Vindecarea copilului lunatic,  care avea „duh mut”  încă din pruncie este una dintre minunile cele mai impresionante pe care le-a făcut Hristos – atât ca vindecare în sine, cât şi ca învăţătură de viaţă pentru fiecare zi. Era după o  convorbire cu ucenicii legată de spusele fariseilor cum că „mai întâi trebuie să vină Ilie”. Fireşte, vicleşugul gândirii lor căuta tot felul de pricini pentru a găsi pricini de a-L prindă pe Hristos  cumva „în cuvânt”, reuşind doar să se prindă  singuri în laţul pe care îl întindeau. Acum, spuneau că nu poate fi Hristos, fiindcă, înainte trebuia să vină Ilie. Ce-i drept, „mai întâi trebuie să vină Ilie”,  doar că, încredinţează Mântuitorul,  Ilie „ a  şi venit, şi ei i-au făcut toate câte a vrut, aşa cum s-a scris despre el.”  Evanghelistul Marcu mai scrie că  „ucenicii între ei se întrebau: Ce înseamnă a învia din morţi?” Vindecarea lunaticului este un răspuns lămuritor pentru a convinge că moartea trupului este precedată de aceea a sufletului iar  învierea  urmează acelaşi drum.

Se  petreceau toate  după ce, pe Muntele Tabor, urcând cu cei trei ucenici mai apropiaţi – Petru, Iacob şi Ioan –, Hristos  s-a „schimbat la faţă”, înfăţişându-le dumnezeirea, confirmată de glasul Părintelui Ceresc: „Acesta este Fiul Meu mult iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.” Cum, ca de obicei, era înconjurat de mulţime a fost surprins de o anume „fremătare” în jurul cărturarilor. Vestea minunilor înfăptuite o luase înainte şi mulţi doreau să-L vadă şi să i se închine. Un bărbat a luat-o înainte însă, purtat de necaz greu de suportat, zicând  că a venit cu fiul său, bântuit de duh rău: „şi oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ, şi face spume la gură, şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte.” Foarte probabil, era vorba de o formă de epilepsie,  o „convulsie”, numită în popor şi „boală neagră”, a morţii cumva,  fiindcă nu este vindecabilă. Cauzele nu se cunosc cu precizie nici astăzi şi de aceea şi tratamentul este unul paliativ. Există chiar şi Ligă Internaţională împotriva Epilepsiei şi un Birou internaţional, care colaborează cu OMS. Până acum, s-a ajuns la o definiţie nu îndeajuns de lămuritoare: o boală a creierului caracterizată de o predispoziţie de durată de a genera crize epileptice şi consecinţe neuro-biologice, cognitive, psihologice şi sociale. Am reamintit sumar aceste lucruri pentru a pune în evidenţă, odată în plus, minunea făcută de Hristos şi valoarea urmărilor ei.

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”

Părintele îndurerat fusese mai înainte la ucenicii Mântuitorului, dar cum ei nu izbutiseră să alunge duhul care revenea fără noimă,  a venit cu toată disperarea unui părinte. Răspunsul lui Hristos surprinde, fiind o mustrare care arată, încă odată, valoarea credinţei pentru om: „O neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când voi fi cu voi?” Cuvinte amare  sunt sugestive pentru că arată cum necredinţa deschide larg porţile răului care dă repede să împingă omul spre moarte. Astăzi se vorbeşte , pe lângă binecunoscutul efect „placebo” de cel numit „nocebo” desemnând inducerea psihică a unei boli. Vrăjmaşul nu se poate împăca cu gândul că, deşi căzut ca şi el,  omului i s-a  nepreţuitul dar de a-şi recăpăta demnitatea dintâi, pe când el a rămas în umbra blestemului.

Necredinţa oamenilor  era de natură să-L mâhnească pe Hristos, dar cum iubirea întrece cu mult mâhnirea, Mântuitorul a spus: „Aduceţi-l la Mine!” Au împlinit cuvintele şi când „duhul” necurat L-a văzut şi recunoscut, a dat o ultimă lovitură – „l-a zguduit pe copil” care „căzând pe pământ se zvârcolea spumegând”. Când Hristos a întrebat pe tatăl disperat de când „i-a venit aceasta?”, a răspuns: „Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat în apă, ca să-l piardă.” Este manifestarea făţişă a dorinţei celui care poartă în nume – diabolon – dorinţa de a despărţi omul de Dumnezeu. A insistat tatăl ajuns la capătul speranţei: „Dar dacă Tu poţi face ceva, ajută-ne, fie-ţi milă de noi.” A începe cu îndoiala este firesc dacă ţinem seama natura necunoscută şi evoluţia bolii, dar  era nefirească dacă ne gândim că era anume  în faţa Fiului lui Dumnezeu la care toate sunt cu putinţă. Hristos îi întoarce cuvintele, începând  tot ipotetic: „dacă tu poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” Atât de mare este puterea credinţei încât converteşte imposibilul în posibil, de aceea este foarte  important şi în ce anume crezi.  Este momentul  când tatăl rosteşte cuvintele care ne stau mereu înainte ca un memento: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” Este şi o continuă provocare, o forţare a logicii umane care îşi arată limitele în faţa credinţei  care o depăşeşte dar şi o susţine. Cuvintele surprind şi nesfârşirea credinţei, căci dacă tatăl copilului nu ar fi crezut nu ar fi venit la Hristos. În rugăciunea de împărtăşanie începem chiar aşa: „Cred Doamne şi mărturisesc că tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu care ai venit să mântuieşti pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu…” Credinţa dezvăluie veşnicia şi poate face din „aici-ul” în care a căzut  odinioară omul un rai pe pământ şi o face pentru că „împărăţia lui Dumnezeu” este în noi. Credinţa poate fi însă şi vană de felul celei de pe vremea Sf. Ilie, când mulţimile care credeau în  Baal şi le-a fost dat să cunoască  zădărnicia închinării la  idoli, similară necredinţei.

De duh rău era chinuită şi fiica femeii din Canaan, care l-a impresionat pe Hristos cu ruga ei disperată, ajungând să primească să fie asemănată cu câinii, dar perseverând în stăruinţa sa până într-acolo încât impresionat El Însuşi a spus: „O femeie, mare e credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti!” Asta pentru că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”, cuvinte care trimit la Dumnezeu de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit; ori desăvârşirea lui Dumnezeu are efect de panaceu. El ne-a vindecat până şi de moartea în care singur omul a căzut dintr-o greu de vindecat trufie.  Întâlnim aici taina credinţei, legătură intimă, am zice, între Dumnezeu ca Părinte Ziditor şi om ca făptură a iubirii Sale, iar prin Hristos chiar şi fiu, adică moştenitor al vieţii veşnice care este „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”.

Hristos a certat duhul necurat: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi în el să nu mai intri!”  Duhul „mut şi surd” era unul dintre cele mai nocive despre care David când spunea că nu aude „glasul descântătoarelor, al vrăjitorului care vrăjeşte cu iscusinţă”. L-a auzit însă  pe Hristos, Cel căruia „toate i se supun” şi l-a ascultat pentru că şi demonii „cred şi se cutremură”, fapt ce  configurează imaginea concludentă a ravagiilor necredinţei.  Mai mult, a spus „ să nu mai intri în el”, ceea ce trimite la nevoia de a veghea necontenit asupra noastră pentru ca, dacă vrăjmaşul vine (şi o face cu sârguinţă), noi să nu-l lăsăm să intre.  S-o facem cu credinţă tare în Domnul,  ca mod concret de a fi  iubitori de Creatorul a toate câte sunt şi de întreaga Sa creaţie şi s-o manifestăm fără emfază prin gândurile, cuvintele şi faptele noastre de fiecare zi.  Sunt gânditori care susţin că atât de întipărită   este credinţa în om încât, la limită, se poate spune că nu există  necredincioşi. Între ei,  Yannaris care, într-o carte celebră, scrie  că dacă,  un avion plin de atei traversează o turbulență  care îi cam zgâlțâie , nu mai găseşti  nici un necredincios. Să mai reţinem că  Hristos  poruncit duhului  necurat, care a ieşit din copil, nu înainte de „a răcni” şi „zgudui”, încât sărmanul a rămas ca mort. Atunci, cei prezenţi s-au spăimântat crezând că şi este mort.  Iisus nu a luat seama la nimic, i-a dat mâna şi l-a ridicat. Este ca o înviere; poate chiar o înviere făcută în faţa tuturor, a ucenicilor mai întâi care îl întrebaseră: „Ce înseamnă a învia din morţi?” A fost şi ca o magistrală lecţie despre viaţă, moarte şi înviere, arătând că omul este pentru întru moarte dar spre înviere, moartea fiind o trecere spre veşnicie.

„Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post”

Când s-au retras în casă, ucenicii l-au întrebat de ce ei, deşi au încercat,  nu au reuşit să alunge demonii. Era vorba, desigur,şi Hristos o spune nu odată,  de credinţa lor încă şchipătândă. Scrutându-ne sufletul să ne răspundem sincer cât de autentică este credinţa noastră. Mai era ceva la care e nu mai puţin  folositor să gândim  astăzi pentru a înţelege lumea în care trăim şi ce putem face, dacă mai este ceva de făcut. Hristos o spune cu claritate: „Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post”; rugăciune ca împreună vorbire cu Dumnezeu; postul care dă rugăciunii puterea de a ajunge la Cel Care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Postul nu este nicicum o dietă alimentară, cu virtuţile ei indubitabile, dar limitate,  ci ca abţinere de la tot ce nu-i este plăcut lui Dumnezeu, vatămă semenul nostru şi închide sufletului porţile împărăţiei cerurilor.  Post înseamnă să nu gândeşti rău pe nimeni, nici să vorbeşti şi cu atât mai mult să faci. Mai înseamnă să faci tot binele pe care îl poţi înfăptui şi, iar spune o rugăciune de împărtăşanie cât de dăunător este să nu faci binele pe care-l poţi face. Sf. Grigorie de Nazianz mai spune că „binele nu e bine, dacă nu-i făcut bine”. Pentru toate, rugăciunea ce se îndreaptă  ca tămâia înaintea lui Dumnezeu şi e bine primită spre împlinire, căci  , altfel, ea se poate preface în păcat. Şi aici  tot Hristos  dă pilda desăvârşită când a fost ispitit de diavol în pustia Carantaniei. Atunci, ispitele diavolului au urmat un crescendo spre înţelegere şi făptuire: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu; Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău;  Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti. Şi apoi, oare nu diavolul a îndemnat pe primii oameni la neascultare folosindu-se de minciună? Rugăciunea şi postul ajută să nu fim victime  pentru urâtorul sufletului nostru; ele  dau tăria ca prin pocăinţă să ajungem la împărăţia cerurilor, ca în rugăciunea pe care o înălţăm în aceste zile: „Uşile pocăinţei, deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!”

La vremea lui, Kant măsura viaţa omului cu trei întrebări esenţiale: Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce îmi este îngăduit să sper? Minunea pe care Hristos a făcut-o astăzi e un temei pentru a da un răspuns dătător de speranţă într-un timp   bolnav de „derizoriu”, cum diagnostica Llosa. Or, acest derizoriu  poate fi  formă de  manifestare a acelui duh „mut şi surd” ce întreţine criza de care se lamentează, deopotrivă, mai marii vremii şi cei mai mici care-i şi poartă în tăcere  povara. Sintetizând, secularizarea, invocată până dincolo de saţietate, ar izvorul tuturor relelor. Cea mai bună caracterizare a acestei  secularizări, invocată ca un hazard natural, o înţelegem a fi  în spiritul lui Mircea Eliade – „sacralizare a profanului şi  profanizare a sacrului”. Omul contemporan îşi face idoli din orice, încât am putea vorbi de o industrie – de la cine ştie ce vedetă, la politicieni sau tot felul de mărimi -, îi adulează, îi aclamă în  „spectacole” (doar trăim într-o „societate a spectacolului!”) li se şi închină şi, când nu sunt de faţă îi critică cu asupra de măsură.  Atâta doar că o fac  ca slugi, nu ca slujitori. Sluga face totul pentru plată şi numai pentru plat; slujitorul face binele în numele unui ideal în a cărui lumină se regăseşte pe sine ca speranţă de împlinire.

Mereu cu noi până la sfârşitul veacului, cum Însuşi ne-a asigurat, Hristos învaţă că acela care „va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru. Şi care vrea să fie întâiul între voi, să fie tuturor slugă. Că şi fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” E lesne de spus, dar practic este lucrul  cel mai greu, deşi se pare că fariseii au găsit un drum mai lesnicios pe care îl urmează nu puţini dintre noi.  Acesta nu este o scuză, ci un motiv suplimentar spre a ne supune lucrător voii lui Dumnezeu. Asumându-ne paradoxul, „cred Doamne, ajută necredinţei mele” să cerem cu tărie lui Dumnezeu să împiedice alunecarea în mrejele credinţei făţarnice, în fapt ale necredinţei, sau cum ziceau cei din veac, ale „credinţei învăluite.” Înaintea noastră şi în veac veacurilor, Hristos cere pentru noi Tatălui ceresc: „să-i păzeşti de cel rău”; noi ne rugăm în fiecare dimineaţă şi seară: „Şi ne izbăveşte de cel rău.”

E timpul cel mai prielnic, ca refuzându-ne acestei lumi, să ne retragem  în chilia sufletului, curăţat prin post şi împodobit cu fapte bune, ca să-i  redăm  prin rugăciune stăruitoare, fiorul vieţii veşnice.   „Cred Doamne, ajută necredinţei mele” poate fi bunul început al fiecărei zile, reînnoire a hotărârii de a urma pe Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” . Atunci, bunăoară, am putea  spune, cu Sf. Nectarie din Eghina: „Cel nevăzut, Logosul Atot -ţiitorului, Neprihănită, / Ni s-a arătat om prin tine, a lui Dumnezeu Maică;/ izbăvindu-l pe om de chinurile iadului/ şi dăruindu-i împărtăşire de a Sa viaţă.”

Elena Solunca Moise

Desen de Gabriela Mihăiță David

Sursa: Ziaristi Online