Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – întâi-stătătorii apostolilor

Elena Solunca Moise

Petru, pescarul, întâiul care , ascultând chemarea, a lăsat tot ce avea – familie şi tot restul – L-a urmat pe Hristos, arătându-se ca piatra pe care s-a zidit Biserica. El îndeamnă de atunci să slujim lui Dumnezeu „cu voie bună, nu pentru câştig urât, ci din dragoste”. Pavel, cel mai „mic”, fariseu înverşunat, prigonitor al lui Hristos până când Mântuitorul i-a arătat absurdul prigoanei: „Greu îţi este să dai cu piciorul în ţepuşă”. Tradiţia spune că Pavel păzea hainele tânărului mucenic Ştefan, sub nemiloasa ploaie de pietre s-a rugat, arătându-şi vrednicia de a-i fi urmaş: „Părinte, nu le socoti lor acest păcat”. Poate Domnul, ascultându-i ruga a întors prigoana lui Pavel, făcându-l ca pe unul ce I-a urmat cu destoinicie martirică.

“Nu tot ce zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor…”

Mai întâi Petru, un om simplu, ucenic al Sf. Ioan Botezătorul de la care a deprins cum pocăinţa curăţeşte inima, pregătind-o pentru împărăţia cerurilor dezvăluită odată cu venirea lui Hristos. Fostu-i-o după cuvântul lui David care cerea: „Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele”. La sfârşit, Pavel, unul dintre farisei, grupare politico-religioasă foarte puternică pe vremea Mântuitorului, fidelă Legii dată de Moise ai cărei membri erau apărători înverşunaţi ai tradiţiei. Conservatorismul i-a orbit până într-acolo încât cutezau a nega până şi ceea ce este evident fără a izbuti să ucidă spiritul, cu puterea încrâncenată a literei. Sfinţii Apostoli străjuiesc un spaţiu al sfinţeniei în care a prins rădăcini puternice s-a dezvoltat şi a rodit bogat religia creştină care a împărţit istoria umanităţii în două epoci. Între ei, întreaga bogăţie a condiţiei umane cu toate formele de manifestare. Erau, şi atunci, dintre cei care nu credeau cu adevărat şi le-a spus-o Hristos:”nu tot ce zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Erau şi unii sinceri, cum a fost Petru, a cărui inimă curăţită de lacrimile pocăinţei l-a pregătit pentru a fi vrednic să fie trimis la propovăduire. Sincer era şi prigonitorul Pavel era ,doar că credinţă nu era aceea reală şi doar virtutea duhovnicească i-a fost folositoare în căutarea Adevărului. Cu el s-a petrecut acea schimbare a minţii, metanoia, care a făcut să se dăruiască cu întreaga-i făptură dreptei credinţe şi, în cele din urmă, i-a dăruit chiar viaţa. La el, prigoana s-a convertit în urmarea lui Hristos, pentru că, oricând şi oriunde, omul e mereu în urma lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit ca omul să se îndumnezeiască. Cel care persecuta a primit să fie persecutat pentru credinţa în Adevăr, acel Adevăr care l-a făcut realmente liber, adică vrednic lucrător al voii lui Dumnezeu. I-a fost dat să trăiască, pe propria-i piele cum se zice, cât de greu este „să dai cu piciorul în ţepuşă”. Personalităţi complementare, Petru şi Pavel ne arată lucrarea lui Hristos care „vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”.

„Rob şi slujitor al lui Hristos”

Mai întâi, Petru, numindu-se rob, slujitor al lui Hristos după ce a văzut cum „toate i se supun”, la pescuirea cea minunată. Era după o noapte în care mrejele i-au rămas goale, dar ascultând cuvântul Mântuitorului, a convertit pierderea celor ale lumii acesteia în câştigul celor ce nu se văd. Mai târziu avea să scrie: „Tot trupul este ca iarba şi toată slava ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut, dar cuvântul Domnului rămâne în veac” Este Cuvântul prin care toate s-au făcut prin rostire şi pe acesta l-a binevestit lumii întregi cu întreagă viaţă a sa, arătând că, într-adevăr, multe necazuri sunt în lume, dar toate sunt biruite când cutezi a te lăsa în voia Domnului. Libertatea râvnită nu este doar cuvânt, ci trăire şi făptuire a binelui şi nu ca motivare vicleană a răului, pe care este mai folositor să-l suporţi în tăcere decât să-l făptuieşti. Asta este a urma lui Hristos, care a suportat toate până la jertfă. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii” căci prin „rana Lui” suntem vindecaţi. Este dimensiunea eroică a sfinţeniei.

Ca pescar iscusit, deşi experienţa îi spunea să nu facă aşa, a dat ascultare lui Hristos, Petru deşi nu-l cunoştea şi împotriva experienţei sale, dar inima-i curăţită prin pocăinţa şi pregătită pentru ascultare a făcut-o într-un firesc pe care noi cei de astăzi nu-l pricepem. Era un om simplu, nu ştia carte dar a văzut cu inima esenţa firii şi s-a supus ei. Eliberarea de întunericul lumii din noi se face reală numai printr-o întoarcere a minţii spre lumină de la bezna din noi pe care ne încăpăţinăm a-l numi lumină. Cel ce face astfel, văzând nu vede şi auzind nu ascultă, sau, mai degrabă vede şi ascultă doar pe sine cum făceau, ieri şi fac şi azi, fariseii repede abătându-se cu ură în timp ce cuvintele cele mai răsunătoare se sting într-un dialog al surzilor. Sf. Antim Ivireanul, cinstit anul acesta de Biserica noastră, scria cum Hristos şi-a apropiat „oameni fără arme şi nedichisiţi, săraci de avuţie, proşti de învăţătură, slabi de post, blânzi pentru nerăutate, au înălţat nu steaguri de oaste, ci numai Crucea, semnul păcii …fără sânge, fără vătămare, calcă şi supun toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înşelăciunea, calcă şi supun toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înşelăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui Hristos şi credinţa cât este de întins pământul şi lumea.”
Cu puterea ascultării lucrătoare a voii Domnului, Apostolul Petru avea să treacă prin încercări pe care, cunoscându-le, primim putere în lupta cu vrăjmaşul care îşi foloseşte întreaga abilitate ca să ne atragă. A trecut astfel de la mărturisirea recunoscătoare a lui Hristos până la îndoială şi lepădare şi nu odată, ci de trei ori. L-a salvat Hristos care îi şi spune că diavolul i-a vrut sufletul şi pentru asta s-a rugat să nu cadă. Asta a făcut ca lepădarea să fie urmată de lacrimi de pocăinţă şi, după Înviere, să fie reprimit între apostoli. De la Apostolul Petru, ca şi de la alţi sfinţi, învăţăm cât de anevoios este drumul de la „a fi în lume” aşa cum este ea, prea puţin prielnică desăvârşirii umane la a „nu fi din lume” urmând pe Hristos, Biruitorul ei. O recunoaşte Petru, într-un mod indirect atunci când, urcând pe Tabor, împreună fiind şi apostolii Ioan şi Iacob, Hristos li s-a arătat în lumina dumnezeirii Sale împreună cu Ilie şi Moise iar Petru a recunoscut: „Ce bine ar fi să rămânem aici” şi chiar a mers mai departe spunând să facă trei corturi, pentru fiecare câte unul. Un nor luminos i-a acoperit şi glasul Părintelui Ceresc s-a auzit: „Acesta este Fiul multiubit. Pe El să-l ascultaţi”. Cuvinte a căror tâlcuire s-ar cuveni să ne-o însuşim nu atât în vorbe cât în fapte ziditoare câtă vreme este mereu mai evidentă creşterea distanţei dintre vorbă şi faptă între care, câteodată, apare o prăpastie de netrecut.

„Nu raţiunea este potrivnică lui Dumnezeu, ci inima îngreunată de păcate”

Pe Hristos să-l ascultăm cu credinţă luând aminte la spusele Sf. Teofan Zăvorâtul că „nu raţiunea este potrivnică credinţei ci inima îngreunată de păcate”. Altfel, spune David că „inima curată şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. O asemenea inimă curată şi smerită avea Petru şi Hristos i-a fost mereu alături, l-a ajutat, s-a rugat pentru el şi i-a încredinţat misiunea de a fi păstor de suflete. Pescarul de odinioară care s-a făcut păstor, îngrijind oile sale aşa cum a făcut Hristos care l-a investit ca „apostol”, ca trimis al Său în lume.

Nesfârşita bunătate a Fiului lui Dumnezeu ni se înfăţişează ca prezenţă dăinuitoare şi cel care îl caută şi-l cheamă nu rămâne fără răspuns. Aşa a fost când, după ce a potolit furtuna, Petru i-a cerut să meargă pe apă către El, dar nelepădându-se de sine, credinţa fiindu-i dijmuită de îndoială, s-a temut şi, în mod reflex a cerut ajutor: „Doamne, scapă-mă!”. Se temea de pieire şi atunci, Hristos, întinzându-i mâna i-a spus: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Mustrarea este adresată şi nouă, celor ce ne măsurăm existenţa îndoindu-ne adesea, temându-ne şi având reacţii pe măsură, sau mai mult, faţă de cei care pricinuiesc răul.

Venită din interior, credinţa deschide un drum nesfârşit pe care, nu odată, omul întâlneşte pietre de poticnire pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le face pietre de temelie a zidirii lăuntrice. Sincer, Petru i-a spus lui Hristos că de se va întâmpla ca toţi să-L părăsească în ceasurile grele ale Răstignirii,, el nu o va face. Hristos, A-tot-cunoscătorul l-a prevenit că, nu odată, ci de trei ori, avea să se lepede de El, cum a şi a făcut în noaptea Răstignirii. Sunt dintre cei care, judecându-l pripit, îi fac din această lepădare un motiv de critică, uitând cât de greu este să fii Petru în noaptea Răstignirii şi, mai ales că nu este dat omului a judeca ci numai lui Dumnezeu. Pentru noi, mai de folos este să punem la inimă că, dându-şi seama, a plâns cu amar. Sunt lacrimile pocăinţei care l-au învrednicit de întreitul legământ al iubirii şi de misiunea de păstor. Avea să scrie mai apoi: Domul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii”. Pescarul s-a convertit în „păstor” şi, plin de grijă părintească a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Antiohia, Pont şi Galiţia. Am spune că a propovăduit-o în întreaga lume dacă amintim că Marcu, ucenicul pe care-l numea „fiul meu” a scris Evanghelia ce-i poartă numele, a cărei Veste Bună ne cheamă prin timp spre împărăţia cerurilor.

Mai avem de la „întâiul chemat” dintre apostoli două epistole care sintetizează învăţătura dobândită într-o viaţă ce avea să sfârşească martiric. Peste „secoli”, el ne arată un drum pe care niciodată nu-i prea târziu a-l urma: „Pentru aceasta, punându-vă întreaga voastră sârguinţă, credinţei adăugaţi-i virtutea; virtuţii, cunoştinţa; cunoştinţei, înfrânarea; înfrânării răbdarea; răbdării, evlavia; evlaviei, prietenia frăţească; prieteniei, iubirea”. Mai ales, iubirea care „acoperă multe păcate”. Citind aceste cuvinte să nu uităm o clipă că ele sunt „pline” de faptele de viaţă ale Sf. Ap. Petru. Când în cetatea Cezara de unde era Filip, Iisus i-a întrebat pe ucenicii Săi, „voi cine spuneţi că sunt?”, Petru a răspuns: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”

„Să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului”

Într-o zi ca aceasta a anului 67, Apostolul Petru şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Era pe vremea de împăratul Nero care acuza pe creştini de incendiul Romei şi, la cererea lui, Sf. Ap. Petru a fost răstignit cu capul în jos, din smerenie, nesocotindu-se el vrednic a fi răstignit ca Hristos. Ca şi atunci, şi azi, nu puţini sunt între cei care cu noianul promisiunilor vor să ne atragă de partea lor şi potopul noutăţilor mai că ne răpeşte de la cele dumnezeieşti. Să-i întâmpinăm stând drepţi şi tari în credinţa primită de la strămoşi cărora le datorăm totul, surzi la vuietul înşelător al celor ce stau supuşi sub vremi întru rătăcire: „Ei făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robi ai stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă, după ce ai scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-a făcut cele de pe urmă mai rele ca cele dintâi…Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce au cunoscut-o să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor”. Abia atunci când vom plini aceasta putem să vedem cât de „nou” este ceea ce se dă astfel, înstrăinându-ne de noi şi de Dumnezeu. Dar mai ales, cât de bine este a-l urma doar pentru că poartă straie sclipitoare spre a-şi ascunde ruina sufletului. Atunci să ne urmăm cuvintele lui Petru ţi să nu folosim libertatea ca „acoperământ” pentru răul pe care Sf. Vasile îl definea ca absenţa binelui.

„Fereastra prin care lumea păgână l-a văzut pe Hristos”

Parafrazându-l pe Emil Cioran, am spune că creştinul începe cu credinţa în Dumnezeu iar intelectualul sfârşeşte cu credinţa în Dumnezeu. Pe acest drum a mers şi Saul, „cel dorit” dar nu a făcut-o dintru început şi, fidel al Legii Vechi, nevăzând plinirea ei în Hristos, prigonea creştinii. De fel din Tars (Asia Mică), din părinţi înstăriţi, cetăţeni romani,Pavel, „cel mic” a beneficiat de o educaţie aleasă la şcoala lui Gamaliel, făcându-şi o faimă din râvna cu care prigonea pe creştini. Împuternicit de mai marele sinagogii din Damasc, Pavel a pornit pe drumul care avea să-i schimbe viaţa. În plină zi, a văzut o lumină strălucitoare în care i s-a arătat Hristos: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” Mirat, a întrebat: „Cine eşti Doamne” iar Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti”. I s-a mai spus să meargă la Damasc unde i se va spune ce trebuie să facă. Cei care îl însoţeau nu au văzut şi auzit nimic iar pe el lumina cea de dincolo de fire l-a orbit şi a fost nevoie să fie dus de mână la Damasc. Aici a fost întâmpinat de Anania, „bărbat evlavios după Lege”, care fusese înştiinţat de venirea „prigonitorului” şi i-a zis: „Frate Saule, vezi iarăşi”. După ce i-a revenit vederea, Anania i-a mai spus: „Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte ca să cunoşti voia Lui. Că martor vei fi Lui înaintea tuturor oamenilor despre cele ce ai văzut şi ai auzit. Şi acum, scoală-te şi spală-ţi păcatele chemând numele Lui.” Aşa a început drumul apostolic al celui pe care Sf. Ioan Gură de Aur l-a numit „fereastra prin care lumea păgână l-a văzut pe Hristos”. S-a retras trei ani în Arabia unde a studiat îndelung şi a reflectat la Scrierile Sfinte şi la învăţătura creştină convingându-se deplin de adevărul ei. Au urmat cele trei călătorii misionare când a propovăduit învăţătura creştină cu râvnă şi pricepere, cu timp şi peste timp, reuşind să-şi adapteze învăţătura la specificul mentalităţii celor cărora li se adresa. A fost urmărit, persecutat ca odinioară arhidiaconul Ştefan, bătut cu pietre, închis în temniţă, supus unor torturi greu de imaginat. Le-a suportat pe toate mărturisindu-şi neînfricoşat de nimic şi de nimeni. Sf. Ioan Gură de Aur, care a avut o evlavie specială pentru Apostolul neamurilor, consemnează: „ Ca un împărat străbătea lumea, ca unul fără trup înfrunta primejdiile; ca unul ce a dobândit cerul, dispreţuia cele de pe pământ; ca unul ce a trăit cu puterile cereşti era veghetor. Adeseori, îngerilor li s-au încredinţat popoare, cu toate acestea niciunul nu a cârmuit poporul care i s-a încredinţat, aşa cum a cârmuit Pavel întreaga lume.” A făcut-o nu cu puterea acestei lumi cu care se mândrea Pilat, ci cu puterea primită de la Hristos, Biruitorul lumii. Viaţa şi dăruirea lui pentru Hristos are un singur mesaj: „Fiţi urmăritorii mei, cum eu sunt al lui Hristos”, sau „Fiţi dar urmăritori ai lui Domnului ca nişte copii iubiţi.” Da, suntem în urma lui Hristos, cum El este necontenit înaintea noastră, lăsându-ne o singură poruncă, împlinire a tuturor celorlalte şi desăvârşire a lor: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi.” Se cuvine să-i răspundem noi toţi cei care de atunci mărturisim: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat.”

„Fiţi urmăritorii mei, cum eu sunt al lui Hristos”

Despre plecarea sa spre veşnicie nu se ştiu prea multe, este însă cert că a murit ca martir, în anul 67, pe vremea împăratului Nero,în aceeaşi zi dar cu un an mai târziu ca Sf. Ap. Petru. A fost înmormântat la Roma, pe calea Osia, care a devenit loc de pelerinaj pentru creştini. Cinstirea celor doi mari Apostoli în aceiaşi zi este ceea ce Jung numeşte coincidenţă semnificativă, legătură fără o cauză anume, cu un sens definitoriu.

În afară de pilda vieţii lui plină de învăţăminte în sine, Sf. Ap. Pavel a lăsat moştenire 14 epistole care conturează un adevărat etos creştin şi din care se citesc fragmente la fiecare Liturghie. Le ascultăm cu atenţie recunoscând în ele adevărul rostit de Sf. Ioan Gură de Aur: “… după cum, când se dă foc unei ţarini, spinii mistuiţi încetul cu încetul se dau înapoi şi fac loc flăcării şi lasă ţarina curată, tot astfel şi când grăia limba lui Pavel, când cuprindea totul mai abitir ca flacăra, toate se dădeau înapoi şi-i făceau loc: şi slujirea idolească, şi sărbătorile şi prăznuirile şi datinile strămoşeşti, şi legile cele rele, şi mânia popoarelor, şi ameninţările tiranilor, şi uneltirile casnicilor, şi vicleniile falşilor apostoli…Dar, mai bine spus, după cum atunci când se ivesc razele soarelui, întunericul este alungat, fiarele sălbatice se ascund şi se întorc în culcuşurile lor, tâlharii fug, ucigaşii se ascund în peşterile lor, hoţii de mare pier, jefuitorii de morminte pleacă, la fel şi desfrânaţii, hoţii şi spărgătorii, pentru că razele soarelui îi dau pe faţă, cu toţii fug şi se ascund undeva, departe, şi toate ajung limpezi şi strălucitoare, şi pământul şi marea, pentru că razele le luminează de sus pe toate, mările, munţii, câmpiile, oraşele, tot astfel şi atunci când s-a ivit predica şi când Pavel a împărtăşit-o pretutindeni! înşelăciunea era alungată, iar adevărul se reîntorcea; mirosurile şi fumul jertfelor, chimvalele şi timpanele, beţiile şi ospeţele, desfrânările şi prea-desfrănările şi toate celelalte, de care nici nu e bine să vorbeşti, care se săvârşeau în templele idolilor, se sfârşeau şi piereau precum ceara la foc, mistuite ca paiele de flacără, iar flacăra strălucitoare a adevărului se înălţa veselă până în înaltul cerului, înălţată chiar de cei ce căutau s-o împiedice, mărită chiar de cei ce căutau s-o stingă.”

Oare ce s-a schimbat între timp? Cum a fost posibil, ca timpul să se facă iar ca un pustiu în care toate se sting ca într-un deşert al derizoriului? Răspunsul îl aflăm tot la Sfântul cu cuvinte de aur, care spune că Sf. Ap. Pavel „avea o râvnă vrednică de dar…” Asta face să înţelegem cum a devenit posibilă secularizarea şi apariţia celor pe care Mircea Eliade îi numea „funcţionari ai sacrului”. Să-l ascultăm însă pe Apostolul neamurilor: „ Fiţi prevăzători cu binele şi neamestecaţi cu răul”, luând seama la singura datorie pe care o avem faţă de Dumnezeu şi semeni – iubirea. Nu doar pentru că „sună” bine, că astăzi şi-a diminuat rostul prin repetare mecanică: „I love You”. Înţeleptul Apostol explică pentru ce anume s-o facem, care-i sunt beneficiile concrete: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” Pentru toate acestea împreună, dragostea nu are cum să cadă şi fără de ea „nimic nu suntem”. Când reuşim să le aducem în inimă ca să ne lumineze mintea spre binecuvântare, atunci putem spune cum a făcut-o Sf. Ap. Pavel: ”M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Poate fi un ideal mai înălţător şi demn de a fi împlinit cu sârguinţă ? Felul în care răspundem cu sinceritate şi fără fariseism la această întrebare face diferenţa între a te numi şi a fi creştin.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online