Iisus potolise furtuna de pe mare şi, revenindu-şi în fire, cei din jur se întrebau: „Cine este Acesta că şi vânturile ascultă de El?”. Răspunsul aveau să-l primească de îndată, dar nu de la oamenii depărtaţi de credinţa cea adevărată, cei care, văzând, nu văd şi auzind, nu aud. Nu! Surprinzător, răspunsul a venit de la diavolul însuşi, care, pe deasupra a şi spus, cumva mustrător: „Ce Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Ai venit aici mai devreme ca să ne chinuieşti?” Mustrător, pentru că, prea bine ştiu, că la Judecata de pe urmă vor fi judecaţi şi demonii. Deci, în felul lor aveau dreptate. Ei L-au recunoscut pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, arătându-se buni ştiutori ai Scripturilor. Acum, de ştiut, ştiau şi fariseii Scripturile, dar, orbiţi de ură, l-au trimis pe Hristos la moarte pentru că, ziceau ei, s-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Hristos nu se numise, El este Fiul lui Dumnezeu Celui viu. S-a făcut aşa că, trecând în ţinutul Gadarei, i-au ieşit înainte doi demonizaţi, ce se ascundeau prin morminte, de unde ieşeau „foarte cumpliţi încât nimeni nu putea trece pe calea aceea”. Foarte probabil, era vorba de schizofrenie, de la schzein – a despica, a scinda, a rupe şi phren – minte sau suflet. Interesant este că nici astăzi nu se cunoaşte cu precizie cauza acestei boli, specialiştii considerând că ar fi dată de o interacţiune multiplă a factorilor biologici, psihologici şi culturali. La aceştia se adaugă o „anumită vulnerabilitate genetică”. În ciuda eforturilor, tratamentul este unul paliativ cu reuşite provizorii.
Apostolul Matei scrie că ei ieşeau din morminte pentru că acolo vrea demonul să-l ducă pe om dintru început. Căzut şi el din trufie, demonul nu mai are cum urca la cer şi stăpânirea lui, atât cât o are, este numai, aici, pe pământ. Ne amintim că Dumnezeu a spus întâilor oameni că din toţi pomii pot mânca, dar nu şi din pomul cunoaşterii, căci, dacă o face, vor muri. Diavolul spus: „Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” Cum nu au ascultat de Dumnezeu, ci mai degrabă de vrăjmaşul său, omul a căzut şi cu el întreaga natură care i-a fost dată spre stăpânire, arătându-se, cum prea bine vedem, ca un stăpân din cale afară de hain. Omul este cel care decide, foarte adesea fără să se gândească îndeajuns la urmări, orbit de interese imediate şi pragmatice. În Evanghelie nu se spune cum de cei doi au ajuns în această stare vecină cu moartea, semănând spaimă şi nici nu are importanţă în economia relatării. Totuşi, demonii nu ar fi intrat în oameni fără un accept prealabil. E un „memento” la trezvie ca stare permanentă pentru că vrăjmaşul nu aşteaptă să fie invitat şi cu un spirit de observaţie foarte ascuţit, el profită până şi de o clipă de neatenţie a omului. Povestirea ne este de folos şi pentru a înţelege originea răului, care nu este nicicum făcut de Dumnezeu şi Sf. Vasile îl defineşte ca absenţă a binelui. Cel ce toate cu înţelepciune le-a făcut – şi Hristos îndeamnă să fim buni cum Tatăl nostru cel ceresc este bun – nu avea cum să facă răul, nu avea cum să voiască distrugerea creaţiei Sale. Aşa se face că, dintru început, demonii au fost îngeri, dar între cetele lor, cea a lui Lucifer a căzut din nemăsurat-i orgoliu. Cei ai noştri din vechime, cunoscând valoarea rostirii, se fereau să pronunţe numele celui care, mai mult decât orice, urăşte omul şi-i doreşte pieirea. El face îl face pe om să „vorbească în dodii”, fără noimă.
Spre neuitare este faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului, ne-a scos din această condiţie umilitoare. Ei, bântuiţi de diavol nu aveau cum să se roage, ţinuţi de perfidia lor ucigătoare. De rugat, s-au rugat însă demonii înşişi, pentru că ştim, ei cred şi se cutremură. Anume, au rugat să fie trimişi în turma de porci şi de fel întâmplător, căci porcul era considerat „impur”, şi deci era oprit să se mănânce. Interdicţia are şi un substrat raţional, dacă ne gândim ce implicaţii asupra sănătăţii ar avea carnea de porc în condiţiile climatice din Israel. Hristos nu a vorbit, le-a ascultat voia şi turma de porci s-a aruncat în apa ce i-a înghiţit, pierzându-le şi urma. Ca şi cum îi este dat răului să piară prin rău iar răul pricinuit de vrăjmaş dă pieirii şi pe cel făptuit de om.
„Între ai săi a venit, dar ai săi nu i-a primit”
Păzitorii, înfricoşându-se de cele văzute şi temându-se de consecinţe, au dat grabă în cetate să vestească oamenilor minunea, dar şi pierderea porcilor. Departe însă de a fi recunoscători lui Hristos că a salvat pe cei care erau şi un pericol public, locuitorii cetăţii au simţit pierderea unei surse de profit şi L-au rugat să plece. Să nu ne grăbim a-i condamna înainte de a cerceta sufletul nostru ca nu cumva să găsim ascuns vreun „gadarean”. Hristos a dat ascultare dorinţei lor. El, Cel care, doar puţin înainte potolise furtuna de pe mare, Care a alungat demonii din cei unde îşi făcuseră lăcaș, a ascultat şi împlinit dorinţa oamenilor de pleca dintre ei. El care a coborât din cer ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară” a ieşit, lăsându-i aşa cum erau şi cum voiau. Poate era mâhnit şi tocmai spusese că cu amărăciune: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului nu are unde Să-şi plece capul”. Scrie Evanghelistul că „întru ai Săi a venit, dar ai săi nu L-au primit”. A intrat în corabie şi a plecat spre Capernaum cetatea sa, unde avea să vindece un slăbănog. Nici de această dată nu s-ar cuveni să-i judecăm aspru pe locuitorii Gadarei înainte de a ne întreba cu toată sinceritatea dacă, la rându-ne, în alte forme, nu spunem lui Hristos să plece mai ales atunci când ni se pare că ne „încurcă” afacerile; când desconsiderăm că se cuvine „căutăm mai întâi împărăţia cerurilor”. Sf. Ap. Pavel, scrie pentru toate veacurile că împărăţia cerurilor „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.
Aflăm aşezate aici, spre rodnică luare aminte, iubirea nehotărnicită a lui Dumnezeu, care vrea ca nici un om să nu piară „şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Hristos a spus spre priceperea a tot omul că nu vrea „moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. În contrast, vedem diavolul, – de la diabolon, a despărţi – care nutreşte o ură distrugătoare împotriva lui Dumnezeu şi zidirii a Sale, urăşte mai ales omul care poate fi eliberat de blestemul morţii. Doar omul,, urmând lui Hristos poate deveni fiu a lui Dumnezeu, moştenitor al vieţii veşnice. Sf. Ioan Gură de Aur scrie: „Dacă asupra porcilor cu care nu aveau nimic, diavolii au arătat atâta răutate, apoi cu atât mai mult asupra ta, omule de-a pururi dă război neîmpăcat luptă neîncetată şi vrajbă de moarte. Şi o are dintru început şi nu-i trece, ba mai mult se înteţeşte în nădejdea biruinţei, cu toate că ştie că este deşartă.”
La aceasta se asociază, de fel întâmplător, învoiala la păcat a locuitorilor cetăţii urmată de nerecunoştinţa lor şi manifestată cu preţul încălcării celei de a doua porunci: „Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Hristos li s-a înfăţişat ca Om care a făcut minuni neauzite iar ei l-au gonit. Ce diferenţă faţă de locuitorii Samarei care l-au rugat să rămână cu ei şi a rămas trei zile. L-au alungat pe Hristos ca pe un intrus nedorit dacă nu chiar duşman. Hristos nu a rostit o vorbă, şi ar fi putu-o face, dar cunoscând inima oamenilor, a plecat. Doamne, ce inimă aveau dacă nu L-au primit pe Hristos, dând prioritate lui „a avea” şi asimilându-l cu „a fi”. Cât de întristătoare şi mustrătoare este pentru noi această tăcere a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Oare noi nu facem aşa chiar dacă în forme diferite? Când, bunăoară ne asumăm merite pentru care s-ar cuveni să fim recunoscători şi aducem slavă lui Dumnezeu? Bunii noştri cei din veac, când erau întrebaţi ce fac, răspundeau invariabil: „Aduc slavă lui Dumnezeu cum mă aflu”. Abia apoi vorbeau de ale lor şi ele într-o rânduială – sănătatea lui şi a familiei, felul cum îi merg treburile, necazurile sau bucuriile, nădejdile de mai bine din „grija lui Dumnezeu”. Asta nu cu foarte de mult în timp în urmă iar obiceiul nu s-a pierdut şi e un semn bun căruia să i ne supunem. Anume e bun pentru că întăreşte legătura cu Dumnezeu de care avem mereu mai mare nevoie chiar dacă nu conştientizăm. Avem nevoie vitală mai ales acum când criza spirituală riscă să ne depărteze de Dumnezeu, târându-ne într-o lume a întunericului. Cum ştim că, oricum, suntem slujitori, să nu uităm că nu putem fi deodată a lui Dumnezeu şi a lui Mamona. În cărţile vechi de rugăciune erau şi cele rostite când necazurile erau „de obşte”, venite din „păcate de obşte” consecinţe ale gândurilor, vorbelor şi faptelor tuturor. Modernizarea l-ea şters… Simion Mehedinţi scria că, pe vremea lui Ştefan cel Mare, înainte de o luptă, poporul postea şi se împărtăşea cum o făcea şi după terminarea ei, indiferent dacă biruiau şi erau biruiţi.
Nedorit între cei pentru a căror mântuire venise, Domnul Mântuirii noastre s-a depărtat tăcut, fără ca nimeni să-L oprească, să-L cheme sau să-I urmeze. Într-o asemenea tăcere poate, cândva, David se ruga fierbinte: „Doamne, auzi rugăciunea mea, şi strigarea mea la Tine să ajungă. Că de nu mă vei auzi, mă voi asemăna cu cei care se coboară în groapă”. I-a părăsit pe cei care între „a fi” şi „a avea” au ales averea cea trecătoare, căci „a avea” ţine de timp şi de curgerea lui implacabilă după cunoscutul dicton „Fugit irreparabile tempus” şi o face spre moarte. Povestirea se frânge brusc odată cu plecarea lui Hristos, căci, fără El, nu mai poate exista o continuare demnă de om. În cele din urmă prea bine se putea ca demonizaţii să nu fi fost doar o întâmplare, ci o consecinţă a unui mod de a fi departe de Dumnezeu pe care îl aveau toţi locuitorii iar cei doi erau doar cei mai reprezentativi între ei. Iar formele de manifestare ale refuzului de a-L avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru sunt multe şi diferite. Să nu-i subestimăm isteţimea şi inventivitatea – mândria în primul rând, de care sufereau gadarenii de n-au găsit de cuviinţă nici să mulţumească. Mai mult, diavolul dă o anume „dependenţă” de amăgirile lui şi cei care cred lui sunt o pradă sigură. Între patimile distrugătoare de viaţă, Părinţii Sfinţi amintesc beţia, desfrânarea, omuciderea şi toţi cei robiţi de ură şi răzbunare, toţi asemănându-se cu „cei care coboară în groapă”. Nu întâmplător, poporul nici nu-i pomenea numele şi dintre cele folosite amintim pe „Aghiuţă”, de la Aghios, sfânt, adică în viclenia lui se arată îmbrăcat în virtuţile neprihănirii şi bunătăţii. Cum cei robiţi nu au întotdeauna putere, se cuvine ca noi, să nu-i părăsim, lăsându-i pradă uşoară spre bucurie diavolului. Să le fim aproape, să-i ajutăm cu rugăciunea, mai ales cea pornită din inimă pe care s-o curăţim prin post şi fapte bune. Mai ales s-o facem în taină ca Dumnezeu s-o audă căci doar El o poate împlini.
Mai presus de toate, se cuvine să avem grijă de trupul nostru spre a nu-l face locaş al întinăciunii şi întunericului, pentru că, aminteşte mereu Sf. Ap. Pavel este „templu al Duhului Sfânt”. Să spunem cu David că „Domul este bun, că în veac este mila Lui…În necaz am chemat pe Domnul şi m-a auzit şi m-a scos întru desfătare…Domnul este ajutorul meu şi eu voi privi cu bucurie pe vrăjmaşii mei. Mai bine este a te încrede în Domnul decât a te încrede în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul decât în căpetenii.” Deci să nu-i dispreţuim pe cei căzuţi, că nu se ştie dacă, dintr-o clipă de neatenţie, nu vom fi prinşi în capcana ce ne-o întinde „pierzătorul”. De mare atenţie să ne cuprindem căci, scria Sf. Ap. Petru că “Potrivnicul vostru, diavolul, umbla mugind ca un leu, căutând pe cine să înghită”. Punând stavilă de netrecut „învoielii la păcat”, cu dragoste frăţească sinceră nu fariseică, să ne rugăm pentru ei, să-i ajutăm după nevoi şi puteri, câtă vreme, o spune Apostolul neamurilor, „nimeni nu trăieşte pentru sine”. Aici ştiinţa şi cultura ne pot ajuta foarte mult, substituind, la nevoie, absenţa sau puţinătatea credinţei şi iubirii. Altfel spus, să-L facem pe Hristos într-un prezent continuu printre noii întru bucuria iubirii şi a păcii sfinte.
Elena Solunca Moise
