I-a spus Hristos lui Nathanael: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut, ai crezut. Mai mari decât acestea vei vedea.” Nu la mult timp, Hristos a vindecat un lepros care îl rugase: „Dacă vrei, Tu poţi să mă curăţeşti”. Nu se ştie  cum a ajuns leprosul să afle că Hristos îl poate vindeca doar prin voia Sa deopotrivă cu puterea lucrătoare.  Mântuitorul a confirmat: „Vreau, curăţeşte-te!” şi îndată s-a curăţat de lepră. Legea a fost biruită de Făcătorul ei, care i se şi supune spre bună pilduire. Deci plinind Legea, Cel ce este deasupra Legii  l-a îndrumat spre preoţi, singurii investiţi cu dreptul ca, după constatarea şi împlinirea rânduielii, să decidă revenirea fostului bolnav  la normalitatea vieţii personale şi comunitare. „Ia seama să nu spui nimănui” i-a recomandat Mântuitorul. Dar cum oare putea să tacă acela care fusese bolnav şi pe care toţii îl puteau vedea vindecat? Vindecarea  singură îl propovăduia. Nu-i de mirare, deci, că vestea s-a răspândit repede şi mulţimi multe veneau să-L vadă pe Cel care făcuse minunea. Cum cu greu izbândea să treacă prin mulţimi, a fost nevoit să se ferească oarecum, dar fără succes, căci, împinşi de necazuri, oamenii veneau  de pretutindeni cu speranţe care le-au fost împlinite. Căci aşa e: ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

A mers în Capernaum, de unde  şi-a început propovăduirea iar Sf. Evanghelist Marcu scrie că „intrând sâmbăta în sinagogă propovăduia Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu” cu îndemnul la pocăinţă la care chema şi Sf. Ioan Botezătorul (foto  via Doxologia cu ruinele templului şi casa Sf. Ap. Petru, posibilul loc al minunii cu slabănogul, unde ulterior a fost construită prima biserică creştină din lume – în forma de octogon). Era deci în respectul Legii pe care o respecta nu în virtutea unei inerţii seculare, ci spre împlinire. De aceea „toţi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa  ca Unul  ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.” Puterea era aceea  pe care doar Adevărul o deţine, făcând liberi pe cei care îl cunosc şi îl lucrează cu statornică credinţă. Anume Adevărul în faţa căruia Pilat a rămas împietrit  în întrebarea chinuitoare: Ce este Adevărul? Se cuvine să subliniem că, atunci, termenul de „cărturar” nu era identic cu cel de astăzi. Mai precis, desemna pe acei care, alături de farisei, se preocupau de cunoaşterea Legii, fiind jurişti şi teologi. Ei erau cei îndreptăţiţi să fie ascultaţi şi urmaţi cum spune şi Evanghelistul Matei: „Cărturarii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le.” În timp însă, parcă obosiţi de trecerea anilor, au slăbit, au decăzut din statutul lor iar cuvintele  şi-au pierdut puterea izvorâtă din autenticitate. Fără autenticitatea trăirii, cuvintele s-au golit, adăugând deşertăciunii deşertăciune în care şi azi auzim strigătul Sf. Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Puterea cuvântului rostit de Hristos  era dată de necuprinsa-i iubire şi se hrănea din fapte concrete. Când  trimişii Sf. Ioan Botezătorul au venit să-L întrebe dacă este El, sau să aştepte pe altul, nu le-a zis „Eu sunt”, ci le-a enumerat faptele – „orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.”  Iar acestea erau profeţite încă de Isaia aproape aidoma. Pe acest temei, Sf. Ap. Iacob avea să spună că credinţa, virtute principală a creştinilor,  fără faptă, moartă este. Din această perspectivă înţelegem şi criza de astăzi ca mărire îngrijorătoare a distanţei, tinzând spre abis,  dintre cuvinte şi fapte, amintind de cei care cu buzele laudă dar cu faptele se leapădă de Dumnezeu.

Nu este de mirare că şi la Capernaum s-a strâns mulţime de oameni – unii cu speranţa de vindecare, alţii să-I audă cuvântul sau să-L vadă pur şi simplu pe Acela care făcea minuni pe care nimeni înainte nu le făcuse. Cum nu mai era pic de loc ca să poată intra pe uşă, patru oameni au „spart acoperişul casei…şi prin spărtură au lăsat în jos patul pe care zăcea slăbănogul”. Nu ni se spune dacă erau rude, sau prieteni, sau oameni cărora le-a fost milă de cel condamnat la suferinţă. În contrast, paraliticul de la Vitezda aştepta treizeci şi opt, dispus că mai aştepte fără să-şi piardă credinţa şi speranţa, mărturisind  cu o a doua suferinţă:  „Doamne, nu am om”. Nu a disperat ci a dobândit înţelepciune şi răbdare  din care a răsărit speranţa ce i-a fost împlinită; la cel „care nu are om”, dar are credinţă vine Dumnezeu; oamenii ne pot părăsi, dar Domnul niciodată şi  spunem cu Sf. Isac Sirul:  „Te-am părăsit, nu mă părăsi; Am ieşit de la Tine, ieşi în căutarea mea.” Paraliticul din Capernaum avea om, şi nu unul singur ci patru, care au stăruit să-l vindece, dând pildă exemplară pentru cum ar trebui să fim şi noi faţă de cei pe care Mântuitorul i-a numit „aceşti mai mici fraţi ai mei”. O făceau din milă faţă de cel neputincios şi Hristos tocmai asta spune: „milă voiesc şi nu jertfă!” Mila este, şi ea, o formă de jertfă a sinelui pe altarul iubirii de Dumnezeu şi de oameni. În Biserică cântăm: „Mila păcii, jertfa laudei”  ce se cuvin Fiului lui Dumnezeu care cu preţul Răstignirii ne-a dăruit Pacea Sa.

Evanghelistul Marcu consemnează simplu: „Văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate sunt păcatele tale!”  „Credinţa  lor” era una autentică şi exteriorizată prin lucrarea iubitoare în slujba acestui slăbănog pe care l-au ajutat fără să-l judece. Şi dacă  slăbănogeala trupului este o consecinţă a îmbolnăvirii sufletului, de aici trebuie să pornească şi tămăduirea. Cum boala este cel mai adesea  o plată a păcatului, iertarea este cel mai bun remediu. Tot prin iertarea păcatelor pentru care s-a rugat pe cruce Hristos, am dobândit înveşnicirea vieţii prin Înviere.  Şi apoi, să ne amintim că nici Adam nu a murit imediat după păcatul neascultării, ci a mai trăit, având copii care să perpetueze viaţa ca dar al lui Dumnezeu şi nu a lui personală. Plata  păcatului nu se face îndată, ci atunci când Domnul voieşte, în aşteptarea, uneori deşartă, a pocăinţei noastre. Oare când spunem că ne pocăim, o facem cu adevărat?

Rostite cum nu se poate mai simplu, cuvinte „iertate sunt păcatele tale” erau de natură să nedumerească pe mai toţi şi să scandalizeze pe cărturarii care se întâmplaseră a fi acolo.  Hristos merge mai departe şi prevenindu-l îi spune să nu mai păcătuiască pentru a nu păţi ceva mai rău. Grabnici în admonestarea semenilor, fariseii s-au înfuriat peste măsură: „Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El blasfemiază. Cine poate să ierte păcatele decât Unul Dumnezeu.” Putea fi, într-adevăr, o blasfemie ca un om să spună asemenea cuvinte, să ierte păcatele cuiva şi oricum nu poate face, el poate, cel mult ierta pentru greşelile făcute lui. Ne învaţă însuşi Hristos în Rugăciunea împărătească: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Singur Dumnezeu poate ierta, cum se ruga şi Manase: „ Iartă-mă Doamne şi nu mă da pierzării cu fărădelegile mele; faptele mele cele rele să nu le ţii în veci în mânia Ta şi nici nu mă osândi la adâncul cel mai de jos al pământului…”  Hristos ca Fiul lui Dumnezeu are puterea de a dezlega păcatele  spre vindecare deplină, când, Răstignit pe cruce, ne absolvă „plata păcatului” punând sfârşit devenirii omului în zarea vremelniciei.

Dar „Domnul cunoaşte gândurile oamenilor că sunt deşarte” şi Hristos  şi-a mustrat:”Pentru ce cugetaţi acestea în inimile voastre?”. La evrei inima era socotită izvorul gândurilor, cum o atestă şi Sf. Ap. Matei: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” Se ruga încă Psalmistul: „Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele.”  Deci, cunoscându-le gândurile, Hristos le-a dat lor şi nouă o învăţătură de nepreţuit: „Ce este mai lesne a zice slăbănogului: Iertate fie-ţi păcatele sau a zice: Ridică-te ia-ţi patul şi umblă? Dar ca să ştiţi ce putere are Fiul Omului să ierte păcatele pe pământ, i-a zis: Ridică-te, i-aţi patul şi mergi la casa ta.” Făcând aidoma, paraliticul s-a vindecat spre uimirea tuturor celor de faţă care au şi mărturisit: „Asemenea lucruri niciodată nu am văzut.”  Hristos nu a spus Fiul lui Dumnezeu cum era, ci Fiul Omului lăsând a înţelege că şi omul, răspunzând chemării de a-L urma va putea face la fel. Au arătat-o cu asupra de măsură de-a lungul veacurilor atâţia şi atâţia sfinţi, prin care cunoaştem puterea lucrării  voii lui Dumnezeu. Boala este, cel mai adesea, o consecinţă a greşelilor, a abaterilor de la poruncile divine cum o arată medicina contemporană, după cum anamneza este astfel un fel de Vademecum.  Vindecarea vine din voia milostivă a lui Dumnezeu fie prin minuni, fie prin priceperea medicilor care recunosc că ei tratează, dar de vindecat, Dumnezeu vindecă.

Citită acum la început de post, la după Duminica Ortodoxiei, a dreptei credinţe, când, după datină copii cer iertare părinţilor şi finii naşilor, această vindecare poate fi înţeleasă dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare. Sintetizând-o, am spune că paraliticul este însăşi condiţia umană, măcinată de tot felul de maladii sufleteşti şi trupeşti. O vedem cu prisosinţă acum, când până şi multe dintre medicamentele prescrise, vindecând o boală,  generează „efecte secundare” care induc altele ce au configurat o nouă disciplină – iatropatogenia. În cei patru oameni care l-au adus pe bolnav la Hristos i-am recunoaşte pe cei patru Evanghelişti care ne aduc la „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”.

Cum să ne arătăm recunoştinţa care mereu va fi în urma binefacerilor pe care le primim? David spunea: „inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.” Hristos dă porunca cea nouă: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-am iubit pe voi!” Cum s-o facem? Renunţând la sinele propriu nesăţios în dorinţe, luându-ne crucea proprie şi urmând lui Hristos care spune: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea”. A făcut-o nu cu cine ştie ce arme sofisticate, ci cu Iubirea Lui, acea Iubire despre care Sf. Ap. Pavel încredinţează cu „nu cade niciodată”. De la Hristos învăţăm în ce fel anume Iubirea este adevăratul „panaceu”. Vom înţelege vreodată, noi cei măcinaţi de tot felul de resentimente că iubirea este singura armă imbatabilă? De-a lungul istoriei, sfinţii au făcut-o şi, între ei,  Sf. Vasile cel Mare, căruia îi datorăm, în egală măsură, rugăciunile cele vindecătoare şi înfiinţarea primelor spitale şi aşezăminte de asistenţă socială. Cum ştim că „nu este om fără de păcat” avem mereu la îndemână rugăciunea; împreună vorbirea cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, într-o comuniune de taină care, mai ales în aceste zile, dă deplinătate rugii: „Cu noi este Dumnezeu/ Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu.”

Sfântul Grigorie Palama sau rugăciunea ca mod de vieţuire

Îl cinstim cum se cuvine astăzi pe Sf. Părinte Grigorie de Palama, a cărui viaţă şi operă au marcat puternic istoria creştinismului, cu osebire a ortodoxiei. Citită astăzi din perspectiva ştiinţelor omului, realizăm cât de actuală este această operă, ea având în centrul ei omul ca fiinţă îndumnezeitoare. Afirmând aceasta, avem în vedere profunzimea şi subtilitatea scrierilor sale de la care ar avea mult de câştigat psihologia contemporană.  Şi cum am înţelege această îndumnezeire dacă nu prin Pacea pe care Hristos a dăruit-o celor ce-L vor urma? E liniştea, acea isihie, la care ne ajută să ajungem scrierile sale şi, deşi nevăzut, rugăciunile sale care se arată şi astăzi un ajutor la fel de nepreţuit pentru cei care „caută pacea” şi vor să o urmeze. Învăţa Sf. Ap Petru că ceea ce ne biruie, aceea ne şi stăpâneşte. Şi dacă toţi oamenii îşi doresc pace, cu atât mai de dorit e Pacea lui Dumnezeu la care ajungem înfrângând toate ale lumii ce vor să-şi facă sălaş în inima şi mintea noastră. Rugăciunea este drumul care, învaţă Sf. Părinte, se face cu inima, mintea şi trupul într-o unitate exprimată în unicitatea fiecăruia ca personalitate. Prin trup se înţelege tot într-o armonie cu inima, organul transcendenţei, mintea ca şi simţurile prin care lumea din afară se arată într-o unitate parcă pierdută prin ani. Or, Sf. Grigorie de Palama se identifică aproape cu spiritul isihast care poate face viaţa  o rugăciune, o formă de fiinţare întru desăvârşirea la care cheamă Hristos. Căci, scrie Sf. Ap. Pavel. „dacă omul este în Hristos, omul este făptură nouă” şi face că „în timp ce chipul cel din afară se trece, cel din interior să se înnoiască”. Datorăm Părintelui Stăniloae  lucrarea de exemplară referinţă în teologia contemporană dedicată Sf. Grigorie de Palama, traducerea operei publicată în volumul VII din Filocalia şi trimiterile deosebit de consistente din Dogmatică sau din lucrări ca „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, „Iisus Hristos, Lumina lumii” şi alte studii şi, cutezăm a spune, viaţa întreagă închinată Lui Hristos ca o rugăciune pe care o presimţim continuată în ceruri.

Sf. Grigorie (nume ce perpetuează în timp „veghea”)  Palama, Arhiepiscop al Tesalonicului,  s-a născut în anul 1296 în familia unui distins demnitar al împăratului Andronic, care i-a devenit şi tutore după moartea tatălui. Rezultatele lui de excepţie în însuşirea cunoştinţelor l-au făcut pe împărat să spere că va rămâne la curte, dar Grigorie, împlinind 20 de ani,  a preferat să plece la Muntele Athos. Se spune că, odată i-ar fi apărut în vis Sf. Ioan Evanghelistul care l-a încurajat şi i-a promis ajutorul al cărui ecou îl aduce mai aproape de noi. Viaţa i-a pus în cale pietre de poticnire pe care le-a depăşit prin isihie ca mod de a fi întru pregătirea intrării în împărăţia cerurilor. Hirotonit ca preot a îngemănat împlinirea îndatoririlor ce îi reveneau cu viaţa de pustnic, împărţindu-şi săptămâna în cinci zile de rugăciune, pentru ca sâmbăta şi duminica să şi le petreacă împreună cu credincioşii, făcând-o de-a lungul a cinci ani. Prin 1330 a venit în Constantinopol din Calabria călugărul Varlaam, care a generat vii dispute, susţinând că lumina de pe Muntele Tabor era una de natură materială şi, urmare directă, şi aceea văzută de isihaşti. Disputele dintre palamiţi şi varlaamiţi s-au accentuat cu trecerea anilor şi cum, Sf. Grigorie de Palama era învinuit de iscarea lor, a fot întemniţat timp de patru ani.

După ce Varlaam a publicat lucrarea „Contra mesalienilor”, un atac direct la concepţia sa, Sfântul Părinte a răspuns pe larg pe parcursul a trei volume, însă lupta a continuat şi după o primă biruinţă, urmează o altă înfrângere. Isihaştii sunt chiar condamnaţi la închisoare  pe vremea împăratului Achindin. La Sinodul din 1347 învăţătura sa este confirmată, Sf. Grigorie de Palama este liberat din închisoare, hirotonit şi aşezat în scaunul arhiepiscopal din Tesalonic. Cum disputele au continuat, abia Sinodul din anul 1351 l-a consacrat prin Tomosul episcopal. Toate aceste lupte aveau să-şi arate urmările iar Părintele s-a îmbolnăvit grav. Nu a reuşit să se restabilească când a fost răpit şi făcut prizonier de turci în timpul unei călătorii pe care o făcea spre Constantinopol, fiind eliberat după un an. A plecat la Domnul în noiembrie 1359 şi se spune că în ajun i s-a arătat Sf. Ioan Gură de Aur zicându-i: „Spre înălţimi! Spre înălţimi!” După nouă ani a fost canonizat, având două zile de cinstire – 14 noiembrie  şi cea de a doua duminică a postului mare.  Spre înălţimi cutezând cu slabele noastre puteri să ne întărim rugându-ne cum o făcea odinioară Sfântul Grigorie de Palama: „Doamne luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”

„Doamne, luminează-mi întunericul”

Dincolo de aspectele concrete, disputa a lăsat urme adânci în mentalul creştin pentru că se centrează pe un aspect esenţial: este posibilă o cunoaştere directă a lui Dumnezeu? Şi cum? Varlaam era categoric: Dumnezeu nu poate fi cunoscut direct câtă vreme relaţia Creatorului cu lumea este prin har. Sf. Grigorie susţine cu argumente solide că Dumnezeu poate fi cunoscut şi face trimitere la Schimbarea la Faţă de pe Muntele Tabor, când glasul lui Ziditorului a toate câte sunt a mărturisit:”Acesta este Fiul Meu Mult iubit întru care bine am voit. Pe El să-L ascultaţi.” Anume susţine că nu poate exista fiinţă nelucrătoare care să se manifeste prin energii, doar singură inexistența fiind nelucrătoare şi, în consecinţă, lipsită de energie. Fiind necreat, Dumnezeu se manifestă prin energii necreate, în timp ce omul şi întreaga existenţă au energii create corespunzătoare naturii lor, care îl şi individualizează. Prin ele se manifestă şi se poate cunoaşte persoana, care în sine rămâne necunoscută, având în adâncul adâncului său chipul Celui care „toate cu desăvârşire le-a făcut”. Alexis Carrel  a reafirmat acest adevăr în celebra carte: „Omul, acest necunoscut”. Într-un studiu dedicat rugăciunii, laureatul Premiului Nobel pentru medicină mărturiseşte că: „Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de aer şi de apă. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei (s.n.) dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Sufletul este, în acelaşi timp, intelect şi sentiment.” Aşa fiind,  „Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ceea ce există…Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi…este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu.”   Se cuvine deci, ca plecându-ne genunchii trupului, inimii şi minţii, să spunem cu Preasfânta Fecioară Maria atunci când îngerul Gavriil i-a vestit întruparea Fiului lui Dumnezeu, care astfel s-a făcut Fiu al Omului: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.” Îngerul vestea Cuvântul Domnului, despre care psalmistul dă mărturie: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul Lui  toată puterea lor…Că El a spus şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit.”

Cuvântul lucrător şi fapta cuvântătoare

Cele două concepţii au generat feluri diferite de trăire. Pentru prima, energiile necreate existente între Dumnezeu şi lume deschid calea pocăinţei la care cheamă şi azi Sf. Ioan Botezătorul spre vindecare prin unirea cu Dumnezeu în rugăciune stăruitoare. Omul se roagă Cuvântului „prin care toate s-au făcut”. Dialogul cu  Dumnezeu este Iubire iar rugăciunea este o împreună vorbire cu Dumnezeu spre împreună lucrare. Hristos Însuşi s-a rugat pentru apostoli şi pentru toţi cei care-L va urma să fie păziţi de „cel rău”. Ca într-un ecou, în rugăciunea Împărătească ne-a învăţat să cerem: „Şi ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel viclean”. Este calea pe care, de pildă, medicul-poet şi mărturisitor al coşmarului din temniţele comuniste, Vasile Voiculescu,  a putu spune că simte cum  e „contemporan cu Dumnezeu”.  Lipită de suflet, rugăciunea face ca să-L simţim pe Dumnezeu neîncetat împreună şi să spunem cu Sf. Ap. Pavel: „Dacă Dumnezeu e cu noi, cine va fi împotriva noastră?”

În cea de a doua modalitate de trăire, definitorie în Occident, între Dumnezeu şi lume este o relaţie mediată de harul creat iar păcatele apar ca abateri  şi, ca urmare,   vindecarea nu poate fi decât o consecinţă a pedepsei binemeritate. În timpul petrecut pe pământ, Hristos nu a pedepsit pe nimeni, boala, necazurile fiind o consecinţă a păcatelor făcute cu sau fără voie, cu sau fără ştiinţă. Nu a pedepsit, a iertat spre vindecare prin Iubirea lui Dumnezeu. I se asociază pocăinţa omului care se roagă: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă” convins că „de mila Domnului este plin pământul”.  Printr-o rugăciune plină de dăruire de sine, cuvântul se face lucrător iar fapta cuvântătoare într-o conglăsuire binecuvântată. Căci, „cele ce trec de la minte la trup şi prin cele ce le lucrează şi le pătimesc prefac şi trupul spre mai bine şi-l îndumnezeiesc”. Un amănunt din viaţa Sfântului Părinte poate fi edificator. Se spune că, elev fiind, nu reuşea să înveţe şi atunci a hotărât ca să înceapă cu o rugăciune şi trei mătănii iar rezultatul a fost cel aşteptat.  O exprimare sintetică a învăţăturii sale aflăm în cuvintele adresate lui Varlaam: „Dar noi nu am învăţat, o filosoafe, că nepătimirea este omorârea laturii pătimitoare, ci mutarea ei de la cele rele la cele mai bune şi lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeieşti  după ce s-a întors cu totul de la cele rele la cele bune.” Repetând rugăciunea inspirată de aceea a vameşului  „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”  se ajunge la starea de linişte, înaintând ca odinioară Lot, singurul care nu s-a uitat înapoi şi a ieşit din Sodoma. „Căci mergând mereu înainte şi rămânând nemişcat spre cele din urmă, s-a păstrat pe sine viu, pe când soţia sa, întorcându-se spre cele spre cele dinapoi, a murit.” „Nepătimirea” nu este, nici pe departe, acea „nesimţire împietrită” de care creştinul fuge, ea este „trăire” întru Hristos. Sufletul  viază, paradoxal,  odată cu lepădarea de sine, asumarea crucii şi urmarea lui Hristos care cheamă: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”

Cum la noi în ţară isihasmul a avut şi are o răspândire semnificativă, încheiem cu versurile lui Vasile Voiculescu: „Inima-mi cu sânge-n amurgire/ A rămas pe un ţărm fără talaz/ Şi pornesc prin vasta mea neştire/ Şi Te caut cu antene de extaz”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online