte tot felul de doctorii, după legile lui Hristos ca să iei plata: şi a mântuirii tale şi a folosului faţă altora”. Pentru toate şi în tot ceasul să aducem slavă lui Dumnezeu care a spus: „Pe cei care mă slăvesc, îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimă defăimaţi vor fi.” Vindecaţi şi încercând a vindeca pe cei din jur să mergem la casele noastre şi să spunem tuturor cât bine ne-a făcut nouă Domnul. Să-i aducem cuvenita slavă, făcând-o nu ca fariseii, ci cum învaţă David „spre îndreptarea inimii” spre bucuria de a spune „cu îndrăznire, fără de osândă” Ziditorului a toate: „Tatăl nostru”. Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a înălţat la cer unde stă de-a dreapta Tatălui până la a doua Sa venire întru slavă. Omul bolnav se ridică la rostirea Sa: „ridică-te”, scoală-te de pe patul pe care stăteai ca unul condamnat la moarte şi mergi la casa ta, trăieşte sănătos, ferindu-te a mai păcătui. Între ele, Iubirea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu îngemănată cu rugăciunea omului întru sfinţirea numelui Său şi înveşnicirea în lumină a vieţii noastre.
Al IV-lea Sinod ecumenic
Recunoaşterea creştinismului ca religie oficială de către Sf. Constantin cel Mare a fost întărită şi dusă mai departe Teodosie al II-lea numit şi „cel Mare”. După ce s-a stins din viaţă la 28 iulie 450 fără moştenitori, la tron a urmat sora sa, Pulheria care a decis să convoace un Sinod spre a pune capăt disensiunilor care măcinau lumea creştină a vremii. Sinodul a avut loc între 8 şi 25 octombrie 451 la Biserica Sf. Eufemia din Calcedon şi însuşi împăratul Marcian a prezidat şedinţa inaugurală şi a rostit un cuvânt la închiderea lucrărilor. Importanţa deosebită a acestui Sinod constă în faptul că acum s-a definit cu claritate doctrina celor două firi ale lui Hristos nerecunoscută de erezii, mai ales cea ariană. Hotărârea suna: „Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi Acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, având suflet raţional şi trup…Ca Dumnezeu, s-a născut înainte de toţi vecii din Tatăl, iar ca om s-a născut în zilele de pe urmă pentru noi şi mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul şi Acelaşi Fiu, Domn, Unul Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neîmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însuşirea fiecăruia şi întâlnindu-se împreună în într-o singură persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane, împărţit sau despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu – Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-am învăţat mai înainte despre El proorocii şi Însuşi Domnul Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul Părinţilor noştri.” Hotărârea de credinţă a fost proclamată la 25 octombrie a anului 451.
În această zi la Liturghie se citeşte Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii în care profunzimea gândirii şi iubirea se întâlnesc într-un sublim de neegalat menit să urce sufletele să până la Domnul, Unime treime şi treime unime a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Pentru început să ne amintim că, întors acasă, fiul cel risipitor a spus: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţi tăi”. Ca Fiu a lui Dumnezeu, ascultător până la moarte şi încă una pe Cruce, Iisus ne învaţă cum să ne rugăm ca să fim vrednici, moştenitori dimpreună cu El, al vieţii veşnice. Iar viaţa veşnică este „ a Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Hristos a venit să ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Şi nu a pierit decât unul şi asta ca să se împlinească Scriptura în care citim că nu poţi sluji la doi domni odată. Or, Iuda, căci despre el este vorba, slujind lui Mamona a sfârşit luându-şi singur zilele. A aruncat cei treizeci de arginţi pentru primiţi pentru trădarea şi vânzarea lui Hristos, pecetluindu-şi lucrarea prin convertirea sărutului păcii în sărut aducător al morţii. A lăsat o întrebare cutremurătoare: Cum poţi să-L vinzi pe Dumnezeu şi să rămâi în viaţă?
Hristos nu se roagă pentru „lume” locaş al nelegiuirii şi păcatelor, ci pentru apostoli care, urmându-I nu mai erau „din lume”. Îl mai ruga pe Tatăl ceresc să-i păzească în „numele Său” de cel viclean, de diavol. În rugăciunea Tatăl nostru cerem, să fim izbăviţi de cel viclean, care doreşte să ne despartă de Ziditorul şi Făcătorul nostru spre a ne face „fiii ai pierzării” cum l-a făcut pe Iuda. „Sfinţeşte-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”. Anume Hristos, Cuvântul pe care cunoscându-L devenim liberi de moarte, anulând despărţirea pe care vrăjmaşul a făptuit-o cu viclenie. Idealul rămâne cel al unităţii: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi în unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis”. Iar Hristos, ca Fiul ascultător a lucrat toate câte i s-au dat a face, îngemănând iubirea purtătoare de grijă a Tatălui cu iubirea Sa ascultătoare până la jertfa de Sine. Tutelar rămâne pentru de-a pururi „Numele Domnului” pe care Hristos l-a făcut cunoscut prin Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălţarea Sa la cer şi pogorârea Sfântului Duh. Tutelară este Iubirea care biruie lumea prin jertfă biruieşte lumea: ca să facă pretutindeni cunoscut faptul că toţi credincioşii că sunt dăruiţi cu aceiaşi iubire: „Ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei cum precum M-ai iubit pe Mine.” De aici şi porunca cea nouă: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”Se închide spre o mai mare cuprindere un cerc al biruinţei definitive asupra răului întruchipat de moarte; nu printr-o altă moarte, căci Hristos „cu moartea pe moarte călcând” a dat viaţă celor din morminte. Biruinţa este prin Înviere şi mărturisim împreună cu Sf. Ap. Pavel: dacă Hristos nu a înviat, zadarnică ar fi propovăduirea apostolilor ca şi credinţa noastră. Rugându-L pe Hristos, primim ajutor să trecem peste orice piedici, înfrângeri şi dezastre. Folositor prin vremi este sfatul lui Antim Ivireanul: „Se cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistia şi atunci să ne rugăm, pentru că atunci vom afla ascultătoare urechile lui Dumnezeu.”
Elena Solunca Moise
