Elena Solunca Moise
Zilele petrecute în lumina Învierii Domnului erau pline de mireasma prezenţei Sale printre noi într-o transfigurare care umplea sufletele însetate de veşnicie cu credinţă reînnoită ca binecuvântare a fiecărei zile. Au fost zilele când ne simţeam „contemporani cu veşnicia” după o frumoasă expresie a lui Vasile Voiculescu şi aşa le adăpostim în suflet spre a căpăta putere de a trece mai departe căutând a lucra voia lui Dumnezeu. Hristos nu a promis raiul pe pământ când a spus că „Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta” şi, mai mult, a rostit simplul: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” La rându-le, Fericirile sunt astfel numite anume pentru că duc spre biruinţă asupra lumii dăruită omului care îşi înţelege rostul vieţii ca „lepădare de sine”, asumare a crucii proprii şi urmarea lui Hristos. Calea este aceea a Iubirii, fără de care, încredinţează Sf. Ap. Pavel, nu suntem nimic. Rânduiala cere ca acum să ne facem părtaşi Înălţării rememorând Rugăciunea pe care Mântuitorul a rostit-o înainte pătimirilor Sale mântuitoare, o pildă pentru fiecare creştin ca „făptură a dragostei lui Dumnezeu”; o rugăciune a cărei sublim întrece capacitatea de expresie a cuvintelor, îndemnând s-o ştii pe dinafară spre a o împărtăşi altora şi pe „dinăuntru” spre a o respecta aidoma. O facem în timp ce Mântuitorul străbate cerurile binecuvântându-ne în semn de împreună fiire cu noi, iar cuvintele Lui ne sunt învăţătură şi putere spre a-L urma înfruntând zilele care „rele sunt”. Îl auzim cu inimă temătoare cum îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” iar condiţia acestei desăvârşiri este Iubirea, căci „Dumnezeu este iubire”.
„Preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te preaslăvească”
Ne amintim cum fiul cel rătăcitor, întorcându-se acasă, a spus tatălui: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul dintre argaţi”. Ne recunoaştem în el, aşa cum suntem cu rele şi bune, dar şi cu necesara pocăinţă fără de care „împărăţia cerurilor” rămâne închisă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ascultător desăvârşit în toate, arată cum trebuie să fim ca vrednici fii ai Tatălui ceresc, moştenitori ai vieţii veşnice spre a-I spune cu „îndrăznire fără de ocară” Tată.
Îl vedem pe Hristos deodată arhiereu şi jertfă: „Preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te preaslăvească.” Nu este vorba, nici pe departe de o „tranzacţie” în înţelesul prea omenesc al vremuirii. O cere în ipostaza de Fiu al Omului câtă vreme ca Fiu al lui Dumnezeu se bucura slavă iar acum o face spre a desluşi cum omul se poate îndumnezei. Hristos este „de o Fiinţă cu Tatăl” şi Sf. Ap. Pavel scria că „S-a deşertat pe Sine chip de rob luând” având o înfăţişare la fel cu a noastră, fără vreo deosebire exterioară. Acum se roagă Părintelui să arate cum Fiul lui Dumnezeu s-a ridicat la cer, de unde a coborât, dar, totodată şi ca Fiu al Omului: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preaslăvească” şi adaugă spre necesară luare aminte: „ca să dea stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I-ai dat.” Iar viaţa veşnică este „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”, cu obligatoria subliniere că pentru iudei cunoaşterea avea şi sensul de unire. Desprindem importanţa credinţei îngemănată cu fapta fără de care, spune Sf. Ap. Iacob, este moartă, ca şi cum nu ar fi, sau asemănătoare butoaielor goale care se rostogolesc făcând zgomot asurzitor, vădindu-şi deşertăciunea. Hristos a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu oamenilor pe care El „i-a dat” , iar „ei l-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis”. Se ruga pentru slava lui Dumnezeu nu pentru sine ca Fiu al Celui prea înalt, căci, cum ştim o avea; o făcea pentru că era singurul fel ca slava lui Dumnezeu să poată fi dată omului căzut prin neascultare. S-a dat pe Sine jertfă pentru păcatul neascultării lui Adam, dezrobindu-l de vremelnicia toxică şi înrobitoare.
Cum „toate ale Tatălui sunt şi ale Fiului” Hristos şi-a dezvăluit stăpânirea deplină peste stihiile naturii (a potolit furtuna) peste duhurile necurate (i-a izgonit pe diavoli din fiica femeii din Canaan pentru credinţa ei şi a băiatului al cărui tată s-a rugat cu disperare: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”). Deodată şi ca Fiu al Omului, Hristos ne-a făcut să înţelegem cum putem avea înşine stăpânire peste duhurile necurate, cum să avem darul tămăduirii şi a învierii (fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain şi Lazăr).
Rostul creştinului – a fi în lume fără să fii din lume
Hristos se nu se roagă pentru „lume” în sens de păcate şi fărădelegi, ci pentru cei care „în lume fiind, nu sunt din lume”, dimensionând astfel personalitatea creştinului şi rostul său în viaţă. În esenţă ne aflăm în plin paradox al trăiri în lume fără a fi din lume. O spune în Rugăciunea Împărătească: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.” Acum, Rugăciunea se răsfrânge generos asupra Bisericii întregi şi din toate timpurile. Părintele ceresc a ascultat-o şi împlinit-o cum s-a întâmplat destul de curând cu arhidiaconul Ştefan care a şi mărturisit, sub ploaia de pietre: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta Lui”. Partea din dreapta este şi a sfinţilor şi a celor care îşi înţeleg viaţa ca dăruire milostivă întru numele Domnului şi cărora Hristos le va zice: „Veniţi, binecuvântaţi Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la începutul lumii.” Cu asemenea oameni Hristos vrea să fie părtaşi ai slavei celei pe care nici un cuvânt omenesc nu o poate descrie, dar este trăită de cei care-L urmează spre desăvârşire. Părintele Dumitru Stăniloae sublinia că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu, Unul Născut din Tatăl înainte de toţi vecii, deci în mod ontologic. Omul, fiind „făcut”, se poate face Fiu al lui Dumnezeu prin har arătându-se „moştenitor” al lui Dumnezeu dimpreună cu Hristos. Hristos a venit în lume ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară” şi spune Tatălui ceresc că nu a pierit decât unul, „fiul pierzării” şi nu din voia Lui, ci ca „să se împlinească Scriptura”. E vorba de apostolul Iuda cel care, mai întâi l-a trădat pe Hristos ca Învăţător cum îl numeau toţi ucenicii şi apoi L-a vândut ca pe un rob. El ştia ce face şi a recunoscut, dar nu s-a căit, a rămas slujitor al vrăjmaşului. Recunoaşterea fără pocăinţă este searbădă nu poate vindeca şi nici mântui. Cei care susţin că Iuda a fost un erou care s-a sacrificat pe sine pentru Hristos, uită sau desconsideră vinovat că tot „ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu”. Dacă ar fi fost aşa, Dumnezeu ar fi folosit o altă modalitate de mântuire. În cuvintele lui Hristos descifrăm mai curând o undă de mâhnire, fiindcă Dumnezeu vrea „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Iuda nu a ajuns la „cunoştinţa adevărului” l-a pierdut dragostea de bani despre care Sf. Ap. Pavel scrie că este rădăcina tuturor patimilor, Sf. Ioan Casian considera că nu-şi are temei în firea omului iar Sf. Ioan Scărarul că este o patimă străină firii umane. Străin de firea umană este şi Iuda care singur s-a înstrăinat pe sine până la pierdere, neavând cum găsi o cale de întoarcere spre Adevăr.
Mai departe, Hristos cere Tatălui Ceresc ca „toţi să fie una, după cum, Tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă că tu M-ai trimis… ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis.” La vremea lui Psalmistul David scria că acolo unde este unitate Dumnezeu dă binecuvântarea Sa. Este binecuvântarea pentru care ne rugăm la Sf. Liturghie: „Binecuvântarea Domnului să fie cu voi toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni”. Doamne şi ce semn mai convingător al iubirii lui Hristos poate matul decât dimpreună fiinţarea: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceştia pe care Mi I-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o pentru că Tu M-ai iubit pe Mine înainte de întemeierea lumii…Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit să fie în ei şi Eu în ei.”
Hristos se roagă pentru ucenici întru aceiaşi credinţă dar nu o face în exclusivitate, ci ca într-o sublimă îmbrăţişare cuprinde pe toţi care vor da ascultare Evangheliei propovăduite până la sfârşitul veacurilor. Întocmai ca Sfânta Cruce pe care Hristos stă răstignit până la sfârşitul veacurilor, această Rugăciune este una a comuniunii desăvârşite spre care se cuvine a ne orienta întreaga viaţă de creştini. Rămânem în firea celor bineplăcute lui Dumnezeu când ruga noastră pe toţi semenii şi am cuteza a spune că acela care se roagă doar pentru binele său şi a lor săi nu se roagă adevărat. Sf. Ioan Gură de Aur merge mai departe când îndeamnă să ne rugăm nu doar pentru ai noştri ci şi pentru vrăjmaşi, având grijă să adauge îndată, cu pocăinţă că „nu ei sunt de vină, ci eu care nu fac voia Ta”. Şi aşa este, căci ar trebui ca prima noastră grijă să fie să nu supărăm pe vreun frate, fără să vrem, ca şi aceea de a nu ne „învoi la păcat”.
Mai este o subliniere asupra căreia se cuvine stăruinţă: Iisus nu se roagă să fie luaţi „din lume”, ci să-i păzească de cel viclean. Ştia prea bine vicleşugurile celui ce ne vrea despărţiţi de Dumnezeu şi lui slujitori din ispitirile pe care le-a înfruntat în pustie într-un crescendo: „Piei de la Mine blestematule, căci scris este: Domnului, Dumnezeului Tău să i Te închini şi numai lui Unuia singur să-i slujeşti.” În rugăciunea care ne însoţeşte toate zilele şi de-a lungul fiecăreia, chiar aşa cerem: „Şi ne izbăveşte de cel viclean.” Eliberarea de „cel viclean” ne face liberi să-i slujim numai lui Dumnezeu, prea bine cunoscând că „nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Slujind lui Dumnezeu îi sfinţim numele cum îngerii o fac în ceruri, împreună lucrători fiind ai Iubirii prin care, spre biruinţă supremă, „a călcat” cu moartea Sa moartea noastră. Scrie Apostolul neamurilor că „în zilele trupului Său a adus cu rugăciune şi lacrimi cereri şi rugăciuni către Cel care îl putea mântui de moarte şi a fost auzit pentru evlavia Sa”.
„Aici”, locul căderii este începutul mântuirii
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Rugăciunea arhierească arată că începutul vieţii veşnice este aici, pe pământ, şi dacă nu o facem, rămânem străini de Hristos, căci dincolo nu mai este cu putinţă. O spunea şi David: „Că nu din moarte Te va pomeni cineva/ cine în iad fiind se va mărturisi Ţie?” „Aici” adică la locul căderii este începutul pe care Hristos îl voieşte pentru noi toţi, unde suferinţa jertfelnică este preludiul veşniciei pe care o sfâşie pentru a-i reda lumina dătătoare de viaţă. Filosoful-poet Blaga găsea de cuviinţă să aducă laudă acelei suferinţe care este singura legătura între Dumnezeu şi om. Femeii din Samaria, Hristos i-a spus că rugăciunea se cere făcută în Duh şi în Adevăr, pentru că „Duh este Domnul” iar Adevărul eliberator una fiind cu Calea şi Viaţa este Hristos. Calea ne-o arată fiecăruia, căci de oriunde putem să-I urmăm. Tâlharului celui drept i-au fost suficiente doar câteva cuvinte – Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”, dar el ştia că sunt ultimele. Cum noi nu ştim când veni-va ceasul plecării la Domnul, trebuie să ne pregătim de „aici” şi, cum sfătuia un bătrân chiar „acum”. E timpul, asemenea cu apostolii de odinioară în aceste zile să ne rugăm cu întreaga făptură:. „Împărate ceresc, mângâietorule, Duhul Adevărului/ Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti/ Vino şi Te sălăşluieşte întru noi/ Şi ne curăţeşte de toată întinăciunea/ Şi mântuieşte Bunule sufletele noastre”. Hristos s-a înălţat!
Primul Sinod Ecumenic de la Niceea
Astăzi rememorăm întâiul Sinod de la Niceea ale căror lucrări s-au desfăşurat în ziua 20 mai a anului 325 şi a ţinut până la 20 mai a aceluiaşi an, la care participat 318 de episcopi. La inaugurare a asistat însuşi Împăratul Constantin, care a pus capăt prigoanei anticreștine , declarând-o iniţial ca religie licită între altele. Tot el a fost iniţiatorul altor acte care-i justifică asemuirea cu apostolii. Importanţa hotărâtoare ce a făcut ca acest Sinod să intre în istoria creştinismului constă în faptul că a respins arianismul, concepţie ce-şi trage numele de la întemeietorul ei, Arie. Pentru acest „rătăcit” doar Dumnezeu Tatăl este necreat şi nenăscut în timp ce Fiul este o creaţie a voinţei Sale, dar nu „de o fiinţă” cu El. Adică Fiul este înainte de timp dar nu din veşnicie şi există un timp în care nu a fost. Altfel spus, este aşa fiindcă Dumnezeu nu ar fi putut crea din Sine Universul, ci a fost nevoie de o fiinţă intermediară. Divinitatea Fiului nu este contrazisă în sine, ci este, am spune, translată de la aceea a Tatălui. Eusebiu de Cezarea descrie cum Împăratul, după un timp de reflecţie, a decis să organizeze un Sinod (întâlnire) ecumenic, alegând ca loc de desfăşurare oraşul Niceea, ce poartă în nume ca un ecou victoria. De-a lungul anilor, hotărârea lui a fost discutată în fel şi chip, între altele imputându-i-se o imixtiune a statului în viaţa Bisericii. Acuzaţia este însă nefondată câtă vreme Constantin nu a participat decât la deschiderea lucrărilor. Două evenimente au atras atenţia – minunea făcută de Sf. Spiridon, care făcând semnul Crucii deasupra unei cărămizi, aceasta s-a descompus în apa care a curs, pământul care a rămas pe mână şi flacăra care a ars semn al unimii în treime pe care Arie nu o reuşea nicicum să înţeleagă. Al doilea este legat de Sf. Mare Ierarh Nicolae, numit Chip al blândeţilor, şi care a arătat cu mulţime de argumente că Fiul lui Dumnezeu este şi fiu al Omului. Văzând cerbicia lui Arie, ajungând la capătul puterii, l-a pălmuit pe Arie, atrăgându-şi oprobiul ascultătorilor şi pedeapsa cu închisoarea. Peste noapte însă, mai mulţi episcopi au văzut în vis cum Maica Domnului Însăşi i-a înapoiat însemnele episcopale, au realizat greşeala făcută şi le-au înapoiat, repunându-l în drepturi.
Arianismul a fost condamnat iar Arie pedepsit cu închisoarea deşi se apreciază că şi astăzi mai există forme ale acestei abateri de la dreapta credinţă. El este ca piatra de care, scria Isaia în care „mulţi se vor poticni, vor cădea şi se vor prinde în laţ şi vor fi prinşi”. Se pot ridica doar cei cu inimă curată şi sinceri aflând binecuvântată îndreptare. Dincolo de această dispută a arianismului, citim o anume complementaritatea funciară între filozofie, creaţie a raţiunii şi credinţă trăsătură funciară a omului care îl leagă de Dumnezeu. Arie este şi rămâne un filosof, constant faţă de sine, dar fără posibilitatea de a-şi da seama că „ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor”. Nu a înţeles că raţiunea îşi are limite de netrecut iar credinţa este un fel de vedere a nevăzutului. Este o insuficienţă funciară a filosofiei ca înţelepciune a acestei lumi care convinsă că se poate izbăvi prin sine. Sf. Grigorie de Nazianz scrie că „părăsind credinţa, raţiunea se arată învinsă de puterea realităţii şi va fi învinsă numaidecât odată ce este susţinută de unealta slabă a înţelegerii noastre”. Atunci „slăbiciunea noastră este înţeleasă ca slăbiciune a tainei…căci credinţa este împlinirea raţiunii noastre”. Ca „împlinire” reuşeşte să împace contrariile: Hristos „s-a botezat ca om, dar a dezlegat păcatele ca Dumnezeu; a fost ispitit ca om dar a biruit ca Dumnezeu…a însetat, dar a strigat „Dacă însetează cineva, să vină la Mine căci a făgăduit că cei care însetează după El vor fi şi ei izvoare…Lăcrimează, dar opreşte plânsul; întreabă unde era pus Lazăr ca un om, dar îl învie căci era Dumnezeu… S-a făcut slăbit şi rănit, dar vindecă toată boala şi toată neputinţa; a fost pironit pe lemn, dar ne reface prin lemnul vieţii…Moare dar viaţă…E înmormântat, dar învie; pogoară în iad dar scoate sufletele de acolo pentru că s-a suit la ceruri. Dar va veni să cerceteze vii şi morţii şi să cerceteze cuvintele ca ale tale. Dacă ele îţi sunt prilej de rătăcire, acelea, cele contrare lor, înlătură rătăcirea ta.” Şi nu doar a lui Arie ci şi a celor care cutează a măsura credinţa cu raţiunea, iubirea cu duşmănia învăluită, sinceritatea cu perfidia. Altfel, cum spune acelaşi dumnezeiesc cuvântător, „cum pomul se cunoaşte după roade, aşa şi întunericul se cunoaşte după păreri”. Tot el îndeamnă să urcăm, la rându-ne, printre toate atributele ce se pot asocia Mântuitorului, într-un mod deplin dumnezeiesc ca să la ajungem Dumnezeu „urcând de jos pentru Cel ce a coborât pentru noi de sus”. Aici e taina comuniunii câtă vreme „Iisus Hristos este acelaşi duhovniceşte şi în vecii vecilor”.
Elena Solunca Moise
Sursa imagine Icoana: Mănăstirea Petru Vodă – Sfântul Symeon al Thessalonicului – Tîlcuire la Crez [fragment]
