Înainte de a se arăta apostolului Toma în seara de duminică, Hristos Cel Înviat s-a arătat femeilor purtătoare de mir, celor care au înfruntat teama şi au venit la mormânt „aducând miresmele pe care le pregătiseră”. Erau ucenicele lui Hristos care L-au însoţit cu discreţie, fără să comenteze în vreun fel făptuirile nepereche ale Celui care a biruit lumea. Poate trăiseră şi ele teama, dar au biruit-o cu iubirea lor slujitoare pentru Mântuitorul care, singur a spus-o, a venit să slujească nu „să i se slujească”. În timpul Răstignirii Mântuitorului ele „priveau de departe” la fel de tăcute pline de evlavie stăruitoare. Acum, grijulii veneau la mormânt să împlinească cele după datină ce revin a fi făcute de femei.  Aveau doar o singură grijă: Cine va ridica piatra de pe mormânt? Era piatra  care pecetluia triumful morţii venită în lume prin neascultarea întâilor oameni. Întrebare firească dacă ţinem seama de mărimea pietrei şi slabele lor puteri, cu toate că şi-ar fi putut da seama de aceasta încă de le plecare. Nu au făcut-o, pentru că evlavia lor era mai puternică la fel ca iubirea pentru Hristos, care spusese: Eu sunt Învierea şi Viaţa. Ajunse la mormânt, aveau să descopere minunea – piatra era răsturnată, pecetea morţii a fost înlăturată pentru totdeauna. Mormântul era gol şi uimirea lor nu avea semăn. Poate în inimă credeau, cum a făcut-o Maria Magdalena, că trupul al fost luat şi ce frumos a spus: „L-au luat pe Domnul meu…” Dacă nu am trăi sub  domnia „cantitativului”, cum scria Guenon, obsedaţi de măsurători şi comparaţii, am înţelege întru bucurie  cum teama poate fi biruită de iubire, că dacă frica este începutul înţelepciunii, iubirea slujitoare este plinirea ei. Animate de această iubire, femeile purtătoare de mir s-au grăbit în dimineaţa zilei de duminică, deoarece nu putuseră s-o facă în vinerea Răstignirii iar sâmbăta era ziua odihnei.

Ca Fiu al Omului, Fiul lui Dumnezeu, Hristos s-a născut într-o peşteră şi tot o peşteră avea să-l primească  după Răstignire, pe o cale cu două repere –  Bethlehemul şi Ierusalimul. Primul, o cetate mică şi neînsemnată, pe măsura smereniei cu care s-a arătat în lume Mântuitorul, şi despre care profetul scria: că”nicidecum nu eşti mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi cârmuitorul Care-l va păstori pe poporul Meu Israel”. Al doilea, cetatea unde Dumnezeu şi-a relevat Cuvântul Său prin care „toate s-au făcut” şi despre care Mântuitorul a spus: „Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine. De câte ori am vrut să-ţi adun copiii, aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi dar n-aţi vrut.   Pentru început, la Bethlem  a fost înfăşat  în scutece cu dragoste de Maica Sa, de-a pururi Fecioara Maria; acum era înfăşurat  în giulgiul morţii jertfelnice. În cele mai multe icoane, Hristos Răstignit pe cruce este înfăţişat ca având la picioare o peşteră în se vede  capul lui Adam, prin care a venit moartea. Loc al  întunericului, semnificând în lumea de atunci şi, nu mai puţin,  cea de acum, peştera L-a primit  pe Hristos Răstignit spre Înviere. Singura Lumină în acest întuneric este Hristos care prin moarte pe cruce şi Înviere ne-a redat vieţii celei adevărate. Nu se putea altfel, câtă vreme acum ştim că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El”. Tot apostolul Ioan încredinţează că „lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”, că „întunericul se duce şi Lumina cea adevărată începe să răsară”; de parcă rostul întunericului e să fie recuperat de Lumina a-tot-biruitoare a începutului lumii prin Cuvânt, când Părintele Ceresc a zis: Să fie lumină. Celor care încă se îndoiesc, în pofida nenumăratelor argumente aduse, le (re)amintim  celebrul pariu al lui Pascal: dacă Dumnezeu nu există nu avem nimic de pierdut sau mult prea puţin (cele ce ţin de aşa-zisele plăceri ale lumii, urmate  de suferinţă) dar dacă există,dobândim infinitul, eternitatea raiului. Ştiinţa însăşi, dezvăluind perfecţiunea naturii, ne apropie de Dumnezeu, care, încredinţează psalmistul, toate le-a făcut cu pricepere şi cu înţelepciune.

„Nu este aici. A înviat”

Femeile  purtătoare de mir văzuseră moartea lui Hristos, chiar dacă „de departe” şi acum erau, firesc,  îngrijorate spre a descoperi, încă odată, nouă celor de azi şi mâine, că tot ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. Moartea, simbol al întunericului izgonit de „Lumina Lumii” este, într-adevăr ca o imensă piatră de hotar a vieţii, însemnându-i sfârşitul implacabil.  Iubirea şi devotamentul purtătoarelor de mir au înfrunta-o   şi au primit răsplată pe măsură. Lor le-a fost dat să vadă, cel dintâi, mormântul gol! Lângă el, doi bărbaţi în straie strălucitoare, înspăimântându-le mai mult şi făcându-le să cadă „cu faţa la pământ”, căutând parcă loc de alinare la lutul din care suntem făcuţi. Ca un glas de deşteptare din somnul cel greu al pământului, îngerul le-a zis: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. A înviat!” Le-a apoi, spus spre aducere aminte,  cum despre toate le vorbise înainte:  că „Fiul Omului trebuie să fie dat pe mâinile celor păcătoşi şi să fie răstignit, dar a treia zi o să învie”. Ele şi-au amintit şi au dat  grabă să  spună apostolilor, care, cuprinşi de teamă, se ascunseseră. Poate tot teama i-a  făcut să nu dea crezare nici veştii aduse de femei, deşi Hristos le vorbise despre Răstignirea şi Învierea Sa. O teamă pe care purtătoarele de mir au biruit-o cu inima lor plină de iubirea care a întrecut-o. Nu spunea Pascal, peste secole, cum „inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte”. Apostolul Ioan dă şi numele acestor bine-vestitoare: Maria-Magdalena şi Ioana, şi Maria lui Iacob şi „celelalte”. Unii hermeneuţi consideră că între ele era şi Maica Domnului , iniţiindu-se o discuţie  care, deşi interesantă ca schemă argumentativă, nu schimbă mai deloc semnificaţia faptului. Maica Domnului era fără îndoială oricum, nu avea cum să lipsească Maica Luminii celei adevărate, care luminează totul. Doar că nu s-a arătat din smerenie, anume acea smerenie care a făcut-o ca la nunta din Cana Galileei să spună: „Faceţi tot ce spune El.” Tulburat totuşi, apostolul Petru a plecat spre mormânt, a văzut „giulgiurile singure odihnindu-se” şi „mirându-se în sine de ceea ce se petrecuse a plecat”… Tocmai Petru, „întâiul chemat”, care a dat prima mărturie: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Asta este ca o invitaţie  (dacă îngăduiţi, o provocare) pentru a pătrunde taina credinţei, singura care poate dărui omului puterea de a se depăşi pe sine întru îndumnezeire. Este şi un prilej să ne întrebăm cu toată sinceritatea despre credinţa noastră. Şi să mai amintim cum Hristos i-a spus lui Petru  cum s-a rugat să nu cadă din credinţă şi de aceea, încercat fiind, nu a fost biruit; lepădarea de Hristos a fost tămăduită ca o boală ameninţătoare  de pocăinţă.  Altfel, e uşor să spunem astăzi: „cred”: Doar că atunci când o facem să nu uităm că credinţa „fără fapte este moartă”. Asta ca să nu ne asemănăm celor despre care Sf. Apostol Pavel spunea că mărturisesc cu buzele, dar cu faptele se  lepădă. Să nu uităm că Petru, curăţindu-se cu lacrimi amare s-a curăţat   şi astfel a primit bucuria iertării. Întreita lepădare a omului a fost anulată prin întreitul legământ al iubirii lui Hristos. Mai târziu, avea să scrie că „iubirea acoperă mulţime de păcate”. Iubirea este început şi încununare a toate şi de aceea îndeamnă să ne punem întreaga sârguinţă ca” credinţei voastre să adăugaţi virtutea; virtuţii, cunoştinţa; cunoştinţei, înfrânarea; înfrânării, răbdarea; răbdării, evlavia; evlaviei prietenia frăţească; prieteniei frăţeşti, iubirea”. Fără acestea, omul rămâne „orb, un ins cu vederea scurtă, care a dat uitării curăţirea păcatelor de odinioară”.

De ce anume femeile purtătoare de mir sunt cele care L-au văzut primele pe Hristos înviat? Cum o spune numele, ele se îngrijeau de mirul sfinţit, purtându-l în lumea întreagă, şi cea profană, care astfel primea o binecuvântare a sacralităţii prin convertirea fricii de moarte în speranţa vieţii veşnice. Încă în viaţa sa pământească fiind, când Maria, sora lui Lazăr, a  uns picioarele lui Hristos părul „capului ei” iar Iuda, ascunzându-şi perfidia, făţarnic că ar fi trebuit să-l vândă şi banii să-i dea săracilor, Hristos a răspuns: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna.” Apostol fiind, Iuda s-a făcut pe sine „fiu al pierzării”,  nu atât pentru iubirea de bani şi minciuna asociată, ci pentru că nu s-a pocăit, pecetluind-şi păcatele pentru totdeauna prin sinucidere. Pe urmele chemării Sf. Ioan Înaintemergătorul, putem spune că fără pocăinţă nu avem cum să recunoaştem, să fim recunoscători şi să ne bucurăm de „împărăţia cerurilor”.  E împărăţia aceea  care este  şi în fiecare dintre noi  Chipul după care Părintele Ziditor n-ea făcut şi apoi a suflat Duh Sfânt  spre căutare, împlinire şi desăvârşire.

„Bucuraţi-vă!”

S-au spăimântat purtătoarele de mir când au văzut mormântul gol iar înăuntru, după Sf. Evanghelist Marcu, ucenicul lui Petru, un tânăr  strălucitor care le-a întâmpinat: „Nu vă temeţi! Bucuraţi-vă! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi,  Cel răstignit. Nu mai este aici. Iată locul unde L-au pus.” (s.n.) Mormântul nu fusese deschis ca să iasă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căci ar fi putut, prea bine, să iasă fără  să lase vreo urmă. A făcut-o în chip special pentru a convinge pe femeile mironosiţe de învierea Fiului Omului, care, Dumnezeu fiind, a înviat şi a ieşit din mormânt ca biruitor desăvârşit. Se împlinea acum şi aici una dintre Fericirile despre care vorbise: „Fericiţi cei ce plâng, că aceea se vor mângâia”. Doar că lacrimile femeilor purtătoare de mir erau pentru Cel venit să „ridice păcatul lumii”. Piatra de mormânt răsturnată şi mormântul gol, deodată cu încurajare a femeilor mironosiţe luminează un înţeles cu totul nou despre om ca „fiinţă spre înviere”, făptură a iubirii lui Dumnezeu. Ar fi putut, fără îndoială, să iasă lăsând piatra tombală neatinsă, aşa cum a intrat la ucenici prin  uşile  încuiate. Mormântul era însă deschis spre încredinţarea mironosiţelor, apoi a apostolilor şi a lumii întregi că moartea fusese înfrântă definitiv. ( „Unde îţi este moarte boldul?! Unde îţi este moarte biruinţa?!” se va întreba retoric apostolul Pavel). Îngerul le-a spus mironosiţelor să meargă şi să spună ucenicilor „şi lui Petru” ca ei să pornească spre Galileea unde urma să-i aştepte. Cuvintele aminteau de Cina cea Tain: „De acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua când îl voi bea nou, întru împărăţia lui Dumnezeu.” Se iveau, cu adevărat, zorii unui nou ev care a împărţit devenirea omului ca fiinţă istorică în două spre luare aminte asupra rostului său în lume.

Îngerul Gavriil, al cărui nume  arată că „Dumnezeu este puterea mea”,  a îndemnat femeile să spună  „şi lui Petru”, într-un fel surprinzător. Lui Petru anume, fiindcă el, lepădându-se de Hristos, nu se mai putea socoti între ucenici. Şi aici întâlnim o altă minune dumnezeiască – omul se poate lepăda de Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu niciodată; El a venit anume să ridice pe „cel căzut”. Cu o condiţie – să se pocăiască aşa cum a făcut-o întâiul chemat între apostoli. Ne amintim că îngerul Gavriil, înconjurat de cete de îngeri a vestit  Naşterea glăsuind: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bună voire”. Venise vremea împlinirii – slava Domnului a răsărit peste Ierusalim întru biruinţă. S-a mai arătat Hristos şi celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus, un drum al îndoielii şi suferinţei care se naşte din ea. Luca, după unele interpretări,aducător de lumină ca derivat din „lucis”, Cleopa cu sens de „gloria tatălui”. Au vorbit cu Hristos şi, crezându-L străin cum şi părea,  i-au povestit toate cele întâmplate fără  a-L recunoaşte, ochii fiindu-le acoperiţi: L-au recunoscut abia  apoi, când au mâncat împreună  şi Hristos a frânt pâinea cum o făcuse la Cina cea de taină. De această dată, singură, „arătarea” s-a dovedit neconcludentă, având nevoie să fie confirmată de un act pe care doar ucenicii îl cunoşteau. Numai că atunci sa făcut nevăzut. Hristos s-a înfăţişat ucenicilor ca un om pentru a-şi descoperi  în gestul întemeietor al frângerii pâinii dar şi ca Dumnezeu, făcându-se „nevăzut”. Mărturisitor a rămas sufletul , despre care Seneca spunea că este unica valoare a omului ce poate face pe slujitor egal cu stăpânul lui. Şi iar ne întoarcem la străbunii noştri care nu tăiau pâinea (sau chiar o frângeau) fără să facă deasupra ei semnul biruitor al Crucii. A mai fost şi cea de a doua pescuire minunată. La urmă s-a arătat pe drumul Damascului, cea mai veche capitală a lumii, lui Saul care, încredinţându-se, a devenit  Pavel, apostolul neamurilor.

„Cel care vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”

În toate, Hristos – Biruitorul lumii s-a arătat înveşmântat  în smerenie,  despre care Sf.  Ioan Scărarul scria că „se naşte din ascultare”. Hristos a fost ascultător până la moarte şi, cum Însuşi o spune, a făcut mereu  „voia Tatălui”, Cel care „vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Pe pământ trăitor, Hristos s-a arătat în toată strălucirea doar pe muntele Tabor în faţa celor trei apostoli – Petru, Iacob şi Ioan – când Ziditorul a toate a rostit: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru care am binevoit. Evanghelia, vestea cea mare dată de Dumnezeu prin Fiul Său  este pusă sub semnul bucuriei, nu ca ocolire a suferinţei, ci ca asumare biruitoare a ei. Îngerul Gavriil i-a spus pururi Fecioarei Maria:”  Bucură-te ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu tine.” Înviat, Hristos le spune purtătoarelor de mir, purtătoarelor lumii: Bucuraţi-vă. Hristos nu mai este în mormânt. A înviat.

„Blândul nazarinean”, cum îl numea Eminescu, nu a obligat şi nu obligă pe nimeni şi în nici un fel. Omul rămâne liber să creadă sau să nu creadă, e liber să-şi urmeze calea pe care o voieşte, dar nu ştie încotro duce. Cu adevărat însă, Hristos este Calea – lucrarea neabătută a voii divine care eliberează de moartea cea care pentru efemera-i victorie se îmbracă în minciună. O spune Hristos: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenicii Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.”   Poate nu întâmplător omul secularizat al veacului XX, ieşind din „cuvântul” Mântuitorului, a întâlnit absurdul, absenţa sensului întruchipat în Sisif , care pradă „adevărului său” ajunge să spună că „trebuie să ni-l imaginăm fericit”.   Condamnat să ridice o stâncă până în vârful muntelui şi s-o facă la nesfârşit, descoperă că „adevărul şi fericirea sunt fiii  aceluiaşi părinte” şi de aceea fericirea are un caracter imperativ, „trebuie” să ni-l imaginăm pe Sisif fericit. Ciudat raţionament.  Asta fiindcă singura „problemă cu adevărat serioasă este sinuciderea”. E însă mai degrabă o problemă falsă pentru că nu noi ne-am dat viaţa. Acum, când nici sinuciderea nu mai este problemă şi se discută despre „dreptul” (?) la euthanasie,  omul se descoperă  trăind într-o lume a derizoriului, unde nimic nu mai are importanţă şi viaţa lui este cuprinsă  doar într-o cifră dintr-un şir de alte cifre seci. Ne reîntoarcem tot la Seneca, pentru care „viaţa seamănă cu o poveste” pentru care „ceea ce contează nu este lungimea ei, ci valoarea ei.” Poate că trăim e numai o  „vreme”, una între altele de care vorbea Eclesiastul, şi numai pentru unii dintre oameni care se sunt cuprinşi de teamă unde „teamă nu este”. Să nu uităm însă, fie şi o clipă că, înviat din morţi, Hristos spune tuturor: Nu vă temeţi! Eu am biruit lumea.

„Pecetea Domnului Hristos”

Femeile mironosiţe au făcut ceea ce, pentru ele, era firesc, dătător  un sens care li s-a descoperit în toată plenitudinea sa luminoasă–  nu moartea are ultimul cuvânt, ci învierea. O recunoaştem: „Cu trupul adormit ca un muritor, Împărate şi Doamne,/ A treia zi ai înviat/Adam din stricăciune ridicând/ Şi moartea pierzând-o/ Pastile nestricăciunii, lumii mântuire. Purtătoarele de mir, purtătoare ale lumii (mir având şi această semnificaţie) în slujirea lor smerită ne arată că avem îndatorirea să-L îngrijim pe Hristos şi să-I purtăm de grijă fără să „cântărim” răsplata  viitoare.  Căci, scrie Sf. Ioan, Apostolul iubirii că toate câte sunt în lume „nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume… Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” Fireşte, acum Hristos, Fiul lui Dumnezeu în lume, nu mai este prezent, ca odinioară, între noi, este nevăzut, dar este, „căci unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Prezenţa Lui este nevăzută de ochii trupeşti pentru a se „arăta” celor sufleteşti, cu care vedem pe acei pe care Fiul lui Dumnezeu în cei pe care i-a numit „fraţi mai mici ai Mei”  – bolnavi, săraci sau în temniţa necazurilor,  păcatelor, a suferinţelor de tot felul.  Să-i luăm în seamă, s-o facem în numele lui Hristos, „care din mormânt ne-a scos”, nu spre beneficiu sau fală ieftină în faţa oamenilor (conducători mai mici sau mai mari şi din diferite scopuri, adesea nu chiar oneste) căci ştim prea bine că tot ceea ce „omul acoperă, Dumnezeu descoperă şi ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă.”

Învierea lui Hristos, „arătările”  Sale, au spulberat toate îndoielile apostolilor,  teama şi nedumerirea femeilor mironosiţe ca toţi să poată da mărturia Învierii. Pe drumul spre Emaus s-a arătat ucenicilor Luca şi Cleopa ca şi ei să aibă un temei mărturisitor: „Oare nu ardea întru noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi în timp ce ne tâlcuia Scripturile?”. Sunt cuvintele lui Hristos din Evanghelia Sf. Luca, într-o continuitate sfântă a celor rostite de Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins.” Întorşi la Ierusalim, Luca şi Cleopa au povestit toate cele întâmplate surprinzându-i din nou pe ucenici, dar cum Hristos luminează „tot lucrul din lume”, a venit din nou zicându-le: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine că am.” Cum bucuria îi  copleşea pe toţi şi, tulburaţi, nu se dumireau ce să creadă le-a zis: „Aveţi ceva de mâncare?” şi I-au dat ce aveau: „o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere” pe care, luându-le Hristos a mâncat în faţa lor. Atunci, „minţile lor s-au deschis” spre înţelegerea până atunci învăluită în nedumerire şi spaimă. Le-a amintit din nou Hristos că toate erau scrie în Scripturi şi acum era vremea plinirii, a Învierii celei de a treia zi. Apostolul Luca scrie cum Hristos i-a trimis apoi ca „întru numele Său să se propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor la toate neamurile, începând din Ierusalim”.

E timpul să ne amintim cu pioşenie şi de mărturisitorii credinţei din temniţele comuniste şi a căror memorie trebuie s-o ţinem ca o candelă aprinsă în inimile noastre, deoarece  abia cu toţi cei dinaintea noastră  bucuria Învierii este întemeiată şi speranţa „îngăduită”.  Între ei, Valeriu  Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „sfântul închisorilor”, şi ale cărui ultime cuvinte ar fi fost: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care robeşte sufletul”. La ceas de lumină, să-i dăm cuvenită ascultare: „Vă cheamă Domnul slavei la lumină,/ Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,/ Fortificaţi Biserica creştină cu pietre vii zidite-n temelii/Să crească-n inimile voastre / Un om născut din nou, armonios/ Pe sufletele voastre să se-mplânte/ Pecetea Domnului Hristos/ . Hristos a înviat!

Elena Solunca

Sursa: Ziaristi Online

Imagini din Catedrala cea Nouă a Sf. Apolinarie (ucenic al Sf. Apostol Petru) din Ravenna. Mozaicurile au fost realizate pe vremea împăratului daco-roman Justinian cel Mare şi Sfânt (conducător al Bizanţului între 527 şi 565), cel care a ctitorit şi Sfânta Sofia de la Constantinopol. După cum se vede, mironosiţele sunt îmbrăcate într-un port asemănător celui românesc iar magii poartă pe cap căciuli de daci (pileus)